Primit pentru publicare: 03 nov.2014.
Autor: Ion N. OPREA

Publicat de Ion Istrate: 03 nov.2014

Adevărata obârşie a poporului român

După adevărata obârşie, ceangăii din Moldova şi secuii din Transilvania sunt români, ca şi ungurii de astăzi

Cartea „Originea ceangăilor din Moldova”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, de Dumitru Mărtinaş şi comentariile lui Valeriu Popovici-Ursu din revista Lohanul din octombrie 2014, referitoare la obârşie duc din capul locului la concluzia că nu numai ceangăii din Moldova şi secuii din Transilvania, după documente, sunt români, ci şi ungurii de astăzi, după gena comună, tot români sunt, ceea ce evidenţiază, încă odată statornicia şi obârşia milenară a românilor pe teritoriul dacilor, strămoşii noştri.

„Pentru a afla adevărul asupra originii unei populaţii din  Moldova denumită ceangăi, de o deosebită importanţă ne-a servit cartea „ceangăului”  Dumitru Mărtinaş intitulată „Originea ceangăilor din Moldova’, scrie de la început profesorul Popovici, trimiţându-ne la sursa documentară.

În legătură cu aceasta documentează cercetătorul, oficialităţile maghiare, dar şi unele condeie, interesate ca originea românească a ceangăilor să rămână ascunsă, pentru a fi consideraţi maghiari, s-a încercat şi se foloseşte un limbaj ca acela al cercetătorului Domokos Pal Peter care în “Ungurimea din Moldova”, Cluj, 1941, scrie: ‚Este greu a  da un răspuns la  întrebările  cine sunt ceangăii din Moldova? Cine şi când i-a creştinat în religia catolică? Cine i-a învăţat să vorbească ungureşte?”, dar, din întâmplare sau intenţionat, uită să adauge alte întrebări, pe care le formulează criticul nostru şi care ar răspunde la ceea ce se ascunde: din ce cauză ceangăii se îmbracă în port românesc, au obiceiuri aşişderea, modul de viaţă asemănător cu al românilor, cei mai mulţi au nume româneşti şi majoritatea dintre ei vorbesc româneşte în grai transilvan?, punând întrebarea fundamentală – cum se explică asemănările dintre ceangăi şi românii din Transilvania? la care răspunde documentat, neutralizând ceea ce masca Domokos Pal Peter.

Această populaţie, locuieşte pe Valea Siretului şi sunt români transilvăneni plecaţi în secolul al XVIII-lea din satele în care locuiau şi secuii, din Transilvania, în Moldova, forţaţi într-o primă fază a secuizării să treacă la catolicism.

Denumirea lor de ceangăi, după documente apare foarte târziu, susţine autorul din Paris, ei nu sunt un popor maghiar cum susţin oficialii şi unii cercetători maghiari, ba şi unii scriitori români, ei au fost şi au rămas români. Că aşa este o demonstrează şi întâmplarea care ne-o relatează: câţiva ani în urmă, un grup de maghiari din Ungaria şi Transilvania au sosit într-o localitate din judeţul Bacău, unde au participat la slujba religioasă, după care, cei care îi conduceau au vorbit sătenilor în limba maghiară cerându-le preoţilor să facă oficierea în limba lui Arpad, nu în limba română, cum se obişnuieşte, fapt care i-a determinat pe localnici să-i pună pe fugă.

Fără a se şti cum, când şi de ce, graiul maghiar dispare din cele mai multe comunităţi catolice, din Moldova mai ales, în Ardeal menţinându-se  doar în câteva sate din sud, ceangăii vorbesc în fostul lor grai transilvănean tradiţional, deprins nici de la moldoveni, nici de la diferiţi misionari, episcopii şi preoţii lor situându-se şi ei de partea limbii române. Ei vorbesc româneşte pentru că sunt români transilvăneni, iar dacă unii dintre ei sunt bilingvi, vorbind şi ungureşte defectuos, aceasta explică însăşi politica de maghiarizare din Transilvania, nici astăzi domoală.

Graiul unguresc  al ceangăilor, relatează Valeriu Popovici-Ursu, a apărut în decursul procesului de secuizare din sud-estul Transilvaniei şi nu în Moldova, cum rezultă din relatarea lui Petru Zold, secui şi pastor catolic în Madifalău, astăzi  Siculeni, judeţul Harghita, în Moldava adus de abia în secolul al XVIII-lea, cu ocazia emigrărilor lor de peste Carpaţi.

