Primit pentru publicare: 09 aprilie 2016
Autor: Ion N. OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul(Bt)
Publicat: 09 aprilie 2016
Editor: Ion ISTRATE

Camelia Nenciu, Constanța, “Merinde pentru suflet”, 2016, carte născută din alte zece, din activitatea Cenaclului literar de la distanță…

Am în mână, pentru mine,  o bijuterie. O carte scrisă de profesoara Camelia Nenciu, cu o postfață semnată de profesoara Mioara Niculescu, amândouă din Constanța,  membre și colaboratoare ale Cenaclului nostrum  literar  de  la distanță, ajuns la editarea celui de-al zecelea volum, antologie, proză scurtă  și poezie, ultimul, 534 de pagini, intitulat “Dincoace…Dincolo…Respectul!”.Volumul a apărut în librării zilele acestea, cu lucrări semnate de peste 50 de autori, printre care numele și acestor două colege. Tocmai îmi ziceam, am făcut o treabă bună, dintre cei peste 150 de colaboratori, membri ai Cenaclului, mai bine de 50-60 sunt cei mai activi,  adunându-și lucrările, împrăștiate în cele zece volume editate, își pot edita sub nume proprii, oricând,  cărți de autor, unii ca debutanți în literatură. Nu este cazul doamnei Nenciu, deși scrie în autograf: “Domnului Ion N. Oprea, cu preaplecată recunoștință și profundă admirație pentru că a trezit în mine bucuria de a scrie”, ceea ce confirmase altădată, dar cu alte cuvinte și împrejurări, o altă colaboratoare, doamna profesoară de limba română Lucia-Silvia Podeanu de la Novaci-Gorj în cărțile sale, înainte de a pleca în ultima călătorie.

Doamna Camelia Nenciu, profesoară tot de limba și literatura română, confirmă în „Merindele…” sale că are deja editate cărți de autor-„Dobromir, satul din inima mea”,2009,  satul natal și  încă vreo 5-6 cărți în calitate de coautor, una împreună cu o fostă elevă a sa, „Coloanele templului”, editura Crizon, Constanța, 2011, Elif Samedin, și ea cu activitate la cenaclul nostru, apoi, colaboratoare  la alte cărți, printre care și la vreo 7-8, antologii, pe o temă dată, semnate de Ion N. Oprea, plus diferite articole, publicate în presa timpului.

Primind cartea oferită, am citit „Argumentul”care precizează – „cartea aceasta este o incursiune sentimentală a lumii pe care am cunoscut-o, a lumii din mine” și se numește „Merinde pentru suflet”, pentru că drumul prin viață aduce bucurii, hrană sufletească, emoție și o nesfârșită cunoaștere”, zice autoarea. “Mesajul cărții –adaugă- este al unei dăscălițe care se străduiește să ofere merinde pentru suflet, învățând să dăruiască mereu, ca să-i învețe pe alții un exercițiu de virtuozitate didactică cu dorința de a fi întrecută de discipolii săi, dorință modestă dar importantă, cu o țintă foarte generoasă”. Fapt care, vă spun, dăscălița, prietena noastră  de la distanță, căreia nici ei nu i-am privit ochii vreodată, îi reușește din plin în cele cam o sută de pagini ale cărții…

Postfațând cartea de 102 pagini, colega și autoarea la cenaclul nostru, ne-o și prezintă în reușitele sale confirmări: „Camelia Nenciu este, în primul rând, onestă cu ea însăși și, de aceea, scrisul ei este atrăgător și despovărat de artificii livrești”…  „…Un exemplu de erudiție și de înțelepciune, emanând optimism și încredere celor din jur”, completează  doamna profesoară Simona Tănase, portretul autoarei, care este același cu al celorlalți  cenacliști, deși naratoarea nu îi cunoaște sau poate mă înșel eu, cărțile noastre, antologii, circulă pe toate meridianele lumii…

Deschizând „Geografia sentimentală” a Cărții, primul capitol, mă conving,  pentru a câta oară, de adevărul spuselor prezentatoarelor – „DOBROMIR – satul din inima mea” este descris în esența lui în primele 2-3 pagini din „Merinde…”, ca și în vreo 7-8 din antologia despre care v-am pomenit „Dincoace…Dincolo… Respectul”, de Ion N. Oprea, Editura Pim , Iași, 2016, p.314-322, unde autoarea, Camelia Nenciu, ne asigură, incită dar ne și liniștește: „Fiecare om are un loc de obârșie, de baștină și trebuie să ne bucurăm când localitatea înfiripată de înaintașii noștri a dăinuit mai mult timp decât oricare localnic și, în același timp, să ne cinstim matricea, să nu uităm de unde venim, cine suntem și cine ne-a învățat”, parcă indirect evidențiindu-mă dăscălește,  că am scris cele două cărți “Dacii la ei acasă”, 2014,  și „Dacii și noi. Comentarii”, 2015.  

