Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Amprenta turco – osmanlie asupra limbii române

Amprenta turco – osmanlie asupra limbii române
Cronica scrisă de Prof. Dr. Dan Prodan

Savantul filolog Emil Suciu a publicat o lucrare fundamentală despre asimilările lingvistice, lexicale – gramaticale, onomastice turco – osmane în limba română între secolele XIV – XX: Influenţa turcă asupra limbii Emil-Suciu__Influenta-turca-asupra-limbii-romane-vol-I-Studiu-monografic-130[1] [800x600]române, I: Studiu monografic, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2009, 726 p.; II: Dicţionarul cuvintelor româneşti de origine turcă, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2010, 913 p. În această contribuţie mă voi ocupa de vol. I. Acesta cuprinde 6 părţi cu diferite capitole, precedate de un Cuvânt – înainte al autorului, Abrevieri bibliografice şi Abrevieri de cuvinte şi semne grafice necesare utilizării rapide şi eficiente a volumului şi încheiate cu un substanţial rezumat în limba franceză. Filologul bucureştean a motivat astfel impresionantul său demers ştiinţific: „Lucrarea de faţă constituie o monografie a influenţei pe care limba turcă (osmanlie) a exercitat–o asupra limbii române timp de aproape cinci sute de ani, lăsând urme importante în lexicul românesc. Ea se adresează cu precădere specialiştilor în limba română, turcologilor, cercetătorilor din domeniile lingvisticii, istoriei şi culturii româneşti sau sud-est europene, dar poate fi consultată cu folos de către oricine este interesat în privinţa problemelor de etimologie şi de istorie a limbii noastre naţionale” (p. 5).

În prima parte, Introducere, autorul a realizat Delimitarea împrumuturilor din limba turcă (pp. 21 – 43), a prezentat Izvoare şi lucrări de referinţă (pp. 44 – 49) în domeniul turcologiei lingvistico – lexicalo – onomastice şi a conturat Cadrul istoric al contactului lingvistic turco – român (pp. 50 – 57). E. Suciu a identificat mai multe categorii de împrumuturi turco – osmane în limba română: prin filiera altor limbi (neogreaca, bulgara, sârbo – croata, sud – slavă multiplă, sud – dunăreană multiplă, ţigănească, limbi occidentale: franceză, italiană), pătrunse între secolele XIV – XX; turcisme reproduse în textele medievale şi moderne româneşti; turcismele din texte redactate în alte limbi; turcisme originare din alte limbi. Toate aceste categorii de împrumuturi au fost studiate interpretând izvoare istorice documentare – lingvistice, pe baza unei bibliografii tematice devenită clasică. Analizând cadrul istoric al contactului lingvistic turco – român, autorul a identificat mai multe etape: 1. prima jumătate a sec. XIV; 2. a doua jumătate a aceluiaşi veac; 3. secolul XV; 4. secolul XVI; 5. secolul XVII; 6. secolul XVIII; 7. primele opt decenii ale secolului XIX; 8. c. 1880 – c.1950; 9. ultima începând cu 1990.

Caracteristicile influenţei lingvistice turceşti (partea a II-a, pp. 58 – 210) s-au manifestat prin: sursele împrumuturilor, originea etimoanelor, căile de pătrundere a împrumuturilor, nivele stratificării temporale, distribuţia teritorial-stilistică, compartimentele limbii române influenţate osmanistic. Sursele împrumuturilor au fost diverse: cuvinte cu etimologie multiplă; termeni balcanici; termeni internaţionali; etimoane turceşti arhaice, medii, moderne, populare, dialectale; etimoane reconstituite; cuvinte turceşti preluate din alte limbi: arabo-persană, neogreacă, italiană, franceză, ebraică. Căile de pătrundere a cuvintelor turco-osmane au fost diferite: împrumuturi oficiale / culte; împrumuturi populare; împrumuturi datorate bilingvismului româno-otoman. Frecvenţa împrumuturilor a fost şi ea diferită: conjunctural, periodic, repetat. Stratificarea temporală şi periodizarea influenţei turco-osmanlii au avut la bază diferite repere: cronologia împrumuturilor, intensitatea influenţei, viabilitatea împrumuturilor, sincronia împrumuturilor.

