Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

CARTEA TEATRULUI “GEORGE CIPRIAN”, O CARTE DESPRE EXISTENŢĂ ŞI TIMP

Manole,,GeorgePrimit pentru publicare: 7 august 2016
Autor: Georgică MANOLE, redactor şef al Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 7 august 2016
Editor: Ion ISTRATE

 

 

CARTEA  TEATRULUI “GEORGE  CIPRIAN”, O CARTE DESPRE EXISTENŢĂ ŞI TIMP

 

            Neîndoielnic, Marin Ifrim avea căderea să scrie „Cartea Teatrului – evocări din culisele Teatrului „George Ciprian” („Editura „Teocora”, Buzău, 2016). Un teatru care a împlinit 20 de ani şi care şi-a consumat „copilăria” şi Marin Ifrim„adolescenţa”  sub ochii acestui poet pur-sânge, având parte de gesturile sale ocrotitoare, concretizate în travaliul zilnic, dar şi prin articolele publicate în „Opinia”, „Armonii culturale”, „Vatra veche”, „Helis”, „Oglinda literară”, „Pro saeculum”, „Luceafărul”, „Omniscop”, „Asociaţia Scriitorilor de Limba Română din Quebec”, „Caietele de la Ţinteşti”, „Letopiseţul lui Marin Ifrim”, „Cartelul metaforelor” etc.. Regizor tehnic încă din prima zi a existenţei acestei instituţii de cultură din Buzău, Marin Ifrim şi-a luat munca în serios, conştient că Teatrul este asemenea „unei balene uriaşe care înghite toate artele: arhitectura, sculptura, pictura, muzica, poezia, dansul şi filmul”.

            Teatrul din Buzău, veritabil adolescent de-acum, şi-a stabilizat maturitatea artistică, şi-a adâncit individualizarea, a căpătat conştiinţă de sine, trecând uşor peste „interiorismele” specifice acestei etape de viaţă, şi-a gestionat bine extravaganţele şi zbuciumările, a ocolit cu abilitate momentele de dificultate şi, fapt la fel de benefic, încă n-a dat dovadă de oboseală.  Toate reies din cartea lui Marin Ifrim, la care se poate adăuga şi concluzia extrasă de mine , ca cititor, aceea că epuizându-şi adolescenţa şi intrând în prima tinereţe,  Teatrul „George Ciprian”  poate fi apt de gesturi cu adevărat intelectuale, că-şi poate adopta conduite specifice marilor teatre, fiindcă e, deja, un fapt cultural care are personalitate şi, nu puţin lucru, conştiinţă de sine.

            Având şi o puternică amprentă memorialistică, ce face referire la o secvenţă ce acoperă 20 de ani (1996 – 2016),  cartea este una despre existenţe şi timp. Se disting trei paliere, suficiente pentru a asigura complexitatea relaţiilor create  în această perioadă: existenţa lui Marin Ifrim raportată la subiect, existenţa altora dintr-o proximitate imediată a teatrului din Buzău precum şi relaţiile dintre cele două existenţe.

            Existenţa lui Marin Ifrim  a fost sistematizată chiar de autor printr-o propoziţie care concentrează toată relaţia sa cu această instituţie de cultură: „am fost şi profesor şi student în aceeaşi şcoală”. Concret: „Cât timp am fost angajat al Teatrului „George Ciprian”, în perioada 15 martie 1996 – 15 ianuarie 2001, dincolo de obligaţiile mele profesionale stricte, cele specifice unui regizor tehnic, mi-am dedicat multe momente „de lux” unor discuţii cu mari actori, regizori, scenografi etc. Aproape cinci ani fascinanţi petrecuţi printre mulţi dintre eroii copilăriei mele, eroi văzuţi pentru prima  dată la cinematograful de odinioară, din satul meu natal. Aproape cinci ani extrem de grei din punct de vedere profesional, dar mult mai eficienţi decât o veritabilă facultate de teatru; ani care mi-au influenţat decisiv destinul literar, petrecuţi alături de mentorul meu Paul Ioachim – omul, actorul, dramaturgul şi directorul de teatru căruia, de-aş putea, i-aş ridica o statuie, una de cuvinte, căci tare mult iubea cuvintele. În fine, în perioada mai sus-amintită, am realizat câteva interviuri, cele mai multe publicate în presa locală, recuperate recent, graţie fostului coleg de redacţie Sorin Burlacu, care, cu pedanteria-i binecunoscută, a avut răbdarea să răsfoiască prin arhiva colecţiilor de ziare ale Bibliotecii Judeţene „V. Voiculescu” Buzău, făcându-mi o surpriză pentru care nu am cuvinte suficiente să-i mulţumesc”. Cam acelaşi lucru spune şi Gina Chivulescu: „practic, am crescut în Teatrul „George Ciprian”.

