Botoşani – leagănul Zilei Naţionale a Culturii Române

 Autor, Lucia Olaru Nenati

Iată că în acest an ziua naşterii lui Mihai Eminescu, atestată prin existenţa documentului probatoriu, mitrica de botez a Bisericii Uspenia, nu mai este doar un argument care înclină balanţa unei dispute între mai multe date calendaristice susţinute ca fiind ziua întrupării sale, ci mult mai mult de atât. In acest an, primul de după deceniul de dincolo de pragul noului mileniu, Fenomenul Eminescu, cristalizat în chip special în timp, atât de mitizat de fanii săi dar şi atât de atacat şi controversat de adversari si detractori, atât de corodat în anii de după „pragul 89”, prin degenerarea catastrofală a mentalului colectiv, prin alunecarea culturii către enterteinment şi manelizare, prin translarea atenţiei generale şi personale de la spiritual la material, îşi validează, în ciuda tuturor acestor agresiuni structurale, remanenţa şi caracterul de componentă organică a culturii noastre iar amintirea acelei zile geroase de iarnă din miezul unui alt secol vine să capete de-acum conotaţii hagiografice acelea care stau la temeiul oricărei mari sărbători.

Pentru noi, cei din Botoşani, această sărbătoare există de multă vreme şi este intrată în calendarul organic al locului căci noi ne-am obişnuit de mulţi ani, poate mai mult ca oriunde, ca după Sfintele Sărbători ale Crăciunului şi Anului Nou, la două săptămâni, să mai urmeze o sărbătoare. Nu înscrisă în calendarul religios, ci în cel laic, dar având aura solemnă a unei prăznuiri: ziua naşterii mucenicului spiritului românesc, Mihai Eminescu. Au venit aici de-a lungul anilor să celebreze această sărbătoare minţile cele mai luminate ale vremii, creatorii cei mai plini de har, dornici să se afle pentru o câtime de timp inaugural pe acest sol înzestrat cu tulburătoare virtuţi misterioase. Ştiu familii de oameni simpli, fără prea multe pretenţii de superioritate care, în această zi se îmbracă frumos şi caută să ia parte la această aniversare, oriunde s-ar sărbători aceasta.

Pentru mine, personal, se împlinesc decenii de când resimt sincer şi profund (şi particip la) ziua de15 Ianuarie ca pe întâia mare sărbătoare românească a fiecărui an, fie că m-a trimis destinul să contribui la Ipoteşti, la începuturile prăznuirii sale, sub numele de Zilele Eminescu, sau s-o consolidez din timp, în atâtea şi atâtea chipuri şi ipostaze, fie că abia (dacă) mai sunt invitată astăzi la derularea ei, încăpută în zodia unui alt stil de manifestare. De fapt, celor ce mă tot întreabă cum şi de ce am rămas de atâta vreme la Botoşani, când ar fi existat atâtea alte alternative categoric mai faste pentru devenirea mea, pot să le răspund că exact acesta a fost motivul principal care m-a ţinut şi m-a rechemat mereu aici: existenţa acestor ciclice sărbătoriri ale naşterii şi dispariţiei fizice a lui Eminescu pe care, de multe zeci de ani le asemăn în alocuţiunile mele unui diametru în timp ce taie rotundul anului românesc exact la jumătate prin linia dintre cei doi 15, ianuarie şi iunie.

Aşadar, de multă vreme în zilele geroase de ianuarie noi cei de aici numărăm anii scurşi de la miracolul petrecut în miezul oraşului prin care ne purtăm paşii grijilor zilnice şi însemnăm trecerea încă unuia, şi o vom face mereu de-a lungul anilor, iar după noi vor veni alţii care-i vor număra, rememorând povestea devenită canonică, a întâmplării dintr-un ianuarie cumplit de geros al altui veac, la fel cum se rememorează mereu şi mereu povestea acelui miracol petrecut în urmă cu peste două milenii în Bethleemul Iudeii. Adică miracolul întrupării pruncului Mihai, al şaptelea născut al căminarului Gheorghe Eminovici şi al doamnei sale Raluca, pe care preotul iconom Ioan Stamate l-a botezat în ziua de 21 Ghenari în cristelniţa bisericii Uspenia – naş fiindu-i bunicul stolnic Vasile Iuraşcu – şi i-a înscris naşterea şi botezul în mitrica anului 1850 la numărul 3 al primei pagini din registru, fără să ştie că, scriind acele rânduri, consfinţeşte un act solemn de-o însemnătate unică pentru cultura română de la care peste 161 de ani se va întemeia o mare sarbătoare. Căci, dacă au existat şi încă mai persistă diferite variante privitoare la naşterea viitorului poet de geniu, a „românului absolut” cum l-a numit Ţuţea în chip aforistic strălucitor, acel act scris în răcoarea unei biserici rămâne argumentul cel mai hotărâtor pentru atestarea acelei naşteri şi, mai ales, pentru întemeierea unei sărbători laice foarte importante pentru spiritualitatea românească pe care unii dintre noi o prăznuim, an de an, de atâtea decenii.

Iar acum, în acest an, sărbătoarea e mai aleasă ca oricând, primind accentul ferm al unei consfinţiri naţionale, căci pentru prima dată, ziua naşterii pruncului Mihai, cel ce avea să întrupeze şi să reprezinte prin toată făptura şi lucrarea sa ziditoare valoarea creatoare, profunzimea culturală şi demnitatea Fiinţei noastre naţionale, nu mai e doar sărbătoarea noastră de suflet, a celor ce aici la Botoşani ne-am încăpăţânat să nu dăm ascultare îndemnurilor la demitizare, ci ea devine, printr-o recunoaştere oficială, academică şi legiferată parlamentar, Ziua Naţională a Culturii Române. Ceea ce se cuvine să conştientizăm şi noi, cei de aici, şi cei din restul românităţii este faptul că, aşa cum Bethleemului i-a fost dat să fie toposul începăturii creştinătăţii, oraşului nostru i-a revenit cinstea de-a fi leagănul acestei zile solemne de înaltă sărbătoare şi, mai ales, să învăţăm a fi demni de atâta specială atenţie a destinului nostru naţional.