Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Al.Florin ȚENE:Procesul îndelungat al formării poporului roman și al limbii române

Primit pentru publicare: 28 iul. 2017
Autor: Al. Florin ȚENE
Publicat: 29 iul. 2017
Editor: Ion ISTRATE

 

 

Procesul îndelungat al formării poporului roman și al limbii române

 

Pe teritoriul dintre Carpați și Balcani, pe malurile fluviului Danubius, în stânga și dreapta, între Tisa și Nistru, în legătură teritorială cu lumea apusului, poporul român s-a format în primele veacuri ale erei creștine.

Procesul de romanizare a început, indiscutabil, cu mult înainte de cucerirea Daciei de către armata romană condusă de Traian. Estimăm că prin anul 15 după Hristos, în perioada organizării provinciei Moesia interior, identificată cu Dobrogea de astăzi și o parte din Ungaria, și Moesia Superior, aflată cu aproximație pe teritoriul Serbiei de azi, dacii iau contact cu romanii pe un teritoriu unde pădurile predominau.

Înainte de  războiul al doilea al romanilor, conduși de Traian, cu dacii avându-l ca împărat pe Decebal, din anul 106, așa cum subliniază istoricul Vasile Pârvan” tot malul drept al Dunării era plin de orașe și cetăți romane.

Procesul de romanizare a fost accelerat de cele două Moesii, provincii care fuseseră cucerite cu aproximatiuv două secole înaintea Daciei, fapt determinant în procesul de transformare a populației autohtone romanizate în populație românească propriu-zisă. Acest proces a continuat în mod alert și datorită orașelor formate și consolidate de romanii cuceritori în cei două sute de ani de dominație politică, mai ales în Transilvania, Banat și Oltenia,unde se aflau Porolissum în Sălaj, Potaisa Turda de astăzi, Apulum Alba Iulia, Cedonia, Sibiul de azi, Turris Turnul Măgurele cu portul de la Istru.

În această perioada limba vorbită de populația din acest vast teritoriu era o limbă mozaicală, formată din cuvinte dacice amestecate cu latina populară. Era limba latină vulgară, cuvânt venind din latinescu vulgaris care înseamnă popular. Această limbă vulgaris a stat la baza celorlalte limbi înrudite cu româna care, cum se cunoaște, formează familia limbilor romanice.

Așa cum susține lingvistul Friederich Diez, fondatorul filologiei romane, că din fuziunea a două limbi se naște o a treia, fenomen care impune pe cea mai evoluată.Acesta explică faptul că împletirea dintre elemental substrat, în cazul nostru fiind vorba de limba dacică, cu elemental strat, acesta fiind cel neolatin, a rezultat limba română. Acest fenomen s-a întâmplat și în condițiile istorice din sudul Elveției, în Franța, Spania etc.

Poporul roman este urmașul geto-dacilor, dar din cauza condițiilor istorice, din anul 106 e.n. aceștia s-au amestecat cu coloniștii romani, aduși în Dacia, formați din elemente aduse din Europa, Africa și Asia, vorbitori de limbă latină populară. Dacia fiind ocupată a fost transformată în provincie a imperiului roman, în aceste condiții aici au rămas o parte din ostași, apoi au venit negustori din tot imperiu și meseriași, astfel că toate aceste elemente alogene au contribuit la civilizația populației autohtone. Datorită faptului că Dacia era o țară foarte bogată a fost denumită de ocupanții romani “Dacia Felix“, adică “Dacia Fericită”. Civilizația și cultura ocupanților s-a impus asupra dacilor și astfel a luat naștere procesul de romanizare. O perioadă s-a folosit geto-daca și limba latină, deci populația amestecată a început să aibă o nouă limbă.Mihai Andrei Aldea scria în publicația Napoca News:„În secolul al VI-lea s-a născut, printre Goţii aşezaţi în Moesia, unul care, latinizat şi botezat, va purta numele Iordanes. Pe lângă meseria lui, de notar (lat. notarius), a fost şi cronicar. De la el ne rămân atât Faptele Romanilor [De suma temporum vel origine actibusque gentis Romanorum] cât şi Istoria Goţilor [De origine actibusque Getarum].

Ca mulţi Goţi românizaţi din acea vreme, încearcă să îşi marcheze latinitatea inclusiv revendicându-şi o origine getică. Atât pentru el, cât şi pentru toţi Goţii.