            Calitatea de regizor tehnic, deplasările prin ţară alături de actori remarcabili ai acestei naţiuni şi relaţiile directe cu ei au  produs adăugiri calitative unei persoane avide de nou, cum este Marin Ifrim. Aspectul este recunoscut adesea: „Trăind atâta timp numai  printre actori de top, cred că împrumutasem ceva din felul lor de a fi, mai ales în timpul supravoltat al lungilor şi obositoarelor repetiţii”.

            Este reconfortant cum întreg textul scoate în relief doze masive de altruism a celor ce slujesc Teatrul din Buzău, şi de aici conştiinţa că nu numai ei au vegheat la creşterea lui ci şi Teatrul a contribuit la devenirea lor.  Spre exemplu, pe Marin Ifrim l-a  extras din sinele material şi, amplificându-i sinele social, i-a consolidat reputaţia şi recunoaşterea unei identităţi culturale.  Tot aici, în acest spaţiu, autorul şi-a dezvoltat şi sinele spiritual, căpătând aptitudini de analiză şi valorificare a observaţiilor bazate pe traiecte psihologice, încât accesul către al doilea palier, cel dat de existenţa altora, să se facă uşor.  Iată cum îi vede Marin Ifrim pe „alţii”: „La repetiţii, Mircea Diaconu avea inteligenţa şi subtilitatea artistului cu o experienţă fabuloasă în teatru şi în film, de fiecare dată făcând în aşa fel încât ceilalţi colegi să nu aibă impresia că sunt mai puţin importanţi decât el, chiar dacă, toţi, cel puţin în aparenţă, îi (re)cunoşteau incontestabila carieră artistică. Am înţeles repede că maestrul Diaconu e „băiat de la ţară”, cum se spune, fără nicio urmă de nuanţă peiorativă, şi că, pentru el, hărnicia, onestitatea şi tenacitatea sunt calităţi native” („Arhivarul Chirică”, egalul lui Mircea Diaconu în persoană”); „Din acea clipă, timp de aproape o oră, cu textul meu în faţă, am urmărit evoluţia lui Ştefan Bănică Jr.  Nu-mi venea să cred că, un om, fie el chiar şi actor profesionist, poate memora atât de multe cuvinte, folosindu-le, culmea, de parcă, pe deasupra, le mai şi dresa”(„Cardul de memorie Ştefan Bănică Jr.”) etc.

            Cartea lui Marin Ifrim pătrunde şi în palierul trei existenţial, acela ar armonizării primelor două. Rolul principal îl are Paul Ioachim prin modul său diplomatic de a dezamorsa stările ce ar putea produce disconfort ( vezi episodul cu caloriferul,  reacţia faţă de „atoateştiutorul” Noni etc.) şi  nu e de mirare că numele acestuia apare destul de des.  Aspectul îl evidenţiază şi Gina Chivulescu, într-un interviu acordat lui Marin Ifrim: „Eram un colectiv tânăr, toţi veniţi din alte profesii, dar, graţie talentului domnului Paul Ioachim, şi a domnului Mihai Adamescu, care era directorul adjunct al teatrului (şi fost actor al trupei de teatru de amatori) au ştiut să ne modeleze pe fiecare dintre noi, reuşind ca, în termen de o lună de la angajare, până la premieră, să devenim adevăraţi profesionişti”.

            Apreciez la Marin Ifrim că şi-a tratat  Teatrul de suflet ca pe un adolescent în relaţie cu  existenţele din viaţa sa şi cu timpul din care tocmai a ieşi pentru a intra în tinereţe.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5