Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Aristocrații români în lumea lui Proust de Mihai Dim. Sturdza, Editura Humanitas, 2016

OPREAINPrimit pentru publicare: 22 sept. 2016
Autor: Ion N. OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 22 sept.2016
Redactor: Olivian IVANICIUC
Editor: Ion ISTRATE

 

Lucrare de referință, personajele cunoscute: Aristocrații români în lumea lui Proust de Mihai Dim. Sturdza, Editura Humanitas, 2016


-Același subiect, doi autori, Mihai Dim. Sturdza și C.D. Zeletin, diferit discursul –

Anul acesta la Editura Humanitas a fost publicat masivul volum, peste 600 de pagini, Aristocrații români în lumea lui Proust de Mihai Dim. Sturza,  critica literară socotindu-i documentația de referință,  personajele cărții ca personalități pe care românii le-au uitat, susținere care  o face Gabriela Gîrmacea în revista ateneu-Bacău, iulie-august 2016. Așa este cotată cartea și de Alexandru Călinescu în Ziarul de Iași din 4 martie 2016, de Financiar- Ziarul de duminică, 6 mai 2016, autor redacția.

Cotarea această mi-a adus în față câtă dreptate am avut când am susținut și scris, vezi volumul “Oameni și Opera,eseuri”, Editura Pim, Iași, 2013, unde am publicat documentarul în care am spus că atunci când scrii sau te referi la o carte și autorul ei, trebuie mai întâi să ai în atenție  și referenții, altfel cartea prezentată rămâne săracă…, p.315.

„Cunoscut drept un istoric erudit, domnul Mihai Dim. Sturdza le propune cititorilor o incursiune în Belle Epoque. Călătoria este una fascinantă, pentru că personajele cărții sunt personalități pe care românii le-au uitat, pe nedrept, repede. E vorba de Anton Bibescu, de Martha Bibescu, de Ana de Noailles și de Elena Bibescu. Toți sunt membrii unei familii vestite, bogate și cultivate care amintește de o societate pe care încercăm, cu greu, s-o reconstituim sau s-o recuperăm”, scrie în ateneu, p. 4, comentatoarea citată.

Fidel cerințelor bibliografice completez aici, despre cei patru și Marcel Proust, al cincilea, plus ceva pe deasupra, nu numai familia Kostache Epureanu,  a scris documentat și C.D. Zeletin, lucrarea „Principesa Elena Bibescu – marea pianistă”, Ed. Vitruviu, București, 2007, întinsă pe 850 de pagini.

Capitole întregi, referințe autobiografice, carte, autor și personaje, personalitățile timpului sunt cuprinse  evocator și omagial pentru  poetul, prozatorul, istoriograful, scriitorul și omul de știință, eseistul și traducătorul prof, univ. dr. academicianul C.D. Zeletin – la 75 de ani împliniți atunci – în volumul „Scurte medalioane, Semnal istorico-literar”, de Ion N. Oprea, cu o postfață de Constantin  Clisu, Editura PIM, Iași, 2010, pp. 26-54.  E vorba  despre „Costăchești: Omagiu- tată și fiică”, Elena Bibescu, cu referire și la alte persoane despre care acum vorbește Mihai Dim. Sturdza; Elena Bibescu în viața artistică a Bârladului, dar și Josefina –vara Elenei Kostaki Epureanu, despre care detaliază informații, unele inedite, băcăuanul C.D. Zeletin și despre care, fie și bibliografic, pentru băcăuani, ar fi trebuit să amintească, măcar, autoarea din ateneu, Gabriela  Gîrmacea. Și nu numai ea, ci și restul comentatorilor care au scris despre eveniment.

Cartea Aristocrații români în lumea lui Proust este într-adevăr deosebit de documentată, cu informații de ultim moment despre cei patru, Anton Bibescu, Martha Bibescu, Anna de Noailles, Elena Bibescu, despre prietenul lor comun Marcel Proust, dar ca cel care am citit și volumul Principesa Elena Bibescu –marea pianistă  de C.D. Zeletin nu pot să nu cer cunoscătorilor celor două cărți să le pună alături, să se completeze, volumul academicianului de la Burdusaci-Bacău-Tutova-Vaslui prezintă și el interes,  face legătura București-Paris,  păstrează vii amintiri nostalgice și pentru Moldova, Bârlad, Târgu Ocna, Oituz, Adjud și mai ales Epureni care înseamnă nu numai copilărie…moșia lui Manolache Costachi Epureanu…este pământ românesc.