Geţii erau de multă vreme o parte a Romaniei. Fideli sau răsculaţi, asemenea altor popoare ce alcătuiau întinsa confederaţie romană – precum Celţii sau Cartaginezii – şi aceştia erau legaţi de secole de Istoria, Cultura şi întreaga viaţă romană. Prin revendicarea unei origini getice Goţii obţineau, de fapt, lipirea la o întreagă tradiţie romană, care îi dezlipea de grupul migratorilor barbari.

Ca urmare Iordanes îşi scrie cele două cărţi în calitate de roman, în înţelesul creştin al timpului. De aceea are o foarte mare greutate faptul că pentru Ţara în care trăia, numită astăzi Imperiul Roman Iordanes foloseşte repetat denumirea de Romania [Faptele Romanilor, 247, 313; Getica, 131, 266].

“Trimis la Dacii din Dacia de dincolo de Dunăre, care treceau deseori peste Dunărea îngheţată să jefuiască în Romania, Lentulus i-a învins, alungat sau¹ supus.” (Faptele Romanilor, 247)

“Neamul Hunilor năvălind asupra Goţilor pe o parte dintre ei îi supune, pe alţii îi pune pe fugă. Care [Goţi] venind în Romania sunt primiţi fără depunerea armelor…” (Faptele Romanilor, 313)

“Chibzuind mult timp ei [Vizigoţii] trimiseră în sfârşit, după o hotărâre comună, [de]legaţi în Romania, către împăratul Valens…” (Getica, 131)

“… mulţi Huni s-au predat în Romania devenind supuşi, dintre care sunt şi cei numiţi acum Sacromontizi şi Fosatizi.” (Getica, 266)

Este limpede că denumirea este comună, este folosită şi cunoscută de toţi: Iordanes o foloseşte natural, fără cea mai mică încercare de justificare sau lămurire. Desigur, termenii cei mai răspândiţi sunt “Pământul Romanilor“, “Ţara Romanilor” şi alţii asemenea, prin care se încerca sublinierea comunităţii cetăţenilor, faptul că pământul, Ţara, sunt ale tuturor. Dar şi termenul mai simplu, popular, Romania, era deja în uzul oficial şi literar (altfel, ne repetăm, Iordanes ar fi avut nevoie de justificări sau lămuriri pentru folosirea lui în operele sale).

Subliniem la sfârşit o realitate tristă, dar care trebuie adusă în ştiinţa şi conştiinţa Românilor: excluderea sistematică a termenului Romania din traducerile oficiale comuniste. După cum am mai spus, comunismul a încercat să propage o ruptură cât mai puternică între Români şi Romania (mai pe larg aici). Unul dintre mijloace a fost acela al “traducerii corectă politic”, impusă în unele locuri – ca cele în care apărea termenul Romania – şi în celebrele Fontes (aici este vorba despre FHDR II, unde apar citatele din Iordanes).

Astfel,

“ad furta in Romania” (Faptele Romanilor, 247), care înseamnă “la furt/jaf în Romania“, este “tradus” din ordinul cenzurii “a face prădăciuni în teritoriul roman“
“Qui venientes in Romania” (Faptele Romanilor, 313), care înseamnă “care au venit în Romania“, devine în FHDR II “Aceştia venind în teritoriul roman…”
“legatos in Romania” (Getica, 131), care înseamnă “[de]legaţi/ambasadori în Romania“, este “tradus” drept “delegaţi în imperiu“
“in Romania” (Getica, 266) devine parte a unei construcţii inovatoare, “au devenit supuşi romani”.

Recunoaştem că în ultimul caz structura frazei face complicată traducerea, iar o reducere a “Romaniei” la “romani” poate avea o justificare literară – deşi rigoarea academică impunea o notă lămuritoare pe temă. Dar pentru lipsa notei de subsol şi pentru forţarea evidentă şi total nejustificată a celorlalte traduceri există o singură scuză: cenzura comunistă, care impunea şi celor mai corecţi istorici anumite “ajustări”.

Dincolo de ele este limpede faptul că în vremea Împăratului Justinian, ultimul mare stăpânitor al Romaniei Mari – întinsă pe trei continente şi din vestul Europei în vestul Asiei, din Dacia nord-dunăreană în Egipt – se folosea în mod oficial, curent, numele de Romania pentru ceea ce astăzi cunoaştem sub numele de Imperiul Roman.”

De-alungul timpului limba română s-a îmbogățit cu neologisme, din limba slavă, bulgară, franceză și în prezent este invadată de englezisme, care la rândul lor, în timp, uzându-se, vor deveni arhaisme, unele cuvinte slave au devenit chiar, și așa limba noastră este vie și se înprospătează mereu, dar păstrând în esența ei originea latină și încărcătura istorică a neamului nostru.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5