Autor: Prof. d-r Dan Prodan

 Edificii civile armene în Botoşanii secolelor XVIII – XX

Doi intelectuali botoşăneni, Viorica Popa (fostă bibliotecară la Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu” din Botoşani) şi Florin Simion Egner (fost primar al oraşului Botoşani, în perioada 2000 – 2004, ulterior consilier local), urmaşii unor importante familii armeneşti din Botoşani şi, respectiv, Săveni, sunt iniţiatorii şi realizatorii unui important proiect istoriografic cu titlul final: O istorie ilustrată a oraşului Botoşani locuit de armeni, structurat în zece cărţi sau capitole, cum le-au numit autorii. Până în mai 2013 au fost editate patru cărţi, celelalte aflându-se deja la tipar sau în stadiu final de elaborare, pe masa (tastatura calculatorului!) autorilor. Cele prime patru titluri, în ţinute grafice foarte bune, imprimate pe hârtie semi-velină, cu imagini, hărţi, grafice etc. color şi alb-negru, lansate oficial la Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu” din Botoşani (Secţia de împrumut elevi – Cabinetul de Numismatică), la 14 mai 2013, au fost:

            Istoria comunităţii armenilor din Botoşani (1045 – 2012), Tipografia Mediator, Botoşani, 2012, 114 p. Autorii au structurat demersul lor istoriografic în 16 capitole sintetice, cu un Cuvânt înainte, În loc de concluzii şi Referinţe bibliografice. Autorii au precizat că „A scrie istoria armenilor din Botoşani înseamnă a scrie istoria Botoşanilor. O istorie a oraşului văzută din perspectiva unei colonii adoptate, puternică şi aducătoare de prosperitate. Bogăţia armenilor botoşăneni a însemnat bogăţie pentru oraşul Botoşani, pentru că armenii nu au luat nimic cu ei pentru a duce în alte părţi, dar au adus atâtea încât fiecare loc important în oraş poartă amprenta lor durabilă: case, astăzi monumente de arhitectură urbană; biserici monumentale; străzile armene şi spaţiile comerciale cu beciurile boltite în Piaţa Târgului; cimitire cu monumente funerare unice în Moldova; Piaţa Mare a oraşului. Armenii botoşăneni, prin eforturi prometeice, dar şi prin mijloace atât de comune, au înălţat condiţia oraşului Botoşani, care fără armeni ar fi rămas un loc mult mai puţin cunoscut”. O referire punctuală trebuie făcută la primarii armeni ai localităţii Botoşani, din ultima treime a secolului XIX şi prima jumătate a celui următor: Gheorghe Ciolac (1867, 1872), Ilie (Luţă) Ciolac (1890, 1898), Christian (Cristea) G. Ciomac (1927, 1928-1929), Ioan Missir (1931, 1941 – 1943).

            Al doilea titlu din decalogul istoriografic armenesc este: Biserica armeană din Botoşani, o existenţă de peste şapte secole, Tipografia Mediator, Botoşani, 2012, 122 p. Folosirea singularului în titlul cărţii face trimitere la instituţia bisericii armene din Botoşani şi nu la biserica armeană ca element arhitectonic,  pentru că autorii prezintă trei lăcaşuri de cult armene şi o mănăstire ortodoxe din Botoşani. Prima dintre ele este biserica Sfânta Maria (Sfânta Născătoare), construită în „1350”, conform părerii autorilor. Al doilea edificiu religios este biserica Sfânta Treime din Botoşani, construită din lemn în 1655 şi din piatră în 1795. A treia biserică este Buna Vestire a cimitirului armenesc Eternitatea din Botoşani, construită în 1884. Cazul particular a fost biserica de lemn şi mănăstirea armenească Sfântul Axtentie din Botoşani, cu activitate religioasă între anii 1560 – 1655.

Şcoala armeană din Botoşani, o existenţă de şapte secole, Tipografia Mediator, Botoşani, 2012, 22 p., este titlul celei de-a treia cărţi din seria decalogului istoriografic armenesc despre armenii botoşăneni. Autorii au prezentat sumar cele trei şcoli ale comunităţii armeneşti din Botoşani. Prima dintre ele a fost şcoala armenească de pe lângă biserica armenească Sfânta Maria, întemeiată, presupun logic autorii, încă din secolul XV. Şcoala a devenit, din 1811, Şcoala publică armeană de băieţi, cu predare în limba armeană, iar după 1850 cu predare şi în limba română. Din 1858 a funcţionat la Botoşani Şcoala armeană de băieţi nr. 2, cu  predare în limba armeană şi în limba română, dar cu o existenţă efemeră, doar câţiva ani şcolari. În perioada 1866 – 1894 a funcţionat periodic la Botoşani Şcoala armeană de fete, susţinută financiar de Societatea armeană de binefacere Bratstva. După 1945 – 1948 nu au mai existat şcoli armeneşti în oraşul Botoşani, elevii armeni frecventând şcolile româneşti de diferite grade.

Cimitirele armene din Botoşani, Tipografia Mediator, Botoşani, 2013, 118 p., este titlul celei de-a patra cărţi din seria decalogului istoriografic armenesc despre armenii botoşăneni, care completează informaţiile din Biserica armeană din Botoşani, o existenţă de peste şapte secole, Tipografia Mediator, Botoşani, 2012, 122 p. Autorii au prezentat noutăţi despre cimitirele conexe bisericilor armene din Botoşani: 1. Cimitirul armean din curtea bisericii Sfânta Maria, primul cimitir ortodox  descoperit în Botoşani; 2. Cimitirul armean din curtea bisericii Sfânta Treime (cimitir parohial); 3. Cimitirul Eternitatea. Biserica cu hramul Buna Vestire.

Următoarele apariţii editoriale din seria O istorie ilustrată a oraşului Botoşani locuit de armeni sunt, în viziunea autorilor: 5. Case armene din Botoşanii de altădată; 6. Personalităţi armene din Botoşani; 7. Patrimoniul comunităţii armene din Botoşani; 8. Tradiţii şi obiceiuri armene din Botoşani; 9. Ajutorarea la armenii din Botoşani; 10. Documente din arhiva comunităţii armene din Botoşani, formând al doilea cvintet al monografiei.

În septembrie 2013 apare al cincilea volum al seriei armeneşti, care încheie primul cvintet tematic al monografiei Istoria armenilor din târgul Botoşani. Volumul al V-lea, intitulat Case armene din Botoşani, a fost structurat în 10 capitole, cu subcapitolele respective: capitolele I – VI, Concluzii, Anexa nr. 1 (Propuneri pentru Rezervaţia de artă plastică Cimitirul armean Eternitatea), Bibliografia utilizată de autori, Addenda (Scurtă cronologie a istoriei armenilor în Botoşani, secolul XI – începutul secolului XXI, întocmită de Florin Simion Egner).

Construcţiile armenilor din Botoşani au fost în primul rând locuinţe private, obişnuite sau sofisticate, după averea şi poziţia socială a proprietarului în comunitatea armeană şi în societatea botoşăneană a secolului respectiv. Au urmat apoi clădirile de interes şi de utilitate publică, construite special sau găzduite în clădiri ridicate de armeni ori pe  terenuri donate de proprietari armeni. Astfel, arhitectura prezentă a oraşului Botoşani include clădiri armeneşti cunoscute de botoşănenii din generaţiile a doua şi a treia, dar necunoscute sau ignorate în tumultul vieţii cotidiene de tânăra generaţie, pentru care construcţiile urbei în general, clădirile armeneşti în particular, constituie penultima grijă şi preocupare  a  zilei.

Autorii, Viorica Popa şi Florin Simion Egner, urmând moto-ul autoasumat: „Prin armeni descoperim istoria oraşului Botoşani”, au grupat clădirile armeneşti, dispărute sau încă existente, după criteriul geografic şi al utilităţii publice. Referitor la Ansamblul de case armeneşti din Mahalaua Armeană (catalogat ca Rezervaţia de arhitectură urbană „Cartierul armenesc” – R2),  autorii au prezentat 11 „case”, începând cu Casa Maximovici – Alaci şi terminând cu Casa Truşchievici – Goilav, analizând stilul arhitectonic, perioada construirii, reparaţii – modificări arhitecturale structurale, completând cu date despre familia constructoare, situaţia juridică şi starea prezentă a construcţiei.

A urmat apoi  Capitolul al III-a, Ansamblul de case armeneşti din Mahalaua Sfântul Gheorghe (catalogat ca Rezervaţia de arhitectură urbană „Cartierul comercial al Târgului Vechi” – R1), în cadrul căruia autorii au prezentat alte 15 case armeneşti zidite în perioada: sfârşitul secolului XVIII – începutul secolului XX, de la Casa negustorilor armeni din Piaţa Sfântul Gheorghe  până la Casa Enăşescu – Goilav. Unele dintre ele sunt încă „active” astăzi, altele au fost abandonate / părăsite, din motive pe care autorii le-au menţionat cu regret şi cu durere în suflet.

O altă zonă cu case armeneşti a fost segmentul topografic al actualului Bulevard Mihai Eminescu, de la intersecţia cu str. Marchian spre ieşirea către Iaşi (Cap. IV, Alte case armene din Botoşani, catalogat ca Rezervaţia de arhitectură urbană „Zona rezidenţială” – R6). Sunt recenzate 11 clădiri, unele utilizate astăzi, cum ar fi cea care găzduieşte Direcţia de sănătate publică a judeţului Botoşani sau Casa Memorială „Nicolae Iorga”, ori altele părăsite (Casa Ciolac, Casa Ion Ciolac etc.).

Dar armenii au avut o contribuţie foarte importantă şi la edificarea unor clădiri de interes şi de utilitate publică: Teatrul „Mihai Eminescu”, Judecătoria de pace (str. Cuza Vodă colţ cu Calea Naţională), Şcoala armeană din curtea Bisericii armene „Sfânta Maria”, Spitalul de copii „Filantropia” (intersecţia str. Bucovina cu str. Nicolae Iorga), Spitalul de boli contagioase – Spitalul Militar (lângă Mănăstirea Popăuţi), Casa comunităţii armene (pe str. Poştei). Sunt clădiri ale căror personalităţi arhitectonice şi instituţionale trebuie re-promovate şi re-personalizate pentru Municipiul Botoşani la începutul secolului XXI (Cap. V, Teatru, judecătorie, şcoală, spitale farmacie din Botoşani, construite de armeni).

Case armeneşti care nu mai sunt (Cap. VI), posibilă parafrază a titlului cărţii de evocări a lui Nicolae Iorga, Oameni cari au fost, istoricul însuşi locuind în copilărie în casa armencei Ecaterina Ciolac de pe str. Liceului, este capitolul cel mai trist al cărţii. Au fost dărâmate, din varii motive, pe care autorii le-au enumerat cu regret, în a doua jumătate a secolului XX, casele construite de familiile Constantin Ciolac, Cerchez, Falinski, Sofian Goilav, Ioana Missir, Ţaranu – Jaba, sau Casa cu prăvălie (str. Victoriei, nr. 12) ori Casa cu cerdac pe două laturi (str. Dochia, nr. 3). Şi încă alte exemple ar putea fi adăugate…

„Majoritatea caselor care s-au păstrat până astăzi, au concluzionat autorii, au fost construite de armeni în Botoşani, între anii 1786 – 1928. Perioada începe şi se termină cu construirea a două edificii emblematice de către comunitatea armeană din Botoşani. În 1786 s-a construit Şcoala armeană iar în 1928 a fost dată în folosinţă Casa comunităţii armene. Anul 1930 a însemnat în recensămintele locale, dar şi în documentele păstrate  în arhive, o ieşire din primul plan al rolului acestei comunităţi locale”. Comunitate importantă în Botoşani, etnia armeană a avut o contribuţie majoră la dezvoltarea multi-sectorială a localităţii şi la completarea arhitecturală a ansamblului urbanistic Botoşani cu edificii specifice, unele încă „în picioare” şi „active” în diferite domenii de activitate umană, clădiri care bucură ochii privitorilor, profani sau specialişti, dar toţi doritori să vadă şi să  atingă trecutul de lângă ei; altele dărâmate, rămase doar în fotografii, desene, filme sau în memoria botoşănenilor din generaţiile a doua şi a treia, care se mai opresc astăzi cu nostalgie şi regret în dreptul unor locuri din oraş, rostind nostalgic pentru ei şi pentru alţii şi indicând cu mâna tremurândă de emoţie sau de bătrâneţe: „Aici a fost odată Casa…”. Conservarea valorilor arhitectonice şi spirituale armeneşti din Botoşani, înfiinţarea unui muzeu şi a unui Lapidarium armene se impun cu necesitate în viitorul apropiat, pentru a combate uitarea care se aşează ca un linţoiu negru peste istoria armenilor din nordul Moldovei.

La îndepărtarea uitării şi la rememorarea trecutului contribuie şi Scurtă cronologie a istoriei armenilor în Botoşani, întocmită de Florin Simion Egner. Plecând de la moto-ul: „Prin armeni descoperim istoria oraşului Botoşani”, autorul a realizat o schiţă a istoriei armenilor plecaţi în diaspora la mijlocul secolului XI şi aşezaţi în micro-regiunea şi apoi în târgul Botoşani, ulterior trăitori şi activi în urbe  până în zilele noastre, la începutul secolului XXI şi al mileniului III. Pentru secolele XI – XIV autorul a formulat ipoteze bazate pe logica istorică, pe dovezi istorice indirecte, circumstanţiale, pe bunul simţ raţional, dar care trebuie dovedite pe viitor cu izvoare istorice  credibile, solide, directe.

Propun autorilor să aibă în vedere pe viitor aşezarea unor plăci sau indicatoare explicative pe clădirile armeneşti încă existente, funcţionale sau părăsite, şi pe locurile unde au existat în trecut construcţii armeneşti. Pentru că, dacă s-a spus şi încă se mai spune că oamenii şi cărţile îşi au soarta lor, mai bună sau mai rea, eu sunt sigur că pot  afirma, fără teama de a greşi sau de a fi blamat:

HABEAT  SUA  FATA  AEDIFICII !