CĂLĂTORIA LUI EMINESCU DE LA CERNĂUŢI LA BLAJ

  În anul 1866, după moartea profesorului său preferat, Aron Pumnul, Mihai Eminescu întrerupe definitiv şcoala şi porneşte de la Cernăuţi pe Drumul cel mare împărătesc spre ,,capitala românismului”- Blajul, cu gândul de a susţine examenele restante, pentru a absolvi clasa  a II-a de gimnaziu.
      Biografii lui Eminescu au cercetat această perioadă din viaţa poetului, scopul călătoriei lui Mihai Eminescu spre Blaj şi urmările acestei călătorii, lăsându-ne o serie de informaţii importante. 

      Eminescu, în romanul său autobiografic ,,Geniu pustiu”, povesteşte despre călătoria sa spre Blaj, din vara anului 1866: ,,Într-o zi frumoasă de vară, îmi făcui legăturica, o pusei în vârful băţului şi-o luai la picior pe drumul cel mare împărătesc. Holdele miroseau şi se coceau de arşiţa soarelui…eu îmi pusesem pălăria în vârful capului astfel încât fruntea rămânea liberă şi goală şi fluieram alene un cântec monoton, şi numai lucii şi mari picături de sudoare îmi curgeau pe frunte deasupra obrazului”.
     Drumul cel mare împărătesc, era un drum strategic construit de austrieci în perioada 1786-1808, pe ruta: Snyatin, Cernăuţi, Storojineţ, Vicov, Marginea, Solca, Gura Humorului, Câmpulung, Vatra Dornei, drum militar construit de populaţia satelor pe care le traversa, care constituia principala cale de comunicaţie din Bucovina şi făcea legătura între Galiţia şi Ardeal. Pe acest drum va călători şi Mihai Eminescu la începutul verii anului 1866, un drum lung şi obositor, care-l va duce la ,,Mica Romă”- Blajul.

    Eminescologul Ioan Filipciuc, face afirmaţia că la Cernăuţi, în primăvara anului 1866, se închiseseră şcolile din cauza epidemiei de holeră, aşa că, Eminescu nu avea cum să-şi susţină examenele restante şi s-a gândit să plece la Blaj, unde spera, că va putea să treacă mai uşor aceste examene şi să nu piardă anul şcolar.

    Mihai Eminescu porneşte direct spre Blaj fără a mai trece pe la Ipoteşti, unde, în această perioadă era o mare epidemie de holeră. Numai în perioada 20 noiembrie 1865- 20 martie 1866, în Botoşani au murit de holeră 542 de persoane. Dacă Mihai Eminescu ar fi venit la Ipoteşti ar fi trebuit să stea la graniţă în carantină, înainte de a pleca mai departe şi acest lucru l-ar fi întârziat foarte mult (Holera la Botoşani– Dr. C. Băcăoanu), făcând imposibilă susţinerea examenelor. Exista pericolul ca însuşi să se îmbolnăvească de holeră, aşa că, a evitat să mai treacă pe acasă, deşi, i-ar fi trebuit o pregătire mai bună pentru acest drum lung.

       Ioan Cotta descrie cum l-a întâlnit pe Eminescu la Târgu- Mureş şi l-a luat în trăsura lui până la Blaj:,,Ne-a povestit toată călătoria sa din Cernăuţi până în Mureş- Oşorhei; mi-am uitat că pe unde şi-a făcut călătoria până acolo, dar prin Bicaz el n-a fost”.
      Aceasta este o dovadă că Mihai Eminescu a plecat din Cernăuţi spre Blaj pe Drumul cel mare împărătesc şi nu prin Bicaz (în cazul când trecea pe la Ipoteşti), cum mai susţin o serie de eminescologi.
      Cotta descrie şi aspectul exterior al lui Eminescu, după ce a străbătut un drum atât de greu:,,Pe cap purta pălărie slăbuţă, pantaloni, vestă neagră, slăbuţe, un căput mai scurt de vară şi altul ceva mai lung de toamnă; amândouă negre şi slabe”. 

      Eminescu a pornit de la Cernăuţi la sfârşitul lunii mai 1866, călătorind prin satele bucovinene până la Vatra Dornei: Storojineţ, Vicov, Marginea, Solca, Gura Humorului, Câmpulung, Vatra Dornei, mergând când pe jos, când cu vre-o căruţă, care se deplasa dintr-o localitate în alta cu diverse treburi. Drumul a fost destul de greu, fiind un drum de munte, cu pericole diverse, fiind nevoind să poposească pe la diverşi ţărani binevoitori sau în oraşele traversate, în aşteptarea unor ocazii de transport, pentru a putea merge mai departe.