„Un exercițiu de admirație” este pentru Camelia Nenciu „acasa mea „ este locul de pământ, obârșia, rădăcina care te atrage ca un magnet cu mii de fire nevăzute, dar profunde și puternice”, puse în „Merinde…”, p. 8-10, dar și în ce au  realizat autorii în antologie  „Dorul de-acasă”, de  Ion N. Oprea, 2014, p.385-387, unde, prelungind firul, aceeași doamnă Nenciu,  descriind Bazargicul ni se spune că „a fost cândva orașul bunicilor săi, veniți din Ardeal, orașul tinereții lor, orașul unde au ajuns, au învâțat, au iubit, au fost fericiți, dar și orașul din care, într-o zi au fost nevoiți să plece”,  că bunicii săi,” părăsind Cadrilaterul au ales să  se întoarcă în România, au lăsat totul când a fost să opteze, spunând: „Noi nu suntem de nicăieri! Noi suntem români!”

„Merinde pentru suflet” este o carte și a portretelor. „…Portretele nu sunt tablouri pe niște pereți reci, într-o galerie cu lumină difuză, nu sunt personaje analizate sec, didactic, ci oameni lângă care a trăit sau pe care i-a cunoscut. Portretele (ei)  atrag atenția prin relevarea unor trăsături particulare, care în contextul familial au reprezentat modele, vectori morali, repere ale unor valori perene, în jurul cărora s-a coagulat familia, o familie venerată de autoare”, ne convinge în postfața la carte prof. Mioara Niculescu. p. 97.

În „Album de cuvinte”, partea a doua a cărții,  întâlnim mai întâi „Autograf pentru mama”,  „mama e ca o biserică, nu mă atrage cu forța în jurul ei, însă când am nevoie de ea, ea este acolo. A știut să-mi dea sprijin în toate momentele în care am  avut nevoie de el. Sunt ceea ce sunt datorită mamei mele…”, p. 60. Mircea, profesorul, descris în paginile următoare, cel care înnobilează, pozitiv și irecuzabil, pasionat de cunoaștere, având vocația sacrului și deschidere spre sacralizare, matematicianul, virtuozitarul, esențialul, de vârstă potrivită, luptător împotriva „lanțului slăbiciunilor”, nu dur și nereceptiv, ci detașat și generos, întâlnit aici, în 2016, dar și în „Cu prieteni, despre prietenie”, de Ion N. Oprea, antologie, 2012, p.365-367, „știți cine este profesorul căruia i-am conturat un crochiu?”, ne întreba autoarea, care și răspundea, foarte mândră și  cum se cuvine, a fi o femeie față de bărbatul său: „Ei bine, da, profesorul este Mircea,iar Mircea este soțul meu, omul cu a cărui iubire am venit din Astral, cu ea parcurgând drumul vieții și cu ea mă voi topi în Absolut”.

Din satul acela, de esență balcanică, după ce oamenii plecaseră, rămăseseră doar trei femei, care, deși nu erau rude, se considerau surori, așa își și spuneau „Soro”: „Silvia, Marta și Deca! Cu fii plecați, nu la oraș, ci în altă țară, în lumea largă, nu ca un pelerin sau ca o ființă prigonită de soartă, ci pentru că visau „altceva”, un alt fel de trai”, personaje la care Camelia Nenciu se întoarce nostalgic și le descrie în eseul intitulat „Solitudinea – binecuvântare sau infern?” din cartea „Singurătate” de Ion N. Oprea, 2013, p.175-177, dar și acum în „Merinde pentru suflet”, 2016, p. 85-87., în partea a III-a cărții – „Frânturi de viață”. Aflăm, „Paul, fiul Martei, un fel de Badea Cârțan cu desaga-n spate, alesese să plece, – cum făcuseră mulți mai ales după 1989, n.n. – departe de tot, în îndepărtata Canadă. Era specialist în calculatoare, ajunsese să predea cursuri de formare, pentru începători”.