Cartea despre cei patru, plus prietenul lor, scriitorul francez, scrisă de cunoscutul și eruditul istoric Mihai Dim. Sturza, provenind dintr-o familie domnească,  vede în prietenia lor că i-ar uni nu doar „pasiunea  pentru literatură, muzică sau cultură în general –ci și snobismul” –  cum observă și admite și Gabriela  Gîrmacea, căreia, acest aspect îi „este cea mai seducătoare idee a cărții”, lucru explicabil cum se păstrează în memorie proporțiile de la mare la relativ  mic…

Cartea despre cei patru și prietenul lor, scrisă de fiul răzeșului, preotului și învățătoarei din Burdusaci, ajuns academician, care scrie despre niște conjudețeni, tutoveni,  Elena Bibescu, principesa fiica unui mare om politic, Costache Epureanu, fost prim-ministru, pianistă, profesoară în multe dar mai cu seamă în muzică  lui George Enescu, mare prietenă a casei regale și a reginei Carmen Sylva, poeta, artista; Elena Bibescu și ai ei, care, timp de un sfert de veac, la Paris ca și în țară întreținea saloanele artistice la care erau prezenți  nu numai Marcel  Proust, ci și artiștii lumii – Anatole France, Ambrosie T. Homas, Saint-Saens, Debussy, Vaillard, Mansenet, Vieuxtemps, Vinacenti d-Indy, dar și Franz Liszt, Richert Wegner, Anton Rubinstein, românii Vasile Alecsandri, Ion Ghica, George Enescu, Anton și Emanoil Bibescu, fii ei, apropiați ai lui Marcel Proust,  însemnau artă cu discernâmânt, cultură, rafinament,.cinstea și gloria lor, dar și a celor legați de România. Oriunde ar fi fost, „salonul principesei Elena Bibescu era și al tuturor tinerilor care promiteau ceva în viața timpului”, scrie C.D. Zeletin. Mare pianistă, principesa Elena Bibescu, 1855-1902, muziciană virtuoasă, sprijinitoare a artelor, o mare protectoare a lui George Enescu, față de care s-a comportat ca o mamă –căreia și el  i-a închinat întreaga lui operă până la Oedip, este scoasă din uitarea în care fusese lăsată, ea care a făcut ceva pentru România. Emanoil Bibescu, inteligent, discret, introvertit, reflexiv, taciturn, un singuatic,  cum este descris de C.D. Zeletin,  de care a fost îndrăgostit nebunește Martha Bibescu deși era văr primar al soțului ei. Anton Bibescu, celălat fiu, cu copilăria trăită la Paris, Londra și România, în Moldova, la Epureni, moșia bunicului, a lui la Corcova, cu două facultăți absolvite, secretar de stat la Legația română de la Paris în 1902, la Sankt-Petersburg-Rusia, ministru plenipotențiar la Washington-SUA, 1920-1926, și Madrid, cu activități prolifice în literatură și publicistică, omul care, prin politica înțeleasă, a fost socotit unul din necrofagii lui N. Titulescu pentru încredrea filosovietică a acestuia manifestată față de Rusia… Dramaturg, prozator, eseist, traducător și publicist, cu opere scrise mai ales în limba franceză, diplomat de clasă, Anton Bibescu pentru C.D. Zeletin este un mare român…

Iată cum le prezintă C.D. Zeletin în cartea sa, p.545, pe cele două principese, amândouă românce, trăitoare în Franța și amândouă artiste: pianista, “Elena a fost înzestrată cu instinctul valorii în devenire…era o generoasă care, din nefericire a trăit puțin, 1855-1902… avea o mare mobilitate, asigurată de simțăminte…configurația universului personal al Elenei era asigurată de repere artistice….trăia în extazul modernității, cucerea. Ea s-a considerat totdeauna artistă româncă; a alergat veșnic spre țară, era europeană prin excelență și universalitatea artei sale, muzica; rămasă româncă în străinătate, Elena bascula între Franța și România, dorul de țară al Elenei nu însemna numaidecât dorul de neamuri; nu a abandonat ortodoxia. Elena  adora portul național românesc. În țară și în străinătate, deopotrivă, ea îmbrăca ii și catrințe ale vechimii noastre…, era o binevoitoare, plină de căldură sufletească și de o omenitate perfectă, fără a fi o antigermană, fiindcă nu era bântuită de  febre șovine, iar studiile și le făcuse asemenea tatălui ei, în spațiul german. Elena a cântat în timpul războiului din 1870 într-un spital de răniți germani, Marseilleza, provocând reacțiile pe care ni le putem închipui… Viața  Elenei a fost scurtă, viața Marthei Bibescu a fost lungă.

Când a murit Martha, și-a uimit menajera prin comportamentul ei neobișnuit. Îmbrăcată  în cele mai elegante haine pe care le avea, s-a așezat pe jilțul ei preferat, pretextând  că avea o întâlnire foarte importantă. Și-a trimis menajera să-i întâmpine oaspeții. Când a revenit în cameră, menajera a înțeles pe cine aștepta, de fapt, Martha Bibescu. Prințesa murise. Murise  așa cum îi plăcuse să trăiască o viață întreagă – înveșmântată misterios în haine scumpe, în rochii care-i   acopereau mulțimea de lanțuri și bijuterii care reprezentau o avere ascunsă și nevăzută, cum îi fusese și sufletul…”.

Cum arăta Elena Bibescu?,se întreabă mai încolo C.D. Zeletin, iar răspunsul îl aflăm și de la Anna de Noailles, nepoata ei, dat după mulți ani de la dispariția principesei, în 1932,p. 702: “am datorat una din mândriile vieții mele unei mătuși, principesa Alexandru Bibescu, soția celui mai tânăr frate al tatei, muziciană impetuoasă și savantă. Pulsația rapidă și diamantină a privirii ei negre, râsul sidefiu de țigancă, aplecarea spre excese caritabile, dădeau chipului ei atracția de care îl ..priveau un ten maroniu și profilul dur, iregular. Anturajul ei era alcătuit în egală măsură din ariști și scriitori renumiți, ca și din medici celebri și altețe regale rătăcitoare, destituite, în căutare de  legături prietenești, de reuniuni critice și de libații (…). Generoasă prin flacăra sufletească ce-i  bântuia făptura febrilă, mătușa se interesa de mine. Darul poeziei și langoarea maladivă pe care o nesocoteam, plăceau inimii sale active, imperioase și bune”…

…”Dacă nu ar fi fost o fire forte, exprimată prin disciplină, idealuri clare, muncă și putere de a se mobiliza, am fi spus: a dus o viață sfâșiată în două…Însă, pe cât era departe de țară, de Bârlad și de Epureni, pe atât era  aproape cu sufletul și cu fapta și de țară și de Bârlad, și de Epureni. Și de câte ori venea acasă, trăia bucuria de a-i înălța pe ai ei prin artă”, mai menționează C.D. Zeletin.

Suficient ca să înțelegem și informația plină de speranță care ne-o dă același: urmare a unei liste de subscripție la Bârlad s-a ridicat un monument lui Manolache Costache Epureanu, 1824-1880, eternizându-l, fusese prim-ministrul țării, mulți ani președinte al Tribunalului de la Bârlad, mare moșier nu numai la Epureni, în apropiere.  Ridicat prin eforturile bănești ale familiei, în special ale nepoților, Emanoil și Anton, fii Elenei, fiica sa, plus contribuția urbei, monumentul – operă a sculptorului Charles Jacquet – a fost amplasat în 1913 în fața gării Bârlad, la intrarea în clădirea Tribunalului, acolo situată. Acest complex statuar, cu medalion în bronz ai celor doi copii ai fiicei sale Elena Bibescu, a fost demolat de comuniști imediat după august 1944, biograful avansând ideea că ANSAMBLUL memorial s-ar afla, totuși, undeva, îngropat în pământ, în așteptarea  identificării și scoaterii lui la iveală cu ajutorul tehnicii moderne, a detectoarelor de metale care ni l-ar returna, dacă cineva…ar pune umărul.

La Cimitirul Eternitatea din Bârlad, unde  se află chipul lui Manolache Epureanu, realizat de sculptorul francez Ernest Dubois, pe soclu este și inscripția „Principesa Elena Al.Bibescu + 18 octombrie 1902”,  locul de unde, Constantin D. Dimoftache, , elev fiind, la Liceul „Gheorghe Roșca Codreanu”, mai adasta la nișa cu bustul în marmură, timp când i-a venit ideea scrierii a ce a devenit „Principesa Elena Bibescu-marea pianistă” de C.D. Zeletin, 2007.

Așadar, fie și sentimental, am fost un an de școală liceală, Colegiul „Gh. Roșca Codreanu”,  coleg de clasă, clasa a VIII-B, cu Constantin D. Dimoftache, C. D. Zeletin, nu pot evita să nu recomand, de fiecare dată, celor care îl citesc sau scriu despre  Mihai Dim. Sturza, cu „Aristrocații…”  de la Editura Humanitas, 2016, dacă nu reușesc să stăruie și asupra celor peste 800 de pagini care este cartea „Principesa Elena Bibescu-marea pianistă” de C.D. Zeletin, editura Vitruviu, București, 2007, să se oprească asupra rezumatului ultimei, cuprins în „Scurte medalioane” de Ion N. Oprea, Editura PIM, Iași, 2010, pp.15-65, text Omagial, laudă, închinat de mine lui C.D. Zeletin la 75 de ani.

                                                          

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. D.M. Gaftoneanu spune:

    …Aprecieri și felicitări pentru tenacitate, putere de sinteză și longevitate scriitoricească, distins d-le Ion N. Oprea!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5