      Ajunge la Gura Humorului, unde a putut să viziteze Mănăstirea Humor şi Voroneţ, ctitorii ale domnitorilor Alexandru cel Bun (reconstruită de logofătul Toader Bubuiog în 1530) şi Ştefan cel Mare, fiind impresionat de frumuseţea lor. Este posibil să fi poposit în aceste mănăstiri câte o zi, două, pentru odihnă şi procurarea de alimente, înainte de a porni mai departe. Mănăstirea Voroneţ, pe care o va  mai vizita şi altădată, ctitorie a lui Ştefan după bătălia de la Valea Albă, a fost construită la 1488, la îndemnul lui Daniil Sihastru, duhovnicul domnitorului.

      La Gura Humorului, Eminescu a aşteptat câteva zile o ocazie cu care să plece mai departe, aşa că, a avut destul timp pentru a vizita localitatea şi împrejurimile.
      Pentru a consemna trecerea lui Mihai Eminescu prin oraşul lor, oficialităţile din Gura Humorului au dat numele ,,Mihai Eminescu” unei străzi, ce coboară spre apa Moldovei.

      Următorul popas a fost făcut la Câmpulung Moldovenesc, pe atunci reşedinţă de judeţ. Eminescu a fost încântat de legenda care spune că Dragoş s-a oprit aici, la Strâmtura Roşie, unde a înfruntat zimbrul. Târgul este deşirat de-a lungul apei Moldovei, cu case frumoase şi curate, în care a fost găzduit şi el. Circulă o legendă că, Mihai Eminescu a poposit la un ţăran din Sadova, localitate de unde a cules folclor.

      Lângă apa Moldovei se află un frumos parc, parcul ,,Mihai Eminescu”, pe locul unei foste lunci cu brazi, plopi, sălcii şi arţari, despărţit în două de strada Dimitrie Cantemir.

      Astăzi în oraşul Câmpulung Moldovenesc, în apropierea parcului se află o stradă cu numele poetului, iar în anul 2001 s-a amplasat de către municipalitatea oraşului un bust al poetului, operă a sculptorului Ion Lucian Murnu (1910- 1984), din 1975. Pe soclul de piatră sunt inscripţionate numele poetului şi versuri din poezia ,,La Bucovina”:

,,N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,
Geniu-ţi romantic, munţii în lumină,
Văile în flori.
Râuri resăltânde printre stânce nante
Apele lucinde-n dalbe diamante
Peste câmpii-n zori”
(La Bucovina)
     Toate acestea sunt o dovadă de preţuire pentru Poetul care a trecut prin oraşul lor, în drumul său către Mica Romă.
     Aici, la Câmpulung a lucrat o mare perioadă din viaţa sa magistratul T.V. Ştefanelli, coleg de şcoală cu poetul la Cernăuţi şi de universitate la Viena, ce a îndeplinit funcţia de judecător, în perioada 1876- 1882 şi de pretor, în perioada 1889- 1892, în oraşul de la poalele Rarăului. T. V. Ştefanelli a fost deputat în Dieta Bucovinei, membru corespondent al Academiei Române şi este cel ce ne-a lăsat cele mai importante şi fidele informaţii despre Eminescu elev şi student, cuprinse în cartea sa ,,Amintiri despre Eminescu”, apărută în 1914.

       După câteva zile petrecute la Câmpulung, Eminescu a găsit, probabil, un negustor care se deplasa la Vatra Dornei şi, mai în căruţă, mai pe jos, acolo unde drumul urca, a ajuns în acest târg de munte cu nume de ,,vatră”, aflat de-a lungul Dornei. Poetului i-a plăcut acest oraş plin de verdeaţă, cu aer curat, devenit staţiune balneo-climaterică, vizitat de numeroşi turişti. 

