Primit pentru publicare: 28 iunie 2016
Autor: Ion N. OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul(Bt)
Publicat: 29 iunie 2016
Editor: Olivian IVANICIUC

 

 

Andrei Oişteanu, “Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură”

“O excelentă introducere în cultura română”; “O culminare a curiozităţii intelectuale”; în subsidiar, bun prilej de realizare pentru o micro-cronică la noul volum “Moartea lui Siegfried” de Octavian Soviany, câştigătorul “Premiului naţional pentru proză – 2016” a “Ziarului de Iaşi”

 

În cadrul Salonului de Carte Bookfest  2016, Editura  Polirom, Andrei Oişteanu şi-a lansat volumul Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură, alături de el au fost prezenţi Mircea Anghelescu, Mircea Cărtărescu şi numeros public, sâmbătă, 4 iunie. Volumul ca şi intervenţiile oferă – după cum a subliniat presa-  “o abordare  comparativă a unui domeniu delicat, în care, apelând la numeroase aspecte  inedite din istoria şi cultura României şi a lumii,  autorul  evidenţiază persistenţa în  mentalitatea colectivă, fie şi în forme simbolice şi metaforice, a unor “modele mentale şi comportamentale”.

“Suntem o societate consevatoare, pudibondă şi ipocrită. Gândim şi vorbim vulgar, dar ne e ruşine atunci când trebuie să explicăm sau să înţelegem sexualitatea. Este o aventură destul de riscantă când îţi alegi o astfel de temă. E ca un soi de salt la trapez fără plasă de siguranţă. Dacă nu ne arestează acum pe toţi cu dubele, ca pe Geo Bogza, Gherasim Luca şi Mircea Eliade pentru promovarea de material pornografic, înseamnă că nu e totul pierdut”, a vorbit metaforic, venind la realităţile zilei, autorul.

…”Pe 8 aprilie 1967, la împlinirea vârstei de 56 de ani, Emil Cioran îşi nota în Jurnal următoarele: „În tot ce am scris, nu i-am adus sexualităţii omagiul pe care  îl  merita”. Nu voi spune că am scris prezenta carte doar ca un omagiu adus sexualităţii, ci şi în încercarea de a înţelege delicateţile şi misterioasele ei mecanisme şi modul în care ele influienţează (şi sunt la rândul lor influienţat de) mecanismele sociale, morale şi culturale. Este vorba de sexualitatea oamenilor, cel mai rasat animal din punctul de vedere al culturii şi, tocmai de aceea,cel mai ratat animal din punctul de vedere al Naturii. Compunând  această lucrare, nu am plecat de la o teză prestabilită şi nici de la un plan premeditat. Ea s-a alcătuit cumva organic. Am scris această carte în aceeaşi măsură în care ea m-a scris pe mine. Poate aşa se explică eterogenitatea stilistică a volumului, cu treceri uneori spontane de la rigoarea academică la exprimarea eseistică cu grad mai mare de libertate”, scrie Andrei Oişteanu.

Cu secvenţe despre violuri, despre incesturi, despre  tradiţiile iniţiastice care stau la baza vechii comunităţi, referiri şi mărturisiri, personajele Oişteanu, spune Mircea Anghelesu „m-au  făcut să înţeleg că şi literatura noastră poate fi recitită cu mai multă atenţie în perspectiva acestor tradiţii pe care le purtăm cu noi, indiferent dacă avem sau nu conştiinţa  şi semnificaţia lor…. În cartea lui Andrei Oişteanu, de aproape 600 de pagini, elemente concrete, documente, citate, povestiri, tradiţii populare sunt adunate şi structurate potrivit coagulării acestor  tipare pe care le purtăm în noi fără să fim conştienţi de ele şi care ne pot motiva pentru recitirea literaturii şi, în general, pentru reexaminarea unor documente ale culturii noastre”.

Şi, concretizându-şi discursul, vorbitorul a exemplificat: „Ca să putem înţelege mai bine literatura noastră, de azi şi de ieri, e necesar nu numai să includem în cultura noastră noi spaţii şi instrumente de cunoaştere, şi din domeniul sexualităţii, dar şi să trecem peste falsele pudori pe care Andrei Oişteanu  le  pomeneşte cu umor, peste excluderea anumitor „cuvinte de ruşine”  din dicţionarele noastre: lexicograful nu le înregistrează, deşi ele sunt prezente în gura tuturor. Dacă vrem să abordăm cu o anumită rigoare lumea în care trăim, cu demnitate şi cu respectul propriei noastre existenţe, trebuie să trecem pe aici, să ne cunoaştem pe noi şi să cunoaştem şi lumea în care trăim: cartea lui Andrei Oişteanu este o excelentă introducere culturală în acest domeniu”.