E. Suciu a identificat următoarele etape ale influenţei limbii turco-osmanlii asupra limbii române (pp. 106-161): 1. mijlocul secolului XIV-secolul XV: 23 de împrumuturi lexicale; 2. secolul XVI: aprox. 150 de împrumuturi (către 1600, aprox. 174-175 cuvinte împrumutate); 3. secolul XVII: 503 noi împrumuturi (către 1700, aprox. 677-678 cuvinte împrumutate); 4. secolul XVIII: aprox. 992-1.036 noi împrumuturi (către 1800, aprox. 1.714-1.715 cuvinte împrumutate); 5. secolul XIX: 1.044 noi împrumuturi (către 1900, aprox. 2.758 cuvinte împrumutate); 6. secolul XX – începutul secolului XXI: 2 noi împrumuturi (către 2000, aprox. 2.760 cuvinte împrumutate). În concluzie, la începutul secolului XXI „fondul lexical românesc împrumutat de-a lungul timpului din limba turcă se ridică la 2.760 de termeni” (p. 158). Repartizarea teritorială zonală a împrumuturilor turco-osmanlii a fost următoarea: în Dobrogea, teritoriu otoman între 1420-1877, au fost preluate între 190-340 cuvinte turceşti; în Banat, teritoriu otoman între 1552-1718, au fost preluate aprox. 25 cuvinte turceşti; în Transilvania, principat autonom sub protecţie otomană între 1541-1688, nu au fost preluaţi termeni direct din turco-osmanlie, ci au fost înregistrate doar etimoane propagate din turco-osmana utilizată la sud şi la est de Carpaţi; în Muntenia-Oltenia şi Moldova, provincii tributare-protejate de otomani în secolele XV-XIX, au fost preluate peste 2.500 de împrumuturi turco-osmane, cu o intensitate diversă, pe scara valorică, a influenţei lexicale otomane (pp. 162-190).
„Influenţa limbii turce s-a exercitat exclusiv pe plan lexical, de aceea ea nu a putut contribui la configuraţia stilistică a limbii române decât la nivelul vocabularului” (p. 191). În consecinţă, împrumuturile turco-osmanlii au fost repartizate stilistic, în diferite procente, în limbajele: colocvial, oficial, narativ, liric, dramatic, ştiinţific, profesionale, familiar, vulgar, argotic (pp. 191-208). Amprenta turco-otomană s-a imprimat, cu o intensitate descrescătoare, asupra unor domenii ale limbii române: lexicul, onomastica, frazeologia, fonetica-morfologia, sintaxa, formarea cuvintelor (pp. 208-210).

In Lexicul comun (partea a III-a, pp. 211-485) al limbii române, E. Suciu a identificat următoarele categorii de împrumuturi turco-osmanlii: 2.508 substantive (91 % din totalul celor 2.760 de preluări), 175 de adjective (6, 3 %), 37 de interjecţii (1, 3 %), 32 de adverbe (1, 2 %), 6 verbe (0, 2 %), 2 conjuncţii (0,07 %), 0 numerale (0,00 %). Structura fonetică a limbii române nu a fost influenţată direct de contactele cu limba turco-osmanlie: nici un sunet specific otoman nu a fost împrumutat în româneşte. Au existat însă unele consecinţe indirecte ale influenţei lexicale turco-osmanlii: unele adaptări fonetice, ale vocalelor otomane -ö-, -ü-, a consoanei -ğ-, a grupurilor -çı-, –ğı-, -şı-, -jı-; reducerea vocalelor lungi şi a vocalelor duble; reducerea consoanelor geminate; modificări induse de normele sistemului fonetic românesc şi de cele dialectale; accidente fonetice. În domeniul Morfologiei, s-au produs diverse adaptări morfologice sub influenţă otomană; în Sintactică, adaptările produse s-au manifestat sub forma sintagmelor otomane cu topică normală / inversă, prin condensare lexico-semantică, prin false interpretări sintagmatice (aglutinaţii, deglutinaţii, contracţii).

