Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

ARMENII BOTOŞANILOR, Goilavii şi Rânghileştii

ARMENII BOTOŞANILOR
Goilavii şi Rânghileştii

Prezenţa armenilor în ţinutul Botoşanilor este atestată documentar din primii ani ai secolului al XV-lea, din timpul domnitorului Alexandru cel Bun, prima localitate în care s-au aşezat fiind oraşul Botoşani, unde s-a constituit una dintre cele mai puternice colonii armeneşti din Moldova.
Excelenţi negustori, armenii au deţinut monopolul acestei îndeletniciri la Botoşani, până la începutul secolului al XlX-lea, când încep să fie concuraţi şi apoi depăşiţi de evrei.
In căutarea altor activităţi care să le asigure standardul ridicat de viată cu care erau obişnuiţi şi în acelaşi timp să le pună în valoare talentul şi priceperea de buni administratori şi organizatori, unii dintre membrii coloniei armene din Botoşani se vor orienta spre agricultură. Cei mai bogaţi dintre armeni au devenit arendaşi de moşii, o statistică din anul 1832 consemnând faptul că dintre cei 43 de arendaşi din oraş, 38 erau armeni. Momentul implicării în agricultură era propice, deoarece ,,… începuse procesul de părăsire a agriculturii de către proprietarii boieri, care, ademeniţi de un trai mai larg, în oraşe, sub influenţa civilizaţiei din occident, au lăsat altora curţile boiereşti de la sate. Locul lor a fost luat imediat de armeni, care exploatând pământul cu multă pricepere, nu după multă vreme, o parte din ei au devenit proprietarii unor mari şi bogate moşii: Goilăveştii la Rânghileşti şi Heleşteni, Ciomăgenii de la Prut, cu cele zece mii de hectare, Măneştii la Costeşti, Buiclii pe Siret, Missireştii la Hangu etc.”1
Implicarea Goilavilor în acest nou domeniu de activitate nu este surprinzătoare, ei fiind printre armenii botoşăneni care s-au adaptat cel mai repede la schimbările pe care societatea românească le-a cunoscut în epoca modernă., Harnici, perseverenţi, mereu în pas cu vremurile, Goilavii, una dintre cele mai vechi familii armene din Botoşani, au constituit, prin mobilitatea lor, un exemplu pentru propria lor etnie, ca şi pentru botoşănenii alături de care au locuit şi cu care şi-au împletit destinele.
La începutul secolului al XIX-lea, Goilavii sunt între primii care folosind oportunităţile ivite dobândesc titluri de boierie, cel dintâi care s-a bucurat de acest statut fiind David Goilav, ridicat de domnitorul Alexandru Moruzi, în anul 1804, la rangul de clucer. Fiul acestuia, Luca, are acelaşi rang, iar copiii săi, Gaşpar, Christea –David şi Valerian le vor dobândi pe cele de serdar, sluger şi căminar. Tot ei vor fi printre cei dintâi dintre armenii botoşăneni, care intuind transformările ce urmau să vină, şi-au pregătit urmaşii pentru a le face faţă. Un exemplu în acest sens, îl constituie interesul pentru şcoală, primii copii ai comunităţii armene, care după absolvirea şcolii primare urmează gimnaziul, făcând parte din neamul Goilavilor. Din cataloagele Gimnaziului “Ferdeher” din Cernăuţi, reiese faptul că dintre cei 18 colegi ai fraţilor Eminovici de la Colegiul “Ferdeher” din Cernăuţi, patru – Avedic, Luca, David şi Johan – erau din familia Goilav.2 Ulterior, mulţi dintre Goilavi umează cursurile unor renumite universităţi din Apus, revenind în ţară, unde se vor afirma ca jurişti, arhitecţi, medici, oameni de litere, ofiţeri etc. din lungul şir al acestora mărginindu-ne ai aminti pe filsoful Grigore T. Goilav, medicul Dionisie Goilav şi juristul Jean Goilav.
Goilavii au fost printre primii armeni botoşăneni chemaţi să conducă destinele oraşului. In anul 1820, domnitorul Mihai Suţu dă un hrisov prin care conducerea târgului Botoşanilor este încredinţată unei Case Obşteşti, având un număr de şase membri, dintre care, doi trebuiau să fie armeni. În anul 1825 între cei doi reprezentanţi ai coloniei armene, alături de Garabet Bolfos, taxildar şi păstrător al arhivei se afla Ştefan Goilav, însărcinat cu funcţia de epitrop3. Eforia târgului, instituită în urma aplicării Regulamentului Organic, în anul 1832, care a înlocuit Casa Obştească, formată din cinci membri, avea să cuprindă şi etnici armeni, în anul 1835 reprezentantul comunităţii fiind Stefan Goilav iar în anul următor Gaşpar Goilav4.