Rămânând în actualitate, cităm şi ce spune unul din eroii cărţii „Moartea lui Siegfried” de Octavian Soviany, Cartea Românească, 2015, câştigătorul „Premiului naţional pentru proză 2016”  a” Ziarului de Iaşi”, „ Ce vreţi, domnilor, astăzi, ca să scrii un roman serios, e nevoie şi de puţină pornografie!”, p. 100, îndemn respectat şi de autorul citat, altfel, probabil, n-ar fi accesat la un aşa mare succes…

„Andrei Oişteanu, antropolog, etnolog, istoric al religiilor şi literat, este o personalitae foarte clar  conturată în acest moment în cultura română”, şi-a început cuvântarea Mircea Cărtărescu, subliniindu-i  „o trăsătură” care îi apropie, „anume curiozitatea, o curiozitate nestăpânită”, care „îmbrăţişează toate aspectele vieţii”, prezentându-ni-l ca pe „un om ce scotoceşte”, care „caută lucruri interesante în sensul lui Kierkegaard”, caută „lucruri despre care simţim cu toţii că înseamnă ceva mai mult decât se aşteaptă oamenii să însemne” şi a citat  cele mai recente cărţi ale lui –cea consacrată evreului în cultura română (Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în context est-central-european -2012), cea dedicată narcoticelor (Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură – 2014), dar mai ales aceasta, dedicată sexualtăţii, Sexualitate şi societate, Istorie, religie şi literatură – 2016) care reprezintă, după părerea sa, „o culminare a curiozităţii intelectuale”, pentru care e respectat.

„Sunt de acord că Freud poate fi amendat pentru că explică practic întreaga viaţă umană prin sexualitate, dar sexualitatea se constituie totuşi într-un motor extrem de important. Aş putea spune că, arhetipal, omul este constituit din trei organe principale şi anume: creierul, inima şi sexul”, despre ultimul dezvoltând tot ce a citit în biologie.

Nemulţumit şi el ca scriitor că s-a scris şi insistat prea puţin pe ce ar fi fost important în literatură, mereu cadidatul la Nobel, a adăugat: „Sexualitatea umană este deci responsabilă pentru o treime, cel puţin o treime, din valorile noastre, din felul nostru de a înţelege lumea, din scopurile noastre, din cultura şi literatura noastră, printre multe altele. Este de mirare că o asemenea carte, scrisă acum de Andrei, nu s-a scris mai devreme. Este de mirare că cercetătorii din domeniul cultural, încluzând aici atât cultura populară, cultura străzii, popular culture, cum se spune în studiile de gen, cât  şi cultura înaltă, nu au abordat până acum mai des şi mai amplu acest subiect”.

Referindu-se la ce crede că este unul dintre punctele cele mai interesante, profesorul şi-a exprimat părerea că această carte a lui Andrei Oişteanu are locul de pornire de la ceea ce se cunoaşte, dreptul „primae noctis”, „dreptul” bărbatului, dreptul masculului alpha, de a poseda toate femeile  din fieful său, şi de aceea analiza de autor despre sexualitate, despre servitutea sexuală, pe care îl numeşte şi „imperialismul sexual al unui gen”, al unui sex, împotriva celuilalt, este şi „cheia înţelegerii cărţii”, pentru că, în sine, lucrarea arată ceea ce a fost şi practicat – „sexismul  de-a lungul istoriei”,” problematica erosului în diversele societăţii”, din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre. În toate societăţile timpului, a susţinut Cărtărescu, „războiul sexelor” a fost rezolvat în favoarea sexului tare, puternic, în favoarea celui care a stăpânit, totdeauna în defavoarea sexului slab, delicat, bruta împotriva delicatului.

„M-am întrebat, citind cartea lui Andrei Oişteanu, dacă mie mi-ar fi plăcut să fiu în situaţia asta. Dacă aş fi fost un senior în secolele medievale, mi-aş fi dorit oare să posed fiecare femeie de pe teritoriul meu, din zona mea de influienţă, din zona mea de putere, să dezvirginez fiecare fecioară de unsprezece, doisprezece, treisprezece ani? Şi mi-am dat seama că orice bărbat întreg la minte ar răspunde nu. Nu este un lucru nici dezirabil, nici plăcut, în nici un fel ceva care să provoace vise sexuale. Dimpotrivă, aş spune. Şi înclin să cred că, alături de alţi cercetători, Andrei are dreptate când afirmă că, de fapt, acest „drept” al primei nopţi nu este în nici un fel o voluptate pentru cel care îl aplică, ci o datorie, una acceptată în silă, doar pentru a respecta cutumele, şi nu pentru plăcere. Andrei Oişteanu are dreptate când spune că seniorul era ultima întruchipare a sacerdotului. Puterea religioasă devenise putere laică, dar ea perpetua nişte cutume care aparţineau religiosului. Dezvirginarea, văzută ca un lucru periculos, ca un lucru pe care oamenii nu-l puteau face fără mari primejdii, simbolice, fantasme de care se temeau, era încredinţată, din epocile străvechi,sacerdotului, lui îi revenea datoria de-a face acest serviciu public pentru parohia sa, pentru comunitatea sa. În momentul în care  -puterea sarcedotului se transferă şi se transformă în puterea politică a seniorului, acesta îşi arogă-repet, în silă, după părerea mea – şi această îndatorire, pe care de cele mai multe ori nici măcar nu o respectă, nu o duce la îndeplinire. Aşa, încât, în momentul în care, Beaumarchais sau Mozart, în faimoasa operă Nunta lui Figaro, demască această cutumă feudală teribilă, care nu se mai potrivea  cu epoca respectivă, în realitate ea nici nu mai exista, era de mult defunctă”, a explicat la lansare Cărtărescu cum a evoluat obiceiul care fusese chiar instituţie socială, mult timp respectată, apoi demascată ca depăşită…