Despre întâmplările de la Madifalău se reamintesc obligaţiile impuse tineretului românesc şi secuiesc de către autorităţile austriece de la 1764, dar şi din 1914,  de a fi înrolaţi pentru serviciu militar şi  puşi în prima linie de luptă, pradă sigură a confruntărilor cu inamicul, ceea ce i-a determinat să protesteze contra procedeului total inuman. Venind să ia apărarea secuilor care protestau contra acestor recrutări impuse de austrieci, Petru Zold, un participant activ la evenimentele social-politice din 1763, este  judecat, condamnat şi întemniţat la Alba Iulia. După detenţiunea de un an, evadează şi se refugiază în Moldova, stă aici cinci ani, până la amnistia din 1770, când se întoarce acasă, ca pastor la Madifalău, unde în 1764 se consumase adevăratul masacru împotriva secuilor obligaţi să intensifice migrarea în Moldova.

Cazul de la Madifalău probează odată în plus că secuii au avut aceeaşi soartă cu a românilor, ei fiind şi rămânând solidari, cu toate diferenţierile lor religioase, secuii erau de obârşie românească,  fapt pentru care austriecii îi tratau ca şi pe români, maghiarii fiind privilegiaţi.

Revolta  secuilor, la care Petru Zold nu pomeneşte şi pe românii care erau mult mai numeroşi decât secuii, deşi reprimată, a determinat migrarea forţată a românilor transilvăneni,  printre care şi numeroşi secui, atât în Muntenia, dar mai cu seamă în Moldova, începutului secolului al XVIII-lea.

Atitudinea domnitorilor fanarioţi din Moldova de a accepta masiva migrare a românilor din Transilvania este explicată şi prin faptul că însăşi în Moldova se asista la dispariţia unei mari părţi a populaţiei locale, datorită diferitelor cauze – invazii de oştiri străine, prăzi ale tătarilor, ducerea în robie a moldovenilor, secetă, foame,  epidemii, războaiele turco-polone pentru cucerirea Cameniţei…

Că ceangăii  cât şi secuii sunt români de obârşie, primii trăind printre secui şi forţaţi să treacă la catolicism, învăţând maghiara, dar păstrându-şi obiceiurile şi portul românesc, iar secuii, rămânând în Transilvania, printre maghiari, au şi fost maghiarizaţi, o spune nu numai cercetarea românească.

În acest sens este prezentat contele D-Hauterive, de origine francez,  secretar al domnitorului Alexandru Mavrocordat, care, în 1787, în memoriile sale semnala că „ungurii” catolici din Moldova sunt dansatori pasionaţi şi interpreţi iscusiţi ai dansurilor româneşti, cu subliniere a ceea ce spune şi poezia în pasiunea dansului: „Foaii vergi gi trifoi/Asă-i zocu-n sat la noi/ Şi-nvârcesci câci doi/ Şi-năici, şi-npoi”. Într-un catren care spune că omul harnic nu se mai întoarce seara de la câmp, ci doarme acolo pentru a continua munca mai cu spor în dimineaţa următoare, exemplifica şi contele francez: „Fisoru carii fisor/ hoginesci pi ogor,/ Nu sî culcî noaptea-n ţol,/ Doarni pi pământu gol”.

Ceangăii, spune documentarea, au o pronunţie asemănătoare cu aceea a macedo-românilor din sudul Dunării odinioară, care pronunţau „ţinţi” în loc de cinci.

Apropierea noastră rezultă şi din aceea că femeile ceangăilor îşi denumesc soţul, în mod frecvent, ca şi românii, cu apelativul: „măi române, românu-neu, n-o vinit românu, n-o murit românu”, lucru care face dovada că încă din străvechime noi românii nu ne-am numit altfel decât ROMÂNI, şi nu cum ne-au numit alţii, în antichitate: pelasgi, hiperborieni, geţi, valahi, daci…

Esenţială în documentaţia noastră rămâne POSTFAŢA cărţii semnată de Dumitru Mărtinaş, unde prof. univ. Ion Coja scrie: “Apartenenţa etnică a ceangăilor, ca şi a altor grupuri de populaţie aflate în situaţii cât de cât asemănătoare, trebuie distinsă de originea etnică. Dacă aceasta se descoperă de câtre savanţi, în liniştea bibliotecilor, prin studierea şi interpretarea corectă, ştiinţifică ş.a.m.d.  a tuturor datelor ce intră în discuţie, ceea ce duce la stabilirea unui adevăr dedus din fapte ale trecutului, impus de acesta, asupra căruia nu avem cum  interveni spre a-l modifica, conştiinţa apartenenţei etnice este un dat mai subiectiv şi  rezultă în ultima instanţă dintr-o deliberare intimă, personală, a fiecărui membru din comunitatea etnică respectivă. Această deliberare ia în consideraţie mai multe elemente, fiecare „pledând” pentru o naţionalitate sau alta.  Printre aceste elemente, desigur ca foarte importantă şi la mulţi indivizi decisivă este conştiinţa originii etnice, ce ştie fiecare despre originea strămoşilor.