Nu putem încheia această succintă prezentare a Goilavilor botoşăneni, fără a evidenţia prin încă un exemplu racordarea lor la ideile şi acţiunile care puteau determina progresul societăţii româneşti – realizarea statului naţional român, fiind una dintre acestea. Stă dovadă în acest sens telegrama de felicitare trimisă de comunitatea armeană din Botoşani, la 5/17 ianuarie 1859, lui Alexandru Ioan Cuza, cu prilejul alegerii ca domnitor al Moldovei, semnată de 48 dintre membrii acesteia, dintre care 12 erau Goilavi5.
Aşa cum notam în rândurile de mai sus, Goilavii nu au fost singurii armeni care s-au implicat în agricultură. Au fost însă cei mai determinaţi, singurii care s-au implicat cu toată dăruirea acestui domeniu, pentru care au făcut sacrificii greu de închipuit şi care au reuşit să demonstreze că în pofida oricăror greutăţi, munca făcută cu pasiune îţi poate aduce satisfacţii şi realizări la care puţini puteau spera.
Christea-David, primul armean stăpân al Rânghileştilor şi-a început activitatea ca mic negustor la Chişinău. Reîntors la Botoşani, ajunge arendaş al moşiei Flămânzi, aparţinând domnitorului Mihail Sturdza care, în semn de apreciere a priceperii cu care îi administra moşia, îl ridică, în anul 1845, la rangul de serdar. Averea acumulată în anii în care a fost administrator al moşiei Flămânzi, i-a permis lui Christea Goilav ca în anul 1865, să cumpere fără împrumuturi, de la Alexandru Balş, pentru suma de 60.000 galbeni, moşia Rânghileşti, în suprafaţă de 3200 fălci.
Christea-David Goilav a avut cinci copii, toţi băieţi: Ştefan, Bogdan, Ariton, George şi Jean, cărora s-a străduit să le insufle interes şi ataşament pentru Rânghileşti, unde familia locuia din primăvară până toamna târziu, când se retrăgea la casele din Botoşani.
La început Rânghileştii au fost gospodăriţi de toţi cei cinci fraţi, în timp, însă, Ariton şi Ştefan şi-au schimbat părţile ce li se cuveneau din moşie cu proprietăţi mai apropiate de oraş – Heleşteni şi Cucorăni – Rânghileştii rămânând în stăpânirea celorlalţi trei fraţi. În anul 1899 însă, la doar 56 de ani, George se stinge din viată, nu înainte de a lăsa partea sa lui Jean şi Bogdan, care în anul 1908 îşi împart moşia, linia de hotărnicie având 7 km lungime.
Fiecare dintre cei cinci fraţi a contribuit la organizarea şi modernizarea Rânghileştilor, dar cel care a făcut din această moşie un loc de referinţă pentru Moldova a fost George, care poate fi considerat întemeietorul, creatorul gospodăriei moderne, de tip occidental de la Rânghileşti, unic în această parte a ţării.. După moartea lui George, fraţii săi Jean şi Bogdan se vor ocupa de moşie, primul fiind preocupat îndeosebi de cultura grâului, iar cel de al doilea de creşterea vitelor.
La Rânghileşti, capitalul a fost investit în plantaţii de pomi fructiferi şi viţă de vie (20 de hectare în jurul conacului), îndiguiri, mori sistematice, o fabrică de spirt care a costat 300000 lei-aur, grajduri pentru îngrăşat 500 de boi şi 1000 de porci şi în utilaje agricole perfecţionate. Pe moşie lucrau 200 muncitori permanenţi şi 1300 muncitori sezonieri, numărul celor din urmă variind în funcţie de anul agricol.
În mod firesc, suprafaţa cea mai mare a moşiei era destinată cultivării cerealelor – cu deosebire grâului – cultura acestuia fiind pasiunea lui Jean, care, pentru a obţine producţii cât mai mari, supraveghea personal, toate lucrările agricole, de la semănat până la strânsul recoltei.
O imagine a ceea ce înseamnă agricultură la Rânghileşti o poate oferi o statistică privind anul agricol 1913/1914, din care reiese faptul că au fost cultivate 909 ha cu grâu, 409 ha cu orzoaica,. 99 ha cu ovăz şi 456 cu porumb. Producţia obţinută a fost de 167 vagoane de grâu, 57 vagoane de orzoaica, 19 vagoane de ovăz şi 62 vagoane de porumb. Beneficiul net obţinut din exploatarea moşiei, a fost, în anul la care ne referim de 83200 lei-aur. În următorii ani acesta a fost de 114400 lei-aur în anul agricol 1914/1915 şi 281900 lei-aur în anul agricol 1915/1916.