“Această carte s-ar fi putut numi „Drum și poveste”, ne spusese postfațatoarea, pentru că, „locul geometric al acestui volum este călătoria, iar cei care o cunosc pe Camelia Nenciu, știu că drumurile sunt o modalitate de a-și exprima bucuria, de a se identifica cu cea mai frumoasă dintre lumile posibile”, spuse confirmate, cum veți vedea.   „Ploaie la Munchen” își intitulase eseul publicat în antologia „Darul vieții: Dragostea”, vol. II, p.137-142, de Ion N. Oprea, 2014, regăsit acum în noua sa carte, p.27; „Trofeele Timpului. Prin Roma imperială”, în volumul cenacliștilor, „Viață, viață…”  de Ion N. Oprea, p.425-429, în „Merinde pentru suflet”, p. 22-26, în ambele locuri autoarea încredințându-ne: „Călătoria la Roma este o inițiere spirituală, căci pentru mine este important să știu de unde venim, să mă interesez de genealogii, să văd cu proprii ochi și să înțeleg rolul marilor oameni în istorie. Drumul acesta a fost o exaltare, un sentiment de regăsire, de bucurie nemărginită, iar Forumul Roman (centrul orașului de odinioară) a fost locul în care am reflectat la ce a făcut lumea aceasta mai bun. Am simțit că străbat veacurile, că fac o călătorie în timp, un timp generos care n-a mutilat edificiile”…

„Eroii nu se uită” și-a intitulat la 8 august 2015 eseul pentru cartea „Nu uita…”, antologie, a cenacliștilor, apărută sub  semnătura Ion N. Oprea,529 pagini, 2015, p.208-212, dar și în „Merinde…”, cu titlul schimbat, „Istambul și Istorie”, p. 37-41, evocându-ne, indiferent de numele  cărții,  „momentul  de vârf  al călătoriei, vizitarea  locului în care a fost omorât prin decapitare, în anul 1714, domnitorul Constantin Brâncoveanu”. Vizită despre care Camelia Nenciu mărturisește: „Ne-am încărcat de emoție și am plonjat cu mintea în contextul istoric al acelui timp. Au trecut trei secole de atunci și sfârșitul tragic al domnitorului are același impact: un Remember! – Nu uita!”

…”Nu uita că, pe aceeași pagină de istorie, cam în același timp, legat de Constantinopol, este un alt domnitor, Dimitrie Cantemir, care domnea în Moldova! Ținut ca zălog, ostatec al credinței tatălui său (domnitorul Constantin Cantemir) față de turci, Dimitrie Cantemir (n. 1673 – m. 1723)  și-a petrecut copilăria, tinerețea, acolo, învățând limba turcă și multe alte limbi, devenind un erudit, un spirit enciclopedic. A scris o istorie a Impriului Otoman, a fost considerat un Lorenzo de Medici, un Voltaire al nostru. Deși instruit în universitatea  Bizanțului din Istanbul, ajungând domnitor în anul 1711, în lupta de la Stănilești îi conduce pe moldoveni alături de armata rușilor condusă de Petru I, împotriva turcilor și sunt învinși”.

Descrierea călătoriei la și în Istanbul o fac pe autoare, ca și pe noi cititorii eseului său,  să înțelegem mai „clar de unde am plecat, cine am fost, unde suntem azi și spre ce ne îndreptăm”.

„A călători înseamnă a afla, a vedea, a trăi, a zâmbi, a ști, a te îmbogăți spiritual, a savura din plin altă lume, a te adapta la izvoarele vii ale istoriei, ale lumii, ale civilizației”, scrie autoarea când se referă la o altă călătorie a ei, împreună cu copii ei, Adina Lorelai și Mihai, la Paris, în Franța, despre care, spunea atunci, p. 32 ș.u. „Dintotdeauna, Parisul a excelat și la strălucire, dar și în decadență, în ispite, dar marele merit al francezilor e că au știut să fructifice și să se bucure de bogăția acestui loc, un oraș cu destin de stăpân, nu de servitoare”.

„Venerație trecutului” se intitulează notele de călătorie, că așa ne apar scrierile de repoter ale doamnei Camelia Nenciu, la Florența și Veneția, 24 ianuarie 2016, publicate în cel de-al X-lea volum, antologie, de autori, membri ai Cenaclului literar de la distanță, „Dincoace…Dincolo…Respectul!” de Ion N, Oprea, 2016, p.311-314, regăsite sub numele „Italia – vatră culturală” în bijuteria intitulată „Merinde pentru suflet”, p.42-44, de Camelia Nenciu.

Scriind despre „Mirajul Balcicului”, p. 45-48, cum am făcut și eu în volumul „Ecouri”, 2016, „Balcic, reședința Reginei Maria a României”, p.389 ș. u., reportera afirmă: „Dacă ajungi la Paris gândul te duce la G. Enescu, C. Brâncuși, E. Cioran, E. Ionescu, V. Alecsandri etc.,  dacă ajungi la Heidelberg, locul îți amintește de Alexandru Ioan  Cuza, la Viena mergi pe urmele pașilor lui Eminescu, L. Blaga, în Portugalia descoperi ținuturi în care regele Carol al II-lea a pierdut bătălia cu timpul, ieșind din decorul vieții”.

Dar, liniștită, în decor, ajunsă la Balcic, seara, înainte de a se odihni, ca mamă, de „pe balcon îi privesc pe ai mei, cum dorm răpuși de plăcuta oboseală a drumului, în încăpere este o lumină difuză. E o imagine a întrupării lui Dumnezeu prin iubire, hainele lor puse pe scaune, la întâmplare și simt cum iubesc fiecare obiect ce le aparține, îi îmbrățișez cu privirea și aș vrea să opresc timpul aici,acum, cu îndemnul faustic : „clipă, mai stai, ești atât de frumoasă!”…

Simt și eu Intimitatea clipei…

Știți ce mai conține volumul de o sută de pagini a colegei noastre,  profesoara Camelia Nenciu din Constanța?  La „Album de cuvinte”, partea a II-a,  se află alte și alte  portrete, – despre Bunița, „scoasă acum dintr-un colț ascuns al memoriei”, ființa cu care ea, autoarea, „a trăit alături 32 de ani, o chema Maria Nenciu, născută Perianu”; Marta, „cu numele de alint”, Pica sau Floare, este sora mamei ei, pe care ea însăși o simte ca pe o soră, „o femeie frumoasă nativ”, „înzestrată cu daruri și haruri, sensibilă la frumosul vieții”, cu un „magnetism înnăscut și o fire de artist”, o pictoriță, îndrumătoarea generațiilor de copii; Nona, „prietena dintotdeauna”, la care iubea „înțelepciunea, bunătatea, omul de bizuială”, o atrăgeau „mintea și caracterul ei”, era  „un om cuminte în sens superior, un om care a strălucit fără să se bage în față”, omul care „a dispărut din senin, stupid, absurd, într-un ceas al jertfei  din noapte”; O familie dintr-o fotografie în sepia, „șapte” la număr, un „pater familias”, înconjurat de nepoți, un băiețel și două fetițe, surori, o femeie și doi bărbați, toți foarte tineri, „fotografia eternizând o clipă”, clipa destinului, sunt străbunicul, bunicii materni, fratele bunicului, mama doamnei profesoare în ipostaza de copil, cu sora și fratele ei – apoi   „Omul cu cartea”, închinat „Lui INO, Patriarhul Cenaclului la distanță” , – pentru ce merite nu vă spun,  text pus de mine într-o altă viitoare carte, dedicată chiar acestui personaj, ca să aflați singuri,  pentru care chiar acum îi mulțumesc autoarei pe care, de data aceasta,  o bănuiesc, totuși,  de anumite exagerări, dar în presa de reportaj se mai obișnuiesc metaforele, iar doamnele în delicatețea lor…

Dar… m-am luat cu scrisul, cam aceasta este în mare cartea Cameliei Nenciu, scrisă cum n-au „ghicit” prezentatoarele ei, din ceea ce a scris autoarea în cărțile noastre numite antologii, cu  anumite texte adăugate, dar și cu altele pierdute pe drum, cum ar fi cel din „Românii așa cum sunt” de Ion N. Oprea, 2011, p.304, „Creația nu are vârstă”, scris la 2 august, de prof Camelia Nenciu, debut în colaborările noaste.

Atenție, Cine o urmează, cu un alt volum asemănător, pe doamna cu bijuteria expediată pe numele meu și a doamnei profesoare Ana Dumitrescu la Iași, Camelia Nenciu din Constanța?. Mă angajez să scriu despre asta!