Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Cărți în pregătire la Ed. Agata. Academia bârlădeană si Vasile Voiculescu, de Ion N. Oprea, nu o prefață, ci un inceput de carte de Marin Ifrim

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.10 (142), Octombrie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


Academia bârlădeană si Vasile Voiculescu, de Ion N. Oprea, nu o prefata, ci un inceput de carte de Marin Ifrim

Primit pentru publicare: 15 Oct. 2020
Autor: Ion N. OPREA, Iași, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul     
Publicat: 15 Oct.  2020

© Ion N. Oprea, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


 

Academia bârladeană si Vasile Voiculescu, de Ion N. Oprea, nu o prefata, ci un inceput de carte de Marin Ifrim din care a scris si publicat 14-15 episoade. Cu un P.S. al meu adresat celor de la cumuna si judet. Cererea sau propunerea scriitorului buzoian poate fi materializata  post-mortem?

              Am salutat publicarea in revista Luceafarul serialul de 14-15 comentarii a cărții „Academia bârlădeană și Vasile Voiculescu”, semnat de Marin Ifrim, Buzău, membru al Uniunii Scriitorilor din România, comentarii puse aici, care cu mulțumiri pentru autor, mi-au inspirat,la sugestia unor membri ai Cenaclului nostru, de la distanță, și întrebările din titlu, pot ei decidenții rezolva postmortem ce a gândit și propus Marin, ca semn de respect pentru ce am pus pe hârtie pentru Buzău, Vasile Voiculescu și satul lui, Pârscov, din pensia de mic bugetar?

,,Academia bârlădeană și Vasile Voiculescu” de Ion N. Oprea (I), 18 iunie 2018

              Am primit o carte deosebită, o bijuterie intitulată ”Academia bârlădeană și Vasile Voiculescu”, un volum în formatul celebrei colecții ”Cele mai frumoase poezii”. Un format mic și consistent, o carte cât o Biblie comprimată, de buzunar, semnată de Ion N. Oprea, apărută la Editura PIM din Iași. Am citit aproape tot ce s-a scris despre Vasile Voiculescu, de la George Călinescu la Ion Apetroaie și până la Florentin Popescu, însă, chiar dacă îi apreciez pe toți acești autori, cartea lui Ion N. Oprea e cu totul altceva, e scrisă cu pedanterie matematică și cu un suflet cultural rarisim. O carte pe care nu o pot cuprinde într-o cronicuță de revistă literară. O carte din care, din câte îmi dau seamna, pot să scriu o altă carte. ”Subiectul” e tentant. Asta înseamnă că încep un proiect literar. Ion N. Oprea și opera sa merită să fie cunoscute de tot ce înseamnă intelectualitate românească și nu numai. 224 de pagini pe care le voi analiza cât de corect e posibil. Atâta limpezime literară, culturală, istorică, precum în viziunea concretă a lui Ion N. Oprea, nu găsești prea des.  Să deschidem lada cu zestre. Spre rușinea mea, despre ”Academia bârlădeană” nu știam prea multe lucruri. Citez din prefața cărții lui Ion N. Oprea, cu satisfacția omului fericit când găsește aur în cuvinte: ”Întemeiată în 1915 de împătimiții și vizionarii în ale culturii G. Tutoveanu , Tudor Pamfile și Toma Chiricuță Societatea culturală Academia bârlădeană nu a fost doar o stare de spirit, ci un puternic centru de cultură națională nu numai la Bârlad ci pentru întreaga Moldovă de Jos. Aspect esențial de reținut, bine subliniat în volumul ediției anastatice alcătuit de editoarele Elena Monu și Elena Popoiu, apărut la Editura Sfera-Bârlad în 2011, dar și în cele 500 de pagini din ”Mari personalități ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene 1870-2008, volum realizat de Ion N. Oprea în 2003 și 2008, ultima ediție revăzută și adăugită, precum și de alți referenți care s-au raportat la problemă”. Pentru mine Bârladul a însemnat întotdeauna orașul în care s-a născut genialul și nebunul uragan liric Cezar Ivănescu (n. 6 august 1941, Bârlad, jud. Vaslui – d. 24 aprilie 2008, București). Prin 1987, fiind în drum spre Editura ”Cartea Românească”, împreună cu poetul Gheorghe Istrate, văd cum, de la o distanță de vreo 30 de metri, vine spre noi marele Cezar. Părea că zboară, avea brațe largi și plutitoare precum aripile vulturilor. M-a luat în brațe, m-a sărutat și mi-a zic ”Frate Marin”. Am rămas cu acest șoc în suflet. Eram prea onorat. Sunt un om care nu prea călătorește. Am preferat, când eram gazetar, să-mi cunosc județul, de la cel mai mic cătun și până la reședința de județ. Cea mai lungă călătorie a mea a fost în Anglia, unde am stat două săptămâni, timp în care am fost invitat acasă la Alexandra Noica, fiica marelui filozof Constantin Noica. Fac acest excurs publicistic pentru a fi cât mai simplu de înțeles de ce cartea lui Ion N. Oprea m-a fascinat. Pentru că se referă la un poet de origine buzoiană, un mare poet, în satul căruia am fost de zeci și zeci de ori. Acum, după Buzău, Mizil, Brăila, Focșani și Râmnicu Sărat, prin cartea în discuție, mi-a intrat în suