Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: Emilian Onciu; © Florin Bălănescu (Arhiva personală)
Agata ® 1994 – 2024 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Emilian Onciu s-a născut la 10 decembrie 1957, în satul Cărășeu, comuna Culciu, raionul Satu Mare, regiunea Baia Mare (astăzi, în județul Satu Mare) și a murit la 15 noiembrie 2008, la Satu Mare, fiind înmormântat la Cimitirul Nou („Amați”) din același oraș. A fost căsătorit și a avut două fiice. A absolvit Facultatea de Științe Economice a Universității „Spiru Haret” din București. Debutul său muzical a avut loc la 8 martie 1981. A activat în formațiile Pagina 5, Cetatea, Meridian 20 și Trupa din Nord și a fost membru al cenaclurilor „Flacăra” (1983-1985) și „Totuși, iubirea” (1990-1996). A susținut peste 2.500 de recitaluri în România și Republica Moldova și a efectuat zeci de turnee în țară. A fost invitat în emisiuni de radio și de televiziune și figurează în diverse publicații și volume de specialitate. A editat caseta audio „Scările” (1998) și compact-discurile „Pentru prieteni” (2007), „Albumul alb” (2008) și „Folk 25” (2008). Este prezent pe compact-discurile „Folk 5×4” – volumele 1 și 2 (2007), „Totuși, toamna” (2019), alte cinci ale Cenaclului „Flacăra” și pe șase casete audio ale Cenaclului „Totuși, iubirea”. A primit mai multe premii la concursuri și festivaluri de muzică folk. La Satu Mare, s-a desfășurat prima ediție a manifestării de muzică folk care i-a purtat numele (2015).

Emilian Onciu (compoziții, texte, voce și chitară) a fost un apreciat cantautor de muzică folk, care s-a remarcat prin melodicitatea cântecelor și forța exprimării vocale. Despre Cenaclul Flacăra, mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 11 octombrie 2005, de la domiciliul său din Satu Mare.

• – Te salut, Emilian Onciu!
• – Și eu te salut!
• – Unde și când ai fost descoperit de Cenaclul „Flacăra”?
• – S-a întâmplat la Satu Mare, în 1983; i-am însoțit câteva zile, apoi am lipsit câteva luni, când am refăcut, împreună cu Gigi [Gheorghe] Molnar, grupul local Cetatea, care a lansat marele lor succes Limba noastră. În vara aceluiași an, am cântat pe litoral, iar, pe 25 octombrie, am evoluat, din nou, în cenaclu, într-un spectacol la Oradea, rămânând până la desființarea acestuia [la 15 iunie 1985].
• – Ce ai adus nou pe scena aceea?
• – N-am inventat roata, dar am venit cu niște melodii ce s-au bucurat, la vremea aceea, de succes și mai sunt ascultate, și acum, cu plăcere; am debutat cu Doina lui Lucaci, după care am continuat cu Lacrimi pentru tatăl învins, Să ne iubim pe țărmul Mării Negre, Voiam, Scările, Plopii fără el – un cântec dedicat lui Mihai Eminescu – și altele. Pe de altă parte, noi, sătmărenii, am început să-i obișnuim pe membrii cenaclului să facă voci adiacente, care au contat mult în spectacole.
• – Care a fost cea mai puternică amintire care îți vine în minte?
• – Dintre foarte multele pe care le-am păstrat, rememorez, acum, unul dintre cele două spectacole care au avut loc, în aceeași zi, la Timișoara; primul s-a desfășurat la sala sporturilor, iar celălalt – la Teatrul Național [Mihai Eminescu]. Cel de-al doilea a fost o gală în cadrul căreia Adrian Păunescu urma să primească un premiu, iar dânsul ne-a chemat să-l însoțim și câțiva cenacliști. Toată asistența era în costume și în rochii de seară, numai noi am apărut în blugi, tricouri și adidași. Când am intrat în scenă, s-a produs o rumoare pe care nu reușeam să ne-o explicăm, ceea ce, inițial, ne-a blocat; după ce ne-am dat seama ce se întâmplă, am început să ne împingem în față unul pe altul, ca să ne facem curaj în spatele lui. Nu erau microfoane, am urcat și la balcoane, unde am făcut un fel de ecou, și, până la urmă, pe măsură ce aplauzele ne-au susținut, ne-am dat drumul și totul a ieșit foarte bine.
• – Îți mulțumesc pentru serile de atunci și pentru amabilitatea de acum.
• – Cu toată plăcerea.
• Florin Bălănescu