Şi, continuând firul gândurilor, traducându-l pe Andrei Oişteanu, vorbitorul a detaliat: “De aici porneşte deci cartea, de aici porneşte de fapt problematica relaţiei dintre sexe, pentru că despre asta este vorba, despre relaţia de putere dintre sexe – începând din antichitate, din perioada biblică, din decalog, trecând prin Epistolele Sfântului Pavel şi continuând de-a lungul timpului până în societăţile actuale, contemporane, când devine o problematică feministă.Toată această servitute a femeii de-a lungul vremii este o problematică pregnantă în carte. Femeia este, în această lucrare a lui Andrei Oişteanu şi în realitate, după părerea mea, ceea ce un biolog numea „sexul păcălit”, sexul care trebuie să se supună unei duble corvoade, una manifestându-se în spaţiul privat, prin creşterea copiilor –îndatoririle mamelor n.n. -,mulţumirea bărbatului şi aşa mai departe, iar a doua concretizându-se în spaţiul rezervat tuturor, în spaţiul public. Analiza autorului are deci la bază acest punct, dar continuă de-a lungul istoriei într-un mod diacronic, adăugându-se şi acumulându-se permanent detalii impresionante”.

„Demnitate vândută” este intitulată o carte,  semnată Daniel Grosu, care are drept personaj principal o femeie, de ce personaj principal  feminin, se înterabă Dan Ravaru, care o recensează, revista Elanul,aprilie 2016, fiindcă, răspunde tot el, „în societatea românească de astăzi femeile sunt cele mai vulnerabile”, la noi „se menţine mentalitatea orientală, care acordă femeii un statut de inferioritate”. Eroina lui Daniel Grosu, cum se întâmplă în multe cazuri, nu poate accede la locul de muncă, cuvenit prin diplomă, decât dacă se culcă cu cel de care depindea obţinrerea slujbei…

Nu doar amuzant a fost pentru publicul prezent la lansarea Sexualităţii următoarea  mărturisire făcută de vorbitor: “Înainte de a ţine acest mic discurs, am vorbit cu Andrei, care mă întreba de ce i-am transmis  printr-un e-mail că m-am distrat copios atunci când am citit cartea. M-am distrat datorită unor citate – am învăţat foarte multe din această carte, pentru că nu este vorba doar despre o carte de analiză, ci este  şi o crestomaţie, o culegere de spuse  de toate felurile. De pildă, nu am ştiut niciodată că la Coran se spune pe lângă faptul că cel care participă la un jihad are dreptul la şaptezeci şi două de fecioare, că Profetul îi garantează şi erecţia eternă. Asta este un lucru formidabil, care îmi face mult mai simpatic raiul mahomedan. Mi se pare o promisiune mai frumoasă chiar  şi decât cele şaptezeci şi două de fecioare, căci cred că te-ai descurca şi fără ele dacă ai avea erecţie eternă. Şi apar în carte numeroase asemenea detalii pe care le-aş numi chiar drăgălaşe, simpatice, amuzante, iar acumularea unor asemenea citate minunate contrabalansează, strict ca efect de lectură, amărăciunea pe care ţi-o transmite situaţia femeii de-a lungul istoriei”.

Vorbitorul a subliniat şi faptul că această carte, precum şi altele scrise de Andrei Oişteanu, schimbă cu totul imaginea pe care o avem despre societatea românească tradiţională, portretistica semănătorismului, a  ţăranului mereu blajin, „o fiinţă de o puritate şi o curăţenie extraordinare”, care, ca „talpă a ţării”  ne ţine pe toţi în viaţă, faţă de noile documente se dovedeşte a fi o mare minciună.”De fapt, ţăranul român, asemenea celui rus, asemenea tuturor ţăranilor şi, de fapt, asemenea tuturor oamenilor, nu era nici înger, nici fiară… era omul dintotdeauna, cu calităţi şi defecte, cu sublim şi ridicol, cu merite şi cu felurite vicii.”Ţăranului nu-i era străin violul, amintit şi-n faimosul text a lui Sanielevici despre lumea lui Sadoveanu, a argumentat el; aveau loc incesturi în gospodăria ţărănească, se petreceau destul de frecvent sodomii, precum şi numeroase alte orgii. Toate aceste lucruri existau din plin, în toate epocile. În diverse tratate juridice femeile se plângeau că sunt supuse de bărbaţi multor lucruri neplăcute, cum şi bărbaţii se plângeau de femei că au pofte dincolo de normal. Deci toate aceste lucruri se întâmplau şi în minunata lume a ţăranului român, a acelui „martir” care ne este prezentat de către semănătorişti”.

          Adâncindu-se în ceea ce este şi redă literatura, Cărtărescu a relevat:…”Literatura română este mult mai sexualizată decât se crede, iar eu mă mir că nu au existat până acum studii despre acest lucru. La fel cum mă mir, de pildă, că nu a existat, până la o carte precedentă a lui Andrei Oişteanu –Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură, Editura Polirom, 2010, amintită mai sus, n.n.-, o discuţie serioasă despre unul dintre cele mai importante şi mai influente personaje de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Alexandru Bogdan-Piteşti (13 iunie 1870-12 mai 1922, poet, eseist, jurnalist, critic de artă şi colecţioner, n.n.), care a adus în lumea românească nu numai generozitatea extraordinară faţă de artişti (cu referire la cercul lui Macedonski sau faţă de artiştii plastici ai epocii, n.n.), dar a introdus şi homosexualitatea, mai puţin obişnuită în lumea artistică a acelui timp. El este unul dintre  cei care contribuie, prin practicile sale, dar şi prin inteligenţa sa deosebită, la ceea ce s-a numit mai târziu decadentismul românesc, fenomen care îl include şi pe Mateiu Caragiale, de pildă”.

Intrat în analiza pe text şi epocă, invitatul a insistat: “Au existat, apoi, procese pentru obscenitate, pentru pornografie, îndreptate împotriva scriitorilor români. Eu cunosc câteva dintre ele, cum ar fi cel al lui Geo Bogza pentru câteva poezii din Poemul invectivă şi din Jurnal de sex, sau, înaintea lui, cel al lui Haşdeu, pentru Duduca Mamuca. De asemenea, H. Bonciu a fost implicat într-un proces pentru Bagaj, la fel ca Arghezi pentru câteva poezii din Flori de mucigai, respectiv „Tinca” şi „Rada”, care sunt mai explicit erotice. Deci au existat procese, nu doar Flaubert şi Baudelaire au trebuit să treacă prin furcile caudine ale acuzaţiei de pornografie, ci şi câţiva dintre cei mai mari scriitori ai noştri. Astăzi, slava Domnului, avem un aflux, un exces de sexualitate în literatură, cu care oamenii s-au obişnuit însă şi nu mai poate provoca decât cel mult un zâmbet mirat, un zâmbet trecător”.

„Salnicia unei femei e fiziceşte cu neputinţă”, afirma un personaj hasdeian, Todiriţă, „studente” la drept, la Harcov, la jumătatea secolului al XIX-lea, Toderiţă, protagonistul unei nuvele auto-biografice a lui B.P. Haşdeu (Duduca Mamuca, 1863), este alter ego-ul prozatorului, care, într-adevăr, a urmat – în perioada cca. 1852-1854 – cursurile Facultăţii de Drept de la Universitatea din Harcov, spune Andrei Oişteanu, unde, chiar asta se învăţa – inocularea ideii că violul oricărei femeii îi aparţine, că bărbatul nu poate viola o femeie decât cu consimţământul acesteia.

În volumul Poemul invectivă din 1933, considerat pornografie în epocă, Geo Bogza a inclus o poezie având ca personaj un cioban care se masturba în aer liber, răspândindu-şi sămânţa pe pământ, ca biblicul Onan. Nimic din gestul provocator al cinicului Diogene, care se masturba la lumina zilei şi în văzul oamenilor aflaţi în agora. Faptul e redat de biograful grec Diogene Laertios: „Odată, masturbându-se în piaţa publică,/(Diogene) spune: „Oh! De-ar fi tot aşa de uşor să-mi astâmpăr foamea frecându-mi pântecul”.

Pentru poetul Geo Bogza actul de  autoerotism al oerului „feciorelnic” nu era  nici ruşinos, nici imoral, fiind natural, autentic, “frumos şi  pur”, dar a fost aducător de puşcărie: „Era frumos ciobanul şi cât de feciorelnic/Arăta felul pur în care el ştia/Să facă dragoste./ Sămânţa, ca un scuipat, făcea pe stâncă: plici!/Câinii ciobăneşti o înghiţeau cu lăcomie/Nu rămânea nici o murdărie/Şi totul era atât de frumos, de pur”.

Zâmbetul trecător, pomenit mai sus, cum am făcut eu când am citit cartea lui Octavian Soviany, „Moartea lui Siegfried”, premiată recent de „Ziarul de Iaşi” cu „Premiul naţional pentru proză – 2016”., scrisoarea lui Gunter, locotenent, cu „Veşti de la Sevastopol”, p. 204, către tatăl său Siegfried, maior la Legaţia germană de la Bucureşti: „Ce lucru extraordinar este prietenia! Nimeni n-ar crede, privind trăsăturile dârze şi hotărâte ale acestui tânăr locotenent german, că  în spatele lui se ascund nebănuite rezerve de tandreţe şi sensibilitate.

În rarele momente pe care ni le îngăduie situaţia de pe front, trăim clipe de mare apropiere.

Uneori ne ţinem de mână ca doi copii, alteori von Pfuel îmi mângâie fruntea cu duioşia unei mame sau a unei surori.

Nu ştiu dacă asemenea atingeri sunt demne de un bărbat, dar îţi jur pe ce am mai sfânt (pe gloria Fuhrerului, pe viitorul Germaniei şi pe mormântul lui Heinrich) că în micile noastre gesturi de afecţiune nu există nimic necurat sau necuviincios, ci doar o mare nevoie de căldură şi de iubire.

Gândeşte-te că eram un tânăr lipsit de orice experienţă de viaţă (nu ştiu dacă ţi-am mărturisit vreodată, sunt încă virgin) atunci când, de pe băncile şcolii militare, m-am pomenit dintr-o dată direct pe câmpul de bătălie”.

Rânduri la care i se răspunde, p. 205: „Gunter, ai înnebunit? Îţi ordon, în calitate de tată şi în calitate de ofiţer, să pui capăt fără întârziere acestei prietenii scandaloase. N-aş vrea să mă pomenesc într-o zi tatăl unui degenerat!” Şi semna:”Cu toată autoritatea paternă, maior Siegfried von Kleist”.

Reamintesc, într-un roman scris de Guillerme Apollinaire la începutul secolului XX, unde este vorba de instruirea unui soldat de către un ofiţer, scrie: „Masturbarea e o calitate militară. Orice soldat, bine instruit, trebuie să ştie că la vreme de război, singurul act de tânăr permis este onanismul.Fă mai bine labă, dar nu te atinge  nici de femei, nici de animale”.

Istoricul de artă Florin Pădurean a descoperit la Cabinetul de stambe al Academiei Române mai multe numere ale publicaţiei intitulate Nu te lăsa!, scrisă şi ilustrată de Nicolae Tonitza în 1917, pictorul, maestru al nudurilor feminine, a realizat de mână această revistă în timp ce se afla în lagărul de prizonieri români de la Karjali, Bulgaria, după ce a participat ca soldat în bătălia de la Turtucaia, 1916.

Plină de desene, de nuduri excitante, revista Nu te lăsa!, era realizată tot pentru camarazii săi (la care ajungea „din mână-n mână”) inclusiv pentru a-i ajuta să-şi satisfacă – tot „de mână” – nevoile sexuale. Editorialul  semnat de Tonitza (redactor,ilustrator, editor), publicat în primul număr, 8 noiembrie 1917, spunea: “Nu. te lăsa! a fost creată şi cu scopul de a înlocui – pe cât posibil aici în captivitate – nu numai bulgurul, fasolea, pâinea şi săcâmul, ci şi femeia. În definitiv, câţi din lectorii noştri, după ce vor fi contemplat ziua splendidele noastre vignete, nu vor încerca, peste noapte, voluptoasele zguduiri uşurătoare, pe care, nu ni  le poate porni altcineva decât căldura fermecătoare a unui trup de femeie?”

Cărturarul bănăţean Dimitrie Ţichindeal, cel „cu gură de aur”, care a publicat la Buda, în 1823, Îndreptări moraliceşti, scria:”Mâinile tale în nădragi, la mădularul cel ascuns, înaintea oamenilor să nu le bagi, nici să te scarpini, nici să te atingi de dânsul”, ca şi Anton Pann care încerca şi el să-l convingă pe cititor că „e lucru de ruşine” ca, în public, să fie mâinile-ajunse/spre părţile cele ascunse”.

În 1906 erau inventate şi folosite  nişte „centuri de castitate”, „făcute din piele moale” care se mulau fetelor şi băieţilor, ca să înfrângă posibilitatea acestora de a se masturba, informaţie publicată în revista Medicina populară.

Luând cuvântul, cu ideia că „suntem o societate conservatoare, pudibondă şi ipocrită” Andrei Oişteanu a completat lista amintită de Mircea Cărtărescu:despre scriitorii care au avut probleme juridice din cauza scrisului lor. „Îl  mai aduc aminte pe Felix Aderca,  cu Al doilea amant al doamnei Chatterley, pe Mircea Eliade, cu Domnişoara Christina, şi pe Gherasim Luca, împreună cu un grup care a scos o revistă indecentă pe care au trimis-o lui Iorga”.

Presa „descrie unul din cele mai „scandaloase” capitole din istoria avangardei româneşti: frauda pornografică a tânărului Geo Bogza, H. Bonciu, Gherasim Luca, Aurel Baranga, Jules Perahim şi Paul Păun (şi a luiTristan Tzara, în perioada sa predadaistă. „Scandal”).

Un gest oarecum  similar avea să fie făcut şi de „algişti” (Aurel Baranga, Gherasim Luca, Paul Păun şi Sesto Pals), tinerii care scriu în revista „Alge” – ca alternativă la revista Unu – şi care în urma unor neînţelegeri cu Saşa Pană legate de publicarea unei pagini în Unu, au scos revista  “Muci”, scriind în subtitlu: „Pentru că nu purtăm fuduliile în tabacheră, ne intitulăm  „Grupul Mucoşilor”, revistă de care au apărut doar câteva exemplare, în ale cărei pagini există şi pornografie, nelipsită totuşi de un anumit umor”.

Publicarea unei reviste intitulate sfidător şi argotic cu numele organului genital masculin de către acelaşi grup de adolescenţi, la care se alătură şi pictorul Jules Perahim, a fost tot un gest teribilist, pentru care, membrii grupului au fost acuzaţi, la rândul lor, de pornografie şi arestaţi timp de zece zile la închisoarea Văcăreşti – fiind eliberaţi pe motivul că erau minori.

Să mai amintim de „Judecata de apoi a lui Michelangelo din Capela Sixtină criticată de Tridentin,  după care un pictor a fost delegat imediat să acopere părţile genitale lăsate expres în relief, partea “prea carnală”? Despre transmiterea ca moştenire şi practică cutumiară în ţările Africii subsahariană, în Nigeria, p 356-416, relatate de Neagu Djuvara în Amintiri din pribegie, 2012?

În 1945, poeţii Gherasim Luca şi Dolfi Trost au redactat un manifest al mişcării suprarealiste de la Bucureşti – care era Capitala suprarelismului Internaţional – al cărui iniţiatori teoretici erau pe lângă Marx, Engels şi Lenin şi Sade, Freud şi Breton, care proclamau “iubirea, eliberată de constrângeri”, ca o „metodă de cunoaştere în acţiune”  şi „erotizarea fără limite a participantului”, emancipare care exalta „discutarea liberă a lumii sexuale”, „inclusiv perversiunile”, ideie care va fi primită cu entuziasm de mişcarea hippică  în anii care aveau să vină, 1960-1970.

În antologia de versuri a lui Sesto Pals, Poezia avangardistă şi alte poeme, 1930-1955, publicată de Editura Tracus Arte în 2015, în următoarea poezie citim: „Iubita mea, nu ţi-am mai scris demult/Scrisoarea asta am s-o fieb în sânge/Şi am să fac din ea un pergament/Şi am sâ-ţi scriu pe pergament un vers/Pe care tu mi l-ai citit în lună./Când dezbrăcată, caldă şi nebună/Erai în jurul meu un univers/Tu m-ai chemat şi m-ai rugat să-ţi scriu/Eu n-am să spun decât că viaţa-mi toată/E lucrul care astăzi nu-l mai ştiu/Eu m-am uitat, dar tu nu eşti uitată./Un zâmbet vag am să îndrept spre lună/Iubita mea, tu care eşti şi-n cer/O clipă te-am iubit şi-ntotdeauna/Tu eşti misterul, lunatecul mister”…

…”Am încercat să reconstruiesc cartea, cum se face making of, după feţele prietenilor cărora le povesteam despre cartea la care am lucrat timp de vreo şase ani.  Chipul   lor radiant, zâmbetul lor, perversitatea care li se năştea imediat în ochi – aş putea reface acest colaj. Când i-am spus lui Mircea Cărtărescu că îmi laseze o carte despre sexualitate şi societate, pe un culoar întunecos al universităţii, el mi-a răspuns: „Să ştii că eu la societate nu mă pricep”. Spune şi asta mult. Am căutat un motto al cărţii pe la diverşi intelectuali. Unul care mi-a plăcut spune aşa: „Bărbatul este o femeie ca oricare alta”. E semnat de Marx. Atenţie!, nu de Karl Marx, ci de Groucho Marx (1890-1977.n.n.). Genialul aforim al lui Simone de Beauvoir, „Femeie nu te naşti, ci devii”, e atât de măreţ, atât de concludent, încât ea putea să nu mai scrie nimic altceva din cartea ei, Al doilea sex. Mai e un citat, destul de celebru, care trece din generaţie în generaţie şi care ne spune că „Femeia  e un bărbat ratat”.Nichita Stănescu a avut curajul să întoarcă mănuşa pe dos, spunând că „Bărbatul este o femeie ratată”. Dar, până la urmă, am folosit o vorbă a lui Cioran, găsită în jurnalul său – când împlinea 56 de ani, deci la maturitate spre bătrâneţe, şi redă ceea ce noi am şi folsit: „În tot ce am scris, nu i-am adus sexualităţii omagiul pe care-l merită”. Şi,într-un fel, am încercat să o fac eu. Dar mai mult decât atât, m-am confruntat cu definirea delicatelor şi misterioaselor mecanisme ale sexualităţii, care încearcă să domine la fel de misterioasele şi delicatele mecanisme culturale, culturale, morale şi sociale. E o simbioză polemică, o confruntare între eul natural al omului şi eul cultural. Cultural în sensul larg, antropologic, al cuvântului.  Şi cred că asta este grila în care am să încerc să îmi revăd cartea, acest perpetuu război între natură şi cultură în bietele noastre corpuri. Pentru că fiecare încearcă să îl domine pe celălalt. A zis-o Freud în foarte multe volume”.

La aceasta s-a şi referit explicit  şi autorul de faţă: „La om sunt nenumărate practici şi mecanisme mentalitare, spre deosebire de animal care ascultă doar de instinctul de conservare al speciei şi acţonează în numele lui prin împerechere, fără nici o problemă morală, culturală, socială sau religioasă. În universul natural a apărut un „animal ratat”, omul, care nu mai ascultă de instincte, înfrânându-şi sau amplificându-şi impulsurile sexuale. De aici,  de fapt,începe toată povestea, de la Adam şi Eva,  cu şarpele şi cu mărul între ei.

Există uriaşe diferenţe între animal şi om. Femeia umană, femeia deci, este singurul mamifer care este dotat cu himen. Un organ anatomic complet inutil, dar care are o importanţă enormă în cultura umană. În funcţie de existenţa sau  inexisenţa lui, totul  se schimbă. De aici toată mitologia castităţii femeii şi virilităţii bărbatului. Chiar numele acestui organ vine de la zeul căsătoriei, Himenajos,căruia i se intonau cântece sacre în noaptea nunţii. Aceste cântece solemne au primit numele de „himen”, devenit „imn”. Deci termenul „imn” vine de la „himen”, care vine de la numele zeului Himenajos.

Evident, nu e singura diferenţă. Absolut toate animalele, de la maimuţe, până la insecte, se împerechează „faţă în spate”. Omul este singurul animal care face dragoste „faţă în faţă”. Aparent e neimportant şi pare a fi o problemă strict fizică. În primul rând poziţia verticală a omului, în al doilea rând faptul că are spinarea construită astfel încât femeia  poate să stea pe spate. Nici un alt animal nu poate să stea pe spate: stă ori pe burtă, ori pe o parte. Doar gângania lui Kafka, doar Gregor Samsa stă pe spate şi nu se poate întoarce  Se modifică total însuşi actul sexual, pentru că postura „faţă în faţă” permite contactul vizual al partenerilor, permite sărutul, permite îmbrăţişarea reciprocă, rolul senzual al sânilor devine foarte  important etc., etc.”

Tot vorbind despre lupta dintre natură şi cultură, ceea ce a făcut şi Mircea Cărtărescu, autorul i-a subliniat susţinerile: lupta aceasta, „într-un fel seamănă cu organizarea socială şi sexuală a mamiferelor.  Au demonstrat-o Darwin şi Freud, impunând ideea masculului alfa, lupul alfa care preia conducerea haitei, care are tot felul de  privilegii: sexuale, alimentare şi de altă natură. Masculul dominant are şi responsabilităţi. El conduce turma,  o apără de  prădători, el este cel care transmite femelelor o genă bună pentru reproducerea eugenică a haitei. Dar lupii tineri, care sunt copiii lui, făcuţi cu diverse mame, îl pândesc, îl hărţuiesc, îl aşteaptă să facă o greşeală, să aibă o slăbiciune, să dea semne de impotenţă, şi atunci îl sfâşie. Un lup tânăr îi va lua locul lupului alfa şi se va culca cu mama sa. De aici „complexul lui Oedip”, masculul care îşi omoară tatăl şi se culcă cu mama sa, explicat de Freud. Dar, insistă Oişteanu, a prelua doar acest fenomen natural ca pe o explicaţie a unui comportament similar în societatea umană e prea puţin. De fapt, este un fenomen cultural, cu sau fără ghilimele. Percepţia femeii este negativă. Ginofobia, ca şi vaginofobia erau elemente puternice în societăţile arhaice şi tradiţionale. Trebuia cineva să îi protejeze pe bărbaţi de contactul cu sângele himenal cu care mirele avea de-a face. Şi atunci apărea personajul sacral, şeful de trib,şamanul, marele preot, regele sau – la capătul celălalt – un străin, un condamnat la moarte sau un prizonier de care comunitatea se putea uşor dispensa”.

Ajungem la ceea ce am spus mai sus, concluzionând, Andrei Oişteanu a spus la lansare, la Târgul Bookfest -2016, „suntem o societate conservatoare, pudibondă şi ipocrită”, detaliind, „gândim şi vorbim vulgar, dar ne e ruşine atunci când trebuie să explicăm sau să înţelegem sexualitatea”. Şi a mărturisit, „nu mi-a fost uşor să scriu această carte. Este o aventură destul de riscantă când îţi alegi o astfel de temă. E ca un soi de salt la trapez fără plasă de siguranţă”. A încheiat într-o notă uşor ironică: „Dacă nu ne arestează acum pe toţi,cu dubele, ca pe Geo Bogza , Gherasim Luca şi Mircea Eliade pentru promovarea de materiale pornografice, înseamnă că nu e totul pierdut”.

Că am „evoluat” mult dovadă este şi cartea la vocabularul căreia  ne-am mai referit, „Moartea lui Siegfried” de Octavian Sofiany, care a câştigat premiul Ziarului de Iaşi, „Premiul naţional pentru proză 2016”, întorcându-ne la corespondenţa dintre tată şi fiu, chiar la nişte vise de noapte ale maiorului Kleist, Siegfried în cazul nostru, care pentru a-şi spori calităţile multiplică folosirea licenţioaselor, p.227, 229,230,232, 233,234 ş.a.m.d., că altfel, vorba lui Dan Ravaru, în „literatura română contemporană, deviaţiile sexuale se bucură de mare interes, în detrimentul adevăratelor probleme care îi frământă pe cetăţenii ţării”.

Cât  priveşte relaţiile lui Seiegfried cu fiul, citim: „Ultimele scrisori ale lui Gunter îmi întăresc şi ele convingerea că în zestrea ereditară a familiei noastre există o înclinaie maladivă spre perversiune. Se pare că fiul meu s-a îndrăgostit de unul dintre  tovarăşii lui de front. Şi prin nu ştiu ce joc halucinant al destinului se întâmplă ca acest camarad să fie un descendent al acelui von Pfuel, frumos ca Apollo de Belvedere, care îi inspirase pe vremuri o pasiune morbidă lui Heinrich.

A existat încă din copilărie la Gunter o anumită pornire spre sentimentalism, pe care am sperat că voi reuşi să o extirpez cu ajutorul educaţiei militare şi iată că toate eforturile mele s-au irosit în zadar: fiul meu a rămas o natură mai curând feminină, cu evidente înclinaţii spre homosexualitate. Deşi i-am scris pe un ton foarte aspru, somându-l să pună capăt fără întârziere acestei legături scandaloase, în sinea mea nu pot să-l condamn cu prea multă severitate: ca şi mine, Gunter nu-i decât o victimă a eredităţii”.

Explicabil şi de ce în ziua în care scriitorului i s-a înmânat premiul, juriul şi ziarul au fost cam prea concişi  referitor la cartea pe care nu au pus-o în dezbatere. „Am câştigat premiul cu o carte despre care am crezut că nu va avea succes”, a declarat Octavian Sofiany, autorul romanului câştigător; „Suntem onoraţi să fim parteneri la acest premiu. Este foarte clară simbioza între educaţie şi cultură”, a spus prof. dr.Dan Caşcaval, rectorul Universităii Tehnice „Gh. Asachi”; „O carte doldora de simboluri, pe care o recomand tuturor”, a prezentat-o criticul, profesorul universitar  Alexandru Călinescu, preşedintele juriului de decernare a premiului.

Am fi vrut să avem relatări despre conţinutul cărţii premiate, meritele ei, despre selecţionări, nominalizarea la trofeu, dar în lipsa lor ne întoarcem iarăşi la vasluieni şi amintim ce zicea acelaşi Dan Ravaru în cronica la cartea lui Daniel Grosu, „o carte apărută la Fălticeni sau Sighişoara ar putea fi genială, dar, actualmente, ar rămâne necunoscută. Valoarea, însă, nu piere, şi dacă va mai exista interes pentru cultură, peste 50 de ani comorile respective vor fi descoperite şi toţi se vor mira cât de ignoranţi am fost noi, cei de acum”, deci să fim optimişti chiar dacă am rămas pe din-afară!

Din contră, mult mai generoşi în cuvinte  s-au arătat a fi cei care au vorbit direct despre Sexualitate şi Societate, după cum au cuvântat lansatorii de argumente care susţin  cartea cu o asemenea temă, felul cum a reacţionat cei din sală, de la Târgul Bookfest, 2016, dar şi cititorii la librării, citind şi mulţumind autorului pentru cartea din care învăţă  atâtea in cele aproape 600 de pagini,  un bestseller, nu pentru că” sexul este cartea care se vinde”, cât mai mult pentru conţiutul ei în totalitate, ceea ce probează că şi fără plasa de siguranţă săritura de la trapez a lui Andrei Oişteanu a fost sigură.

Posesor al premiului B-nai B-rith Europe, 2015,  pentru Imaginea evreului în cultura română, rămânem curioşi să aflăm cum explică el, Andrei Oişteanu, ceea ce susţine Michael Baden în Sexualitaatea masculină, editura Herald, iubitori ai pornografiei, bărbaţii îşi iubesc în continuare soţiile şi cum se explică!?

:Revenind la premiata „Moartea lui Siegfried”, precum Alecsandri într-o  scrisoare din 1889 către Kogălniceanu, comparând situaţia ţării cu cea de la 1848, îl asigura că „ţara noastră e transformată, dezmorţită, reînviată, pornită spre o înaintare din care nu o mai poate opri nici politica străină, nici politica mahalagioaică din Bucureşti. Victoria e câştigată!”, tot aşa, din întâmplare, un membru al juriului, pomenind de unde “îşi extrage resursele de poezie eliberată de convenţii”, trimite nu la autorii de astăzi, ci evidenţiază că un Octavian Soviany pleacă de la ceea ce spunea în 2006 în Dilecta, Cartea Românească: “Ţi-i rotunjimea ţâţei geluită/Şi la mijloc cu cafeniu buton./Şi coapsa ta cu fierbinţeli de plită/L-ar fierbe până şi pe Solomon”, ceea ce face şi un Emil Brumaru care inspirându-se tot de acolo, scrie în Infernala comedie: ”Când te sărut, Dilecta, pe pântecu-ţi bălan,/Amorul nostru poate părea cam lesbian” sau “Am învăţat, Dilecta, anume şiretlicuri/ Ca să îţi scriu cu limba, sub pântece, distihuri”, un “manierism ale cărui rădăcini se află în poezia lui Conachi”…

Şi, ca să ne convingă din plin pentru mersul către literatura lui Costache Conachi, Bogdan Creţu ne conduce – pe drumul modernizării – şi vine cu un citat, pe care nici cel de la începutul secolului XIX nu l-a folosit,  înfăţişându-ni-l ca un model “al descotorosirii de pudibonderiile tipice romantismului”, citat în care, spune tânărul profesor „nimic (nu-i) idealizat aici, dimpotrivă, silueta, până atunci maculată, diafană, ceţoasă, a femei devine cât se poate de concretă”: „Sânii, pieptul desveleşte,/Ţiţişoare rumineşte,/Aruncă de pe picioare/Orice feliu de-nvelitoare/Şi spune cu îndrăzneală/C-am să dau năvală”Ziarul de Iaşi, 5 iulie 2016.

În faţa unor asemenea argumente nu mă mai mir că în cartea premiată şi pentru modernitate cititorii, tinerii (studenţii) şi eu,  am întâlnit o sumedenie de cuvinte care lipsesc din dicţionare.

Evoluăm?