      Astăzi în marginea oraşului este o stradă cu numele ,,M. Eminescu”, ce duce spre satul Roşu, iar în parcul staţiunii s-a aflat bustul lui M. Eminescu, operă a sculptorului I. Ionescu, amplasat în apropierea izvorului de ape minerale, ,,23 August”, astăzi numit ,,Izvorul Santinela”. Acest bust a fost înlocuit cu altul, sculptat de artistul Ion Irimescu, dezvelit în anul 2002. Bustul realizat de Ion Irimescu  a fost multiplicat şi amplasat la Muzeul ,,Ion Irimescu” din Fălticeni, la Ploieşti, la Bistriţa şi în Ucraina, la Noua Suliţă. Toate aceste busturi sunt identice, având diferite numai soclurile pe care sunt amplasate medalioane din bronz, reprezentând o muză. Tot în acest parc sunt amplasate busturile lui George Enescu şi I.L. Caragiale.

       Numele localităţii Vatra Dornei este invocată în poezia Doina, concepută prin anul 1875 şi citită la Iaşi, în 1883, în cercul Junimii, cu ocazia dezvelirii statuii ecvestre a lui Ştefan cel Mare.

      În iunie 2003, un grup de scriitori suceveni şi cernăuţeni au organizat un pelerinaj pe urmele lui Mihai Eminescu, intitulat ,,Din Boian la Vatra Dornei”, organizându-se spectacole, recitări din poezia poetului şi depunerea de coroane şi buchete de flori la busturile poetului.
,,Din Boian la Vatra Dornei                   Şi străinul te tot paşte
  Au umplut omida cornii,                       De nu te mai poţi cunoaşte”.      

Mihai Eminescu la Bistriţa. După ce Mihai Eminescu a trecut Munţii Carpaţi prin Pasul Tihuţa, ajunge pentru prima dată în Ardeal aflat sub stăpânire Austro- Ungară, provincie românească pe care poetul dorea s-o cunoască.

    Căruţa cu care Eminescu călătorea spre Bistriţa trece prin valea Bârgăului, cu localităţi cu oameni harnici şi gospodari, unde este posibil să fi făcut şi un popas la Prundul Bârgăului. Aici, încă din secolul al XVIII-lea funcţiona o ,,morişcă”, fabrică de hârtie. Ajunge la Bistriţa, oraş cu ziduri înconjurătoare de cetate, cu străzi înguste şi clădiri vechi, cum este complexul Şugălete, cu case lipite una de alta şi cu bolţi la intrare, care au servit pentru mici prăvălii.

      Îi atrage atenţia Biserica Evanghelică, monument de arhitectură de la începutul Renaşterii, cu turnul înalt de 75 metri, afectată de incendii în mai multe rânduri, ca cel din 1856. În centrul oraşului a văzut un edificiu datând de la începutul secolului al XV-lea, cunoscut sub numele de Domus Consistorialis, ce găzduieşte astăzi Consiliul Municipal.

       În Piaţa Unirii din Bistriţa se află amplasat bustul lui Liviu Rebreanu, operă a sculptorului Romulus Ladea. În Piaţa Decebal, pe unde a trecut şi Eminescu, se află o casă, în care s-a născut, în 1816, Andrei Mureşanu, cel care a fost eroul unui poem eminescian, despre care poetul spunea unui ardelean, după ce i-a citit opera:,,Lasă frate, îi spuse el unui admirator local al poetului tribun, nu mai sta înainte cu Mureşanul vostru, căci el nici nu a fost poet, ci un simplu versificator”. 

    În casa memorială Andrei Mureşanu, într-o vitrină se pot citi versurile lui Eminescu, din poezia Epigonii”:
Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită,
Rumpe coarde de aramă cu o mână amorţită,
Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet,
Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune,
Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,
Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet.

       La Bistriţa a locuit şi fratele poetului, Matei, în perioada 1924-1929, căsătorit cu Silvia Maieru, unde se va stinge din viaţă, în luna decembrie 1929, la vârsta de 73 de ani, cel mai longeviv dintre copiii lui Gh. şi Raluca Eminovici. În cimitirul oraşului se află mormântul lui Matei Eminovici, amenajat cu o placă de marmură albă pe care se află inscripţia:,,Eminescu Matei/ fratele poetului/ născut-1856/ decedat-1929/ inginer şi căpitan/ veteran din războiul/ 1877- 1878”, iar pe altă placă versurile lui Eminescu:,,Şi când se va întoarce pământul în pământ/ au cine o să ştie de unde, cine sunt”? Amenajarea mormântului lui Matei Eminescu a fost făcută din iniţiativa profesorului Leonida Dănilă de la Liceul Liviu Rebreanu şi executat de maistrul Vasile Nedelea.