E de la sine înţeles, răspunderea mare ce revine istoricilor şi învăţaţilor care „se amestecă” într-o asemenea chestiune, de care depinde o „opţiune” atât de importantă. Stabilirea  originii etnice impune, mai mult ca în alte probleme ale istoriei, luarea în discuţie a tuturor faptelor şi argumentelor, cântărirea lor fără părtinire, astfel încât la publicul interesat să ajungă adevărul sau măcar acel adevăr la care avem acces pe baza faptelor şi dovezilor existente, spre a nu determina la acest public opţiuni de contradicţie tocmai cu datele, dovedite ulterior false, pe care s-au bizuit.

Relativ la ceangăi e de semnalat de la bun început că, până la această carte a profesorului Dumitru Mărtinaş, puţini autori au afirmat în public originea lor românească. De vreo două sute de ani circulă printre învăţaţi „legenda” originii lor cumane, iar în cercurile mai largi tendinţa e de-ai vedea – în Moldova mai ales –  ca pe nişte maghiari moldovenizaţi, ideea originii lor maghiare sprijinindu-se  în primul rând pe catolicismul acestora. Nu este însă mai puţin  adevărat că această idee a fost pusă în circulaţie, chiar cu insistenţă, de propaganda maghiară de odinioară, căreia publicul românesc i-a dat toată crezarea, fără să mai ia aminte cât se potrivea această opinie cu limba, porturile, obiceiurile şi tradiţia lor. un număr relativ mic de ceangăi care vorbesc ungureşte, unii dintre ei fiind de origine şi secui, cum recunoaşte cu obiectivitate D. Mărtinaş, au „confirmat”, în ochii multora, statutul de  minoritate etnică maghiară al întregii populaţii catolice din Moldova.

În aceste condiţii, cu atât mai grăitoare este poziţia ceangăilor înşişi care, în marea lor majoritate, se consideră români. Ce oare îi determină pe ei, în pofida tuturor şi fără nici un interes politic-social, economic sau de altă natură, să-şi zică români şi să nu primească nici denumirea de ceangăi, pe care o află mai târziu, de la alţii?

Aşadar, în ciuda poziţiei „oficiale”, a autorităţilor de stat şi a lingviştilor, a învăţaţilor, a autorilor de manuale ş.a.m.d., care îi consideră pe ceangăii din Moldova  maghiari de origine şi apartenenţă etnică, aceştia, nesfătuiţi de nimeni,  liberi de orice constrângere exterioară, ba chiar din exterior primind toate încurajările de a se considera maghiari, totuşi ei nu încetează să se considere români, aşadar în primul rând făcând asta în ciuda teoriilor cu privire la originea lor etnică. Apartenenţa etnică, la care ei aderă absolut nesiliţi de nimeni, este cea românească!

Văzută din interior – şi lucrarea lui D. Mărtinaş oferă publicului românesc ocazia de a arunca o privire dinăuntrul  chestiunii,  însuşi autorul fiind „ceangău” –  situaţia e mai uşor de înţeles: ceangăii se consideră români pentru că vorbesc  româneşte (cei mai mulţi), nu au ştiut  niciodată să  vorbească (bine) altă limbă, trăiesc după obiceiurile româneşti, iar tradiţia ce s-a transmis în fiecare familie, de cele mai multe ori odată cu numele, este tradiţia, apartenenţei lor etnice româneşti.  Temeiul  cel mai important al acestei opţiuni, al apartenenţei  lor etnice româneşti, ni se dezvăluie prin lucrarea profesorului Martinaş; ceangăii se consideră şi sunt români întrucât originea lor etnică este românească. Fapt dovedit, după părerea noastră,  convingător de către Dumitru Mărtinaş.

O altă realitate, care ne confirmă faptul  că ceangăii se consideră români, este că la recensământul făcut în 5 ianuarie din anul 1977, s-au declarat în Moldova doar 5770 de locuitori de naţionalitate maghiară.

Acestea fiind faptele, să luăm cunoştinţă de ele  şi să punem capăt unei atitudini care dacă nu a lezat niciodată interesele culturale, social-economice, confesionale etc. ale ceangăilor, în schimb deseori i-a îndurerat sufleteşte – văzându-se consideraţi altceva decât ştiau ei înşişi că sunt.

De curând, studii de paleogenetică la populaţiile europene care ne înconjoară, cât şi la ungurii din  România şi la secui, atestă că au aceeaşi genă ca şi a noastră a românilor, ceea ce întăreşte realitatea istorică, că ungurii au fost aproape exterminaţi la Lechfeld în anul 955, şi că populaţia maghiară de azi descinde din românii panonieni şi transilvăneni, maghiarizaţi şi catolicizaţi sub presiunea papalităţii.

O altă mărturie pe care ne-a făcut-o dl.  Gabriel Gheorghe, este că,  făcând o excursie prin satele maghiare, n-a întâlnit nici o figură hunică pe tot parcursul din Ungaria, toate persoanele întâlnite aveau chipurile ca ale noastre din România”