Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: © Cimitirul Armenesc din Botoșani, Arhiva personală
Agata ® 1994 – 2024 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Gheorghe Median s-a născut la 11 octombrie 1949, în satul Nucșoara de Jos, comuna Râncezi (astăzi, în comuna Posești), plasa Văleni, județul Prahova. Este căsătorit și are un fiu și o fiică. A absolvit Facultatea de Istorie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, după care a lucrat ca muzeograf în cadrul Muzeului Județean de Istorie din Botoșani până la pensionare, în anul 2014. Este autorul volumelor Armenii în istoria și viața orașului Botoșani (2001), Ileana Turușancu – studiu monografic (2004), Nicolae Iorga și Botoșanii – legături epistolare (2006), Personalități botoșănene. Ileana Turușancu – corespondență (2010), Octav Onicescu – scrisori către Luigia (2012) și File de enciclopedie culturală botoșăneană (2024).
Despre Cimitirul Armenesc din Botoșani, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 5 iulie 2025, în incinta acestuia.

• – Domnule Gheorghe Median, de când datează această necropolă?
• – În 1874, Parlamentul României a adoptat o lege prin care înmormântările în jurul bisericilor, ca până atunci, au fost interzise; cu alte cuvinte, se impunea amenajarea unor cimitire la marginea localităților. Ca urmare, la Botoșani au luat ființă, cam în același timp, Cimitirul Eternitatea, cel lipovenesc și cel armenesc; ultimul a fost creat în 1881, iar, în 1884, a fost construită capela acestuia, realizată de Ana Goilav, fiica lui [Christea] David Goilav.
• – Cât de mare este cimitirul?
• – Suprafața lui se întinde pe 14.349 m2 și poate fi considerat un muzeu în aer liber, fiind inclus în ruta culturală a cimitirelor europene. Aici, există multe monumente funerare ridicate, din 1897 până spre 1920, de familiile unor importanți oameni ai Botoșanilor. Aceste sanctuare sunt executate din marmură, cu felurite ornamentații, fiind aduse din străinătate.
• – Ce personalități sunt înmormântate aici?
• – Primul cavou care iese în cale este cel al lui Garabet Ciolac, cunoscut om politic și unul dintre marii proprietari funciari ai județului. A fost membru al Partidului [Național] Liberal și, spre 1890, vicepreședinte al consiliului județean. Casa lui, foarte frumoasă, aflată pe strada [Arhimandrit] Marchian, a intrat, spre sfârșitul vieții sale, în proprietatea lui Alexandru Enacovici, unul dintre fruntașii liberali ai Botoșanilor și primar al urbei, care, în 1888, a înființat bulevardul orașului. Un alt monument impozant este cel al lui Andrei Manea, una dintre figurile marcante ale comunității armene, jurist, implicat, ca avocat, în multe procese importante ale vremii și coleg, la Liceul [August Treboniu] Laurian, cu Nicolae Iorga. Alături, se află monumentul lui Emanuel Cristea Manea, care, la fel ca toți cei care au astfel de cavouri aici, a fost un mare proprietar de pământuri al județului. Pe stela funerară, este trecut și numele meșterului care l-a realizat, Carol Moscaliuc din Cernăuți. De altfel, aceste monumente sunt opera unor meseriași care locuiau fie în Italia, fie la Istanbul, fie la Galați sau chiar la Botoșani, cum e cazul lui D. A. Pellegrinetti, un italian stabilit aici, care a devenit sculptorul oficial al orașului. La fel, și pe postamentul monumentului lui Avedik Goilav, aflat în apropiere, este consemnat numele său. Un alt monument interesant, realizat în Italia, este cel al Mariei Manea, soția proprietarului funciar Emanuel Manea; e o construcție specială, cu elemente ornamentale de jur-împrejur, instalat în 1894. Un monument special este cel al lui Christea [David] Goilav, un personaj deosebit în istoria armenilor botoșăneni, și al soției sale Flora. Născut în Basarabia, el a venit în Moldova și a intrat, ca administrator, pe moșiile domnitorului Mihail Sturdza. A acumulat o avere considerabilă, cu care a cumpărat câteva mii de hectare de pământ, cea mai importantă proprietate a sa fiind cea de la Rânghilești [astăzi, sat în comuna Santa Mare, județul Botoșani], unde fii săi George, Bogdan și Jean au pus la punct o moșie care rivaliza cu cele din Europa apuseană. Acolo, aveau sute de hectare cultivate cu cereale, utilaje agricole moderne, o livadă cu o sumedenie de pomi fructiferi, o întinsă plantație de viță-de-vie, o crescătorie cu sute de animale de rasă, mori sistematice și fabrici de făină, spirt și uleiuri vegetale. În timpul Primului Război Mondial, au obținut o producție atât de mare de grâu și orzoaică, încât au vândut sute de tone în Marea Britanie și Germania. Jean Goilav, care este înmormântat tot aici, a fost jurist, cu studii făcute la Bruxelles, a profesat la Dorohoi și, apoi, la Botoșani, unde s-a stabilit și a construit, pe strada Mihail Kogălniceanu, una dintre cele mai frumoase case din oraș. Alături de monumentul lui Christea Goilav, executat de Federico Fabiani din Genova, se află cel al lui Gheorghe [Christea] și al Mariei Goilav, el – mare proprietar de pământuri și, mulți ani, liderul comunității armene locale, iar soția sa – fiica familiei armenești Buiucliu, una dintre cele mai vechi din Botoșani. Stela funerară este foarte frumoasă, din marmură neagră, realizată de artiștii vienezi Robert Streschnack și Hans Bernard, cu efigia în bronz a latifundiarului în partea superioară. Un monument ceva mai simplu, executat de același D. A. Pellegrinetti, este cel al lui Andronic Țăranu, pictor, muzician și scriitor, unul dintre cei mai talentați membri ai comunității armene din oraș. El a purtat o interesantă corespondență cu Nicolae Iorga, la îndemnul căruia a scris și publicat în Revista Moldovei, în 1923, o amintire despre întâlnirea sa cu Mihai Eminescu la Botoșani, încheiată cu un chef insolit la restaurantul Hotelului Moldavia. Atrage atenția și monumentul lui Jean [Jon J.] Ciomac, realizat de Eduard Hauser din Viena în 1897. Este inspirat de arhitectura clasică greco-romană, având ca element central o statuie feminină în basorelief, care evocă puritatea, simplitatea și frumusețea sufletului.
• – Cât de mare a fost comunitatea armeană locală și cât a mai rămas, astăzi, din ea?
• – Cei mai mulți armeni, circa 2.000, au fost înregistrați într-un recensământ din 1891, iar, acum, mai sunt aproximativ 30. Scăderea drastică a numărului lor se explică, pe de o parte, prin faptul că o migrație dinspre Armenia nu s-a mai repetat, ca altădată, și, pe de alta, unui principiu din familiile armenești conform căruia niciun copil nu se putea căsători înaintea celui mai mare dintre ei. În multe cazuri, primul născut nu și-a întemeiat o familie și, atunci, nu au mai existat urmași. Această tradiție a fost abandonată cu mulți ani în urmă, dar deja a fost prea târziu. La început, armenii se căsătoreau numai între ei, dar, după Primul Război Mondial, și-au dat seama că, în urma diminuării severe a comunității, strictețea alianțelor matrimoniale nu mai avea viitor și, în consecință, au fost nevoiți să accepte și căsătoriile mixte.
• Florin Bălănescu