      Astăzi, în oraşul Bistriţa se află o stradă cu numele Mihai Eminescu, aflată în apropierea bulevardului principal, străjuit de castani seculari şi un bust sculptat de Ion Irimescu dovadă că bistriţenii ştiu de trecerea poetului prin oraşul lor şi că fratele lui a trăit timp de cinci ani în acest oraş.

      De la Bistriţa, Eminescu a plecat spre Târgu- Mureş, trecând şi făcând un popas în oraşul lutierilor, Reghin. Oraşul fusese cuprins de un mare incendiu, care a mistuit un mare număr de case, lucru ce l-a impresionat, consemnare făcută în Geniu Pustiu:,,Dindărătul meu munţii, înaintea mea, departe, Mureşul, într-o parte un orăşel care aprins din multe părţi, începuse a arde”. Astăzi, în Reghin, este un bust al poetului Mihai Eminescu, sculptor Ion Vlasiu, un omagiu adus poetului   care a trecut şi prin oraşul lor, în drumul său către Blaj. 

     Eminescologul  Dumitru Vatamaniuc, în cartea sa ,,Eminescu şi Transilvania”, Editura Dacia Cluj- Napoca, 1995, lansează o ipoteză precum că Eminescu de la Bistriţa a ajuns la Feldru, făcând un popas la prietenul său Ioan Neamţu. De la Feldru, Eminescu ar fi coborât pe Valea Someşului, ajungând la Dej, de aici prin Gherla la Târgu Mureş. Acest traseu este unul destul de lung şi, în criză de timp, Eminescu nu mai avea timp pentru al parcurge. Rămâne ca documente viitoare să lămurească această ipoteză.

        Mihai Eminescu la Târgu Mureş. Mihai Eminescu ajunge la Târgu Mureş pe data de 1 iunie 1866, călătorind pe jos, sau cu o căruţă de negustori, mâncând pe unde putea, înnoptând pe la vreun ţăran primitor şi impresionat de tânărul student, care încerca să ajungă la Blaj.

      Drumul său a fost destul de greu, neavând mijloace de transport cu care să se deplaseze, mergând mai mult pe jos:,,Zi de vară pân-în seară am tot mers fără să stau de fel. Soarele era la apus, aerul începea a se răcori, holdele păreau că dorm din freamătul lor lung, de-a lungul drumului de ţară oamenii se-ntorceau de la lucrul câmpului, cu coasele de-a spinare, fetele cu oale şi doniţe în amândouă mâinile, boii trăgeau încet în jug şi carul scârţâia…Ascuns în maluri, dormea Murăşul, pe el trosnea de căruţe podul de luntri, pe care-l trecui şi eu”.

       În prima noapte la Târgu Mureş, Eminescu a fost adăpostit de protopopul Partenie Trombiţaş  în clopotniţa bisericii catolice, aşa cum se poate observa în descrierea din Geniu pustiu:,, Clopotul cel dogit gemea bolnav în turn şi toaca se izbea de turnul clopotniţei şi m-am covrigat în clopotniţa cu dinţii clănţănind şi muiat până la piele. Părul meu cel lung îmi cădea peste ochi, mânuţele mele cele slabe şi reci le băgam tremurând în mânecile umede. Aşa am stat toată noaptea”.

      La Târgu Mureş (Mureş- Oşorhei), la hanul ,,la Calul Alb”, Eminescu se întâlneşte cu Ion Cotta şi Teodor Cojacoriu, care veneau cu trăsura de la Bicaz şi se îndreptau spre Blaj, unde erau studenţi. Poetul intră în vorbă cu cei doi studenţi, care-l invită să meargă mai departe cu trăsura lor.

     Pe clădirea unde a fost odinioară Hanul „Calul Alb” din Tg. Mureş se poate citi: „Aşezatu-s-a această placă comemorativă pe acest edificiu, fost odinioară hanul „La Calul Alb”, astăzi, 13 septembrie 1936, întru` amintirea popasului făcut aici în vara anului 1866, acum 70 de ani, de către marele nostru poet MIHAI EMINESCU, în trecerea prin Târgu-Mureş. Vizionar de 16 ani atunci, a devenit mai târziu cea mai înaltă expresie a poeziei româneşti şi a aspiraţiilor de unitate naţională a neamului românesc. Admiraţie şi reconoştiinţă nemuritorului poet”.