În sfera Semantismului, împrumuturile din turco-osmană pot fi grupate în mai multe grupuri terminologice, cu diverse orizonturi specifice: A. Omul (Corpul; vârsta şi sexul; starea psiho-morală; starea fizico-sanitaro-exterioară; statutul social; îmbrăcăminte-încălţăminte-podoabe; alimentaţia; fumatul; locuinţa); B. Natura (Timpul şi diviziunile sale; fenomene naturale; Pământul; lumea vegetală; substanţe chimice, materii minerale, vegetale, animale); C. Exteriorul şi percepţia umană (Dimensiunea, cantitatea; aspectul şi forma exterioară; culoarea; alte caracteristici externe; modalitatea; reacţiile omului la stimulii externi; raporturi de coordonare-subordonare; substituiri); D. Acţiunea omului asupra naturii. Domeniile muncii (Agricultura; prelucrarea produselor agricole-animaliere, morărit, brutărie; creşterea animalelor; creşterea, îngrijirea, împodobirea şi strunirea cailor; transportul terestru; transportul pe apă; vânătoarea şi pescuitul-prelucrarea peştelui; meşteşuguri: ţesătoria, croitoria, boiangeria, pielăria, cojocăria, cizmăria; alte meşteşuguri: lemnăria, construcţiile, dogăria; metalurgia: exploatarea, prelucrarea-valorificarea mineralelor-metalelor; medicina; alte domenii ale muncii); E. Raporturile interumane (Relaţii familiale; relaţii afective-de camaraderie-de serviciu; relaţii de subordonare-de supunere; relaţii de duşmănie); F. Societatea (Organizarea politică, socială, administrativă; armata; activitatea comercială-de servicii; activitatea financiară; activitatea juridică; viaţa religioasă, mitologia, credinţe, superstiţii; apartenenţa locală, etnonimia); G. Cultura (Muzică-folclor; învăţământ, literatură, filozofie, ştiinţe fundamentale; distracţii-socializare); H. Noţiuni abstracte (Noţiuni: pozitive; negative; neutre; ambivalente; obscure). Cele mai cunoscute evoluţii semantice ulterioare împrumuturilor lexicale au fost: concretizarea; abstractizarea; generalizarea; restricţia; extensia; specializarea; înnobilarea; deprecierea; analogia; metaforizarea; polarizarea; autohtonizarea; calculi semantice.

Onomastica românească a fost parţial influenţată de convieţuirea semi-milenară româno-otomană de-a lungul Dunării, manifestându-se în toponimie, antroponimie, nume proprii din zoonimie, astronimie, literatură, folclor, interferenţe cu termeni comuni. Câteva exemple: toponimie: Adakale, Bender, Bugeak, Karasu, Kule, Galata; antroponimie: doar nume de familie, nici un prenume: Abdula, Agemoglu, Ahmed, Alaman, Asan, Aslan, Caraman, Ceauşoglu, Chihaia, Daud, Giafer, Ismail, Iusuf, Magearu, Mahmud, Murat, Mungiu, Mustafa, Omer, Osman, Solakoglu, Soliman; zoonimie: Bondoca, Balaban, Catargiu, Gealap, Samson, Samurache, Talambaşa; astronimie: Ciobanul, Surugiul, Tereziul; nume de personaje literare şi folclorice: Arapul (Harap Alb), Bilmem, Caracîz, Caragöz, Ceauşul, Cheleş(-Împărat), Dandanache, Deli-Satîr, Pehlivan, Rustem, Sefer(-Împărat), Trahanache.