Cu toate investiţiile făcute şi în ciuda recoltelor deosebite obţinute, producţia nu a putut ,decât în puţine cazuri, să compenseze cheltuielile. Din acest motiv, în anul 1894, moşia a fost ipotecată Creditului Funciar Rural, pentru suma de 550.000 lei. Câţiva ani mai târziu, celelalte datorii ale moşiei se ridicau la o sumă analoagă, datoriile egalând valoarea moşiei, fapt ce-1 făcea pe Jean Goilav să se considere mai degrabă arendaş decât proprietar. In anul 1915 însă, toate datoriile care grevau asupra moşiei Rânghileşti au fost plătite, banii necesari fiind obţinuţi din vânzarea către guvernul englez, a întregii recolte de grâu obţinute. Această oportunitate s-a datorat atât calităţii deosebite a grâului de la Rânghileşti cât şi interesului englezilor de a împiedica exportul cerealelor româneşti în Germania.
În anul 1916, Jean Goilav (rămas din anul 1910 după moartea fratelui său Bogdan, singurul administrator al moşiei), arendează partea sa unei obşti săteşti, iar trei ani mai târziu, în anul 1919, moşia a fost expropriată. In calitate de senator, Jean Goilav a protestat împotriva proiectului de expropriete, dar acţiunea sa n-a putut schimba cursul evenimentelor. Redusă la limita a doar 500 ha, moşia Rânghileşti a intrat în rândul locurilor despre care nu se mai putea spune nimic deosebit.
A rămas însă, în amintirea contemporanilor, exemplul de organizare a acesteia în anii în care fraţii Goilav au deţinut-o, dovadă a faptului că prin muncă asiduă, investiţii inteligente şi o bună administrare, agricultura românească putea fi la nivelul celei mai performante agriculturi din lume. Nu mai puţin important este şi faptul, remarcat la timpul cuvenit, că oricâte investiţii s-ar face şi orice inovaţii s-ar aduce, fără implicare directă, fără a pune suflet şi a i te dărui total, pământul, oricât de mănos ar fi el, nu produce atât cât ai dori. Fraţii Goilav au fost în stare să se devoteze total Rânghileştilor, făcând sacrificii pe care, puţini ar fi fost în stare să< le facă. Un exemplu în acest sens este cel al lui Jean Goilav, jurist de profesie, deputat şi senator, care a renunţat la postul de preşedinte de tribunal la Dorohoi, pentru a se ocupa exclusiv de treburile, moşiei. La fel au procedat fraţii săi, George şi Ariton, senatori, care s-au retras din politică, preferând vieţii comode de la oraş, pe cea plină de griji, pe care o presupunea organizarea activităţii pe o moşie atât de mare ca Rânghileştii. Din Rânghileştii Goilavilor de odinioară nu a mai rămas nimic. Doar câteva descrieri ale înfloritoarei moşii şi din viaţa clocotitoare de aici, se regăsesc în scrisorile şi însemnările fugare ale lui Philipe Pye, soţul sensibilei fiice a lui Jean Goilav, Marie, adunate după moartea acesteia (1929), într-un volum apărut la Botoşani în anul 19316.Rânghileştii rămân însă în istoria Botoşanilor ca un loc deosebit, adus la lumină şi făcut cunoscut de armeni, care, prin trăinicia cu care s-au legat de această moşie au demonstrat încă odată că se consideră fiii acestui pământ iar România, adevărata lor patrie. Familia Goilav: Rândul de sus, de la stânga la dreapta: George, Ariton, Jean, Luca şi Ştefan Rândul de jos, în mijloc părinţii acestora: Cristea şi Florica Goilav Note: ,,Botoşanii în anul 1932”, Botoşani, Tip. B.Saidman, 1932, p. 231. ,,Ararat”, an XVII, nr. 17, 1-15 sept. 2006. Nicolae Iorga, ,,Documente privitoare la istoria Românilor”, vol.V, Bucureşti, Ed. Socec, 1903, p. 674. Stefan Ciubotaru, ,,Monografia oraşului Botoşani”, Botoşani, Ed. ,,Axa”, 1997, p. 118. Artur Gorovei, op. cit. p. 45-46. ,,Marie Goilav Pye (1887-1929) - Scrisori cu note biografice de soţul său Philip Pye”, Botoşani, 1931.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5