           Statuia lui Mihai Eminescu din Târgu Mureş este amplasată în faţa Centrului Cultural ,,Mihai Eminescu”, este opera sculptorului Izsak Marton din 1969, loc unde pe 15 ianuarie şi 15 iunie se desfăşoară manifestări culturale dedicate poetului, statuia fiind împodobită cu ghirlande de flori.

     

   

 

                                 

 

 

 

 

 

      Pe la mijlocul secolului XIX, drumul cel mai scurt de străbătut, de la Tg. Mureş spre Blaj, era pe „drumul lui Traian”, după cum era numit popular, în epocă, drumul ce trecea pe locul actualei şosele de la Tg. Mureş spre Iernut, căci aşa după cum spunea Vasile Moldovan, în Memorii:,, nefiind pe acele timpuri drumuri făcute şi aşternute, oamenii căutau culmile dealurilor, care, fiind neumblate, în timpuri ploioase, nu se scufundau carele…”. Acum Eminescu circula pe acest drum în căruţa studenţilor de la Bicaz, având ocazia să admire peisajul, satele ardelene, oprindu-se din loc în loc pentru odihna cailor şi pentru o cană de apă rece.

Mihai Eminescu la Târnăveni. Pe data de 3 iunie 1866, trăsura cu cei trei studenţi ajunge în oraşul Târnăveni (Dicio- Sânmărtin) şi au tras cu toţii la hanul lui Mănase, aflat pe strada principală, astăzi cramă, fostă Judvei, han unde se puteau caza şi mânca la preţuri convenabile. Stând la masă cu cei doi, Eminescu le-a declarat: „Domnilor, eu sunt poet şi vreau să-mi adun material”.

       Drumul dintre Târgu Mureş şi Târnăveni, lung de 42 km, a fost parcurs cu trăsura de cei trei studenţi în cca o jumătate de zi, ajungând la destinaţie duminică 3 iunie 1866.

 

 ( Imagini publicate de d-l prof. Răzvan Ducan din Târnăveni)         Victor Cristea

 

       Profesorul Răzvan Ducan din Târnăveni ne dezvăluie locurile ce ar fi fost văzute şi de Eminescu:,,Ce putea să vadă pe atunci, Eminescu, în localitate? Putea să vadă, şi sigur a şi văzut, Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihai şi Gavriil” (cunoscută astăzi ca „biserica din deal”), ce fusese terminată (după 7 ani de lucru) în 1864, graţie eforturilor preotului greco-catolic, Demetriu Papiu (eforturi datorate numărului destul de mic de români, faţă de efortul financiar cerut, „Şematismul bisericii române unite din Blaj”, consemnând în Târnăveni, anul 1865 un număr de 555 de credincioşi). Şi tot în localitate putea să vadă, pe un mamelon de deal, nu departe de Hanul lui Mănase, biserica unitariană, folosită de credincioşii maghiari de-ai locului, dar şi alte posibile lăcaşuri de cult, reformate şi romano-catolice, frecventate de aceştia. Eminescu mai putea să vadă ”în depărtare”, spre sud, la aproximativ 2 km, în centrul satului Boziaş (azi, cartier al Târnăveniului), sat locuit în exclusivitate de români, o „biserică din bârne de ştejar”, cu hramul, ca mai toate bisericile greco-catolice din Ardeal, „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, unde păstorea preotul Teodor Almăşan”(Răzvan Ducan- Eminescu şi Târnăveniul).

     Ultima parte a drumului, parcurs cu trăsura seminariştilor Cotta şi Cojocariu, i-au dus spre Blaj. Ajungând pe dealul numit Hula, de une a privit oraşul speranţelor sale, Mihai Eminescu a exclamat:,,Te salut din inimă, Romă mică, îţi mulţumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat s-o pot vedea!”

   Bibliografie:

1.G.Călinescu- Viaţa lui Mihai Eminescu– Editura Junimea, Iaşi, 1977
2.Ştefan Cacoveanu- Amintiri despre Eminescu– Editura Dacia, Cluj- Napoca,2000
3.Gellu Dorian, Emil Iordache- Paşii Poetului– Editura Timpul, Iaşi, 2000
4.Ana şi Mihai Iacob- Cărţi poştale illustrate- Busturi M. Eminescu
5.Dumitru Vatamaniuc- Eminescu şi Transilvania– Editura Dacia, Cluj- Napoca, 1995