Amprenta turco-osmanlie asupra limbii române s-a manifestat, cu o anumită intensitate, şi în domeniul formării cuvintelor, prin: sufixe şi elemente de compunere împrumutate; procedee de formare a cuvintelor împrumutate; formarea a noi cuvinte şi variante lexicale; fenomene frazeologice româneşti. Revenind, amintesc sufixele: -giu; -iu; -liu; -lîu; -lîk / -lâc; -man; elementul de compunere baş. Procedeele de formare a unor noi cuvinte şi variante au fost: derivarea, trunchierea, compunerea, conversiunea, etimologia populară, contaminaţia, condensarea lexico-semantică, diverse procedee intermediare sau înrudite. Autorul a enumerat şi diverse fenomene frazeologice româneşti, contaminate turco-osmanic: locuţiuni substantivale, locuţiuni adverbiale-adjectivale, locuţiuni conjuncţionale, locuţiuni verbale, expresii eliptice.
Capitolul al VI-lea, Lexicul actual de origine turcă (pp. 598-616), sintetizează concluziile monografiei. Dintre cele 2.760 de cuvinte împrumutate din limba turco-osmanlie între secolele XIV-XX, 487 au fost preluări personale utilizate cel puţin o dată şi uitate rapid ulterior, 33 au fost reluate de mai multe ori în deceniile ulterioare preluării, 2.240 au fost împrumuturi reale de la început, fiind utilizate de foarte multe ori în limbajul curent, la diferite nivele de comunicare locală sau / şi zonală. Dintre cele 2.273 cuvinte reale preluate (2.240 + 33), 886 au dispărut, după 2-3 secole, din lexicul românesc, iar 1.387 s-au transmis până în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Dintre ele, 381 au fost aproape eliminate din uzul curent, iar 1.006 împrumuturi, termeni uzuali, au fost transmise cu siguranţă secolului XXI. Adăugând marja plus de eroare, în care intră termenii pasivi, dar potenţial reactivi în secolul XXI, moştenirea lexicografică de origine turco-osmană este de circa 1.100 termeni ( cu 250 -260 derivate româneşti de la termenii – bază turco – otomani). Din fondul lexical principal actual al limbii române fac parte cuvintele: cafea, cearşaf, chef, chibrit, ciorap, (de)geaba, duşman, geam, hai(de), murdar. Din vocabularul fundamental al limbii române actuale fac parte 41 de împrumuturi: cafenea, capac, caraghios, catifea, cântar, a cântări, cearşaf, chel, chibrit, chior, cioban, ciorap, cutie, (de)geaba, dulap, farfurie, geantă, habar, haz, musafir, odaie, palavragiu, a pălăvrăgi, pălăvrăgeală, papuc, para, perdea, raft, sâc, a sâcâi, sâcâială, sâcâitor, sârmă, sobă, soi, sufragerie, tacâm, tavan, tavă, turc, tutun, la care se adaugă 49 derivate româneşti utilizate. Vocabularul esenţial al limbii române actuale include alte 41 de împrumuturi din turco-osmanlie: bacşiş, balama, basma, belea, bre, caldarâm, cazan, chioşc, ciomag, ciorbă, codoş, conac, cusur, doldora, duduie = duducă, duşumea, fudul, geamantan, hal, leafă, mahala, mahmur, moft, naz, palavră, puşti, rahat, salam, salcâm, sidef, sofa, şiret (adj.), şiret (s.n.), tabiet, taman, tejghea, tinichea, ursuz, zar, zarzavat, zor, la care se adaugă 102 derivate româneşti utilizate. Stratul concentric exterior al masei vocabularului actual românesc include 356 împrumuturi turco-osmane. Dintre acestea, 119 împrumuturi sunt mai des utilizate. Celelalte sunt termeni istorici, „cuvinte străine” otomane şi regionalisme. Limbajul publicistic românesc include termeni de origine turco-osmană, cu derivate româneşti: ageamiu, bucluc, buluc, cacealma, caşcaval, călăuză, a călăuzi, cântar, a cântări, chenar, cherestea, chiolhan, chioşc, ciorbă, cusur, degeaba, derbedeu, dugheană, geamantan, ghiveci, hal, halal, iaurt, liman, macara, mahala, maidan, matrapazlâc, moloz, muşama, a muşamaliza, naz, rachiu, salahor, salam, sarma, schelă, sol, şiretlic, tarabă, tertip, tichie, turc, zor. Masa vocabularului românesc actual cuprinde aprox. 645 – 680 cuvinte de origine turco-osmană, majoritatea (circa 485-520) aflate în stratul exterior al lexicului curent românesc, cu frecvenţe reduse de întrebuinţare. La periferia vocabularului românesc actual se află 550-600 de cuvinte de origine turco-osmană, cu diferite grade de utilizare, în diferite domenii de activitate.

