Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 8 (128), August 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Adjudul  nu e departe

Primit pentru publicare: 20 Aug. 2019
Autor: Vasile FILIP, Iași
Publicat: 20 Aug. 2019
© Vasile Filip, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

În ultimii câţiva ani, am băgat de seamă că între  Ion N. Oprea şi Gheorghe A. Stroia relaţiile de colaborare în domeniul scrisului frumos s-au închegat în spiritul unei prietenii sincere şi nemofturoase. Pe Oprea nu-l cunosc decât cam de pe la 1960, cred. Pe Stroia îl ştiu doar, fără a-l cunoaşte încă. Ce i-a legat pe cei doi? Condeiul şi cărţile! Desigur, şi viziunea asupra  lumii şi vieţii, conţinută în faptele lor de oameni ai cărţii. Fără a avea în mod voit această intenţie, cei doi îşi expun, independent unul faţă de altul, aş putea spune, gândurile-argumente. Scria   condeierul editor Gheorghe A. Stroia pe coperta a IV-a a volumului cu numărul 7 din serialul „Istorii,comentarii, miscelanea”: „De o vitalitate ieşită din comun, patriarhul literelor ieşene, Ion N. Oprea, aflat la o vârstă respectabilă, în pofida problemelor de sănătate, îşi tipăreşte volumele cu o frecvenţă incredibilă – fapt care ar stârni invidia mult mai tinerilor colegi de breaslă – completându-şi opera cu noi şi noi ISTORII, COMENTARII şi MISCELANEA, scrieri care aduc în faţă ineditul, probează lucruri nemaiîntâlnite şi  nemaivăzute, promovează  oameni de mărimi excepţionale, fie din trecut, fie aparţinând prezentului…”. La rândul său, Ion N. Oprea scrie şi el, tot pe coperta a patra, dar al volumului al nouălea din serialul amintit: „La  mine, toate  lucrurile pe care le văd, le aud şi le verific autenticitatea, le simt, le sper şi visez noaptea, ca să le materializez ca fapt de viaţă, eu aparţin  cărţilor, documentelor arhivistice, şi, o spun clar, inspiraţia are o  continuitate, nu dispare niciodată…”

Am făcut aceşti primi… paşi pentru a mă opri la alte două volume – 9 şi 10 –  tipărite în această  a doua jumătate a anului 2019 de Ion N. Oprea, la aceeaşi vrednică Editură „Armonii Culturale” din Adjud-Vrancea, condusă  de  Gheorghe A. Stroia. Amândouă cărţile au ca Motto  câteva din reflecţiile  lui  Nicolae Steinhardt, ceea ce înseamnă un indiciu  privind conţinutul cu care cititorul intră în contact direct. Nu reproduc decât primul paragraf, pentru a lăsa plăcerea  cititorilor să le savureze pe celelalte trei: „Trei fenomene ale timpului: – invazia verticală a barbarilor, – domnia proştilor, – trădarea oamenilor cumsecade.”

Dacă volumul al noulea cuprinde îndeosebi materiale axate pe subiecte istorice (clasice, să le zicem), cel de al zecelea are în caracter cu prioritate  tematici contemporane. Se şi deschide al nouălea cu o contribuţie deosebită a lui Ion N. Oprea, din care reţin numai câteva rânduri: „Anul 1867, în concepţia maghiară însemna alipirea întregii Transilvanii, cu cei circa  trei milioane de români, meniţi a fi deznaţionalizaţi, căci  deznaţionalizarea  era politica de stat maghiară care pentru a ascunde adevărul  mistificau până şi recensămintele”. Şi, un citat dintr-un  tratat maghiar de vreo 953 de pagini, în care  reprezentanţi ai statului respectiv îşi expuneau „principiile” ce trebuia puse în operă „pentru a încadra în mod sever întreaga viaţă a românilor în ideea de stat naţional ungar”: „Politica de stat ungară trebuie neapărat să ţină socoteală de raporturile numerice bisericeşti, şcolare, culturale şi economice ale românilor din patrie şi de politica  ultranaţionalistă dusă de aceştia. Poate  că astăzi, toate acestea ar mai putea fi strânse în cadrele ideii de stat ungar, dacă s-ar proceda cu o energie care să nu cunoască nici un fel de tocmeală.”

Clar şi limpede, deci. Iar ceea ce se  petrece la nivelul  anului Centenarului României Mari arată continuitatea tendinţelor maghiare de a pune mâna pe Transilvania. Un exemplu, din nu se  ştie câte mii: Preşedintele Uniunii Mondiale a  Ungurilor, Csoori Sandor, în legătură cu aberantul Cod Administrativ (operă a  PSD+ALDE+UDMR), o spune pe şleau: „Sarcina U.M.U. este de a urmări  pregătirea din punct de vedere psihic a maghiarilor din  fostele zone ale Coroanei  Sfântului Ştefan, pentru reintegrarea în graniţele  Ungariei Milenare”. Cele cinci intervenţii pe această temă demonstrează cu asupra de măsură că atenţionarea lui Ion N. Oprea se impune a fi luată în seamă: „Am spus, ATENŢIE,  suntem în România, unde nu toată LUMEA doarme!”.

Doar autorităţile dorm…

Un alt material legat de naşterea României Mari atrage în mod aparte atenţia: „Întîmpinăm Centenarul: Avocatul României Mari –francezul Emmanuel de  Martonne…” Acest geograf şi pedagog, de o conştiinţă remarcabilă, a fost, în perioada primului război mondial şi după aceea, unul din  cei mai drepţi şi mai fideli prieteni ai României. Şi nu a fost singurul. La fel şi ambasadorul Franţei la Bucureşti, Saint-Aulaire, Robert Ficheux (autor al unor lucrări despre Munţii Apuseni şi despre moţi), precum şi alţii, mai ales cadre medical-sanitare. Unii îşi duc somnul de veci în Cimitirul „Eternitatea” din Iaşi.

În volumul cu numărul 10, predomină întâmplări din zilele de acum. Numai că prezentul se îmbrăţişează frăţeşte  cu trecutul, spiritul naţional fiind firul care leagă totul într-un mănunchi cu destin durabil. Întâmplări  din comuna Pungeşti, din judeţul Vaslui, cele de pe Valea Racovei, apă care „are o puternică rezonanţă istorică şi geografică”, dar şi altele, te poartă în timpul bunicului lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, Alexandru cel Bun, timp în care au apărut multe aşezări omeneşti în acea zonă. Unele din ele au şi căpătat numele întemeietorilor. Toporăşti, de exemplu, după numele lui Petre Topor.

Multe semnături îi reprezintă pe membrii Cenaclului la distanţă, cei cu ajutorul cărora Ion N. Oprea săvârşeşte actele sale de cultură scriitoricească. Nu  dau nici un nume, pentru a nu nedreptăţi pe cineva. Remarc, în schimb, rolul lor în efortul de scoatere la lumină şi menţinerea în atenţia publică a valorilor româneşti, din toate timpurile şi de toate felurile. De asemenea, admir căldura şi priceperea cu care Ion N. Oprea îi ţine aproape şi îi încurajează în demersul lor, care nu este doar unul cultural-scriitoricesc, ci şi patriotic.