Anexele monografiei sunt complementare explicaţiilor şi aserţiunilor din capitolele prezentate sumar în paragrafele anterioare. Astfel, Anexa nr. 1 prezintă Cronologia şi viabilitatea împrumuturilor (pp. 619-687) româneşti din turco-osmană, un tabel foarte interesant şi sugestiv, cu 2.760 de termeni enumeraţi alfabetic pe verticală, cu o evoluţie cronologică pe orizontală, din a doua jumătate a secolului al XIV-lea până către anul 2.000. Voi selecta trei exemple: cuvintele cu n-rele: 12, 1022, 2022. Nr. 12: acic (sg.; pl. acicuri): „ambarcaţiune fluvială turcească fără punte, în formă de luntre, servind ca mijloc de transport, mai ales pe Dunăre” (Emil Suciu, op. cit., vol. II, Dicţionarul cuvintelor turceşti de origine turcă, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2010, p. 32). Cronologia orizontală a împrumutului precizează că a fost folosit şi atestat documentar din a II-a jumătate a secolului al XVII-lea până în a II-a jumătate a secolului al XVIII-lea, după care nu a mai fost utilizat. Nr. 1022: farfara (sg.; pl. farfarale): „om flecar, guraliv; om lăudăros, încrezut, fanfaron; palavragiu, fudul” (ibidem, p. 324). Cronologia orizontală a împrumutului precizează că a fost folosit şi atestat documentar din a II-a jumătate a secolului al XVIII-lea până în a II-a jumătate a secolului al XX-lea; actualmente este termen popular. Nr. 2022: reiz-efendi (sg.; pl. probabil reiz-efendi-ler): „ministru de Externe şi mare cancelar al Imperiului Otoman” (ibidem, p. 611). Cronologia orizontală a împrumutului precizează că a fost folosit şi atestat documentar din a II-a jumătate a secolului al XVI-lea până în prima jumătate a secolului al XIX-lea; în a II-a jumătate a secolului al XIX-lea în curs de dispariţie, eventual termen istoric. Anexa nr. 2 este Totalizatorul împrumuturilor pe secole din turco-osmană (pp. 688-689), un tabel contabil ce trebuie parcurs cu atenţie de fiecare cititor. În Anexa nr. 3 autorul a prezentat Lista împrumuturilor (din turco-osmană) azi învechite (foşti termeni literari, populari sau regionali şi hapax legomena)-(pp. 690-700), 1373 termeni, cu distribuţia lor pe secole. Anexa nr. 4 prezintă Lista împrumuturilor prezente în lexicul actual (pp. 701-710), cu: 450 Termeni literari actuali, 223 Termeni populari actuali, 583 Termeni regionali actuali, 131 Termeni istorici utilizaţi în a doua jumătate a secolului XX (pe cale de dispariţie). Anexa nr. 5 sintetizează Totalizatorul împrumuturilor din limba actuală (română), pe secole şi categorii stilistico-funcţionale (p. 711). Anexa nr. 6 prezintă Valoarea de întrebuinţare a împrumuturilor folosite în prezent în limbajul beletristic şi în cel publicistic (190 termeni)-(pp. 712-718), un tabel foarte concis, cu multe informaţii interesante.

Rezumatul monografiei, L’Influence turque-osmanlie sur la langue roumaine (pp. 719-722), prezintă cartea de vizită a cărţii pentru cititorii străini. Trebuie remarcată traducerea foarte exactă în franceză a limbii-mamă, turco-osmanli, ceea ce, de exemplu, nu apare în titlul în limba română (doar influenţa / limba turcă!).
Se impun câteva observaţii. Am întâlnit în cuprinsul monografiei prezentate câteva erori istorice. Astfel, anii în care diferite provincii româneşti au intrat în componenţa / sub protecţia Imperiului Otoman sunt interpretabili: 1420 (nu 1417!) în cazul Dobrogei; 1552 (nu 1526!) în cazul Banatului / Timişoarei; 1541 ((nu 1526!) în cazul Transilvaniei, devenită principat autonom sub protecţie tributară otomană. De asemenea, pentru fidelitate faţă de adevărul istoric, diverse expresii şi formulări trebuie corectate: turc / turci cu otomani / osmani / osmanlii / turco-osmani / turco-osmanlii; administraţia turcă cu administraţia otomană / osmană / osmanlie / turco-osmană / turco-osmanlie; Constantinopol cu Istanbul, excepţie doar în textele izvoarelor istorice în original; influenţa turcă (cum apare şi în titlu!) cu influenţa turco – osmană / turco – osmanlie; „ai limbii neogrece” (p. 244) cu „ai limbii neogreceşti”. Am sesizat şi câteva imperfecţiuni grafice minore la redarea unor litere sau grupuri de litere din turco – osmană în româneşte. Cuvântul voievod este de origine slavă şi a intrat în limba turco – osmană (în forma: voydoda, sg. / voyvodalar, pl.) prin filieră nord-dunăreană românească şi / sau sud – dunăreană slavă (p. 303).
În concluzie, o monografie fundamentală a lingvisticii româneşti de la începutul secolului XXI şi al mileniului III, despre urmările convieţuirii comunicative verbale româno – otomane la linia Dunării, timp de cinci veacuri. Îndelung aşteptată, ea umple, în cele din urmă, un gol evident în cercetarea românească de specialitate, sinteza lui Lazăr Şăineanu din 1900 fiind depăşită de nivelul dezvoltării lingvisticii româneşti tematice din ultimele cinci – şase decenii. Un foarte util instrument de lucru pentru filologi, istorici, studenţi, persoane interesate de fenomenul turcologico – osmanistic lingvistic românesc. Evident, această sinteză trebuie completată cu alta, intitulată: Influenţa românească asupra limbii turco – osmane, pentru ca binomul Limba română – Limba turco-osmană să fie complet. Când vom avea plăcerea acestei noi lecturi?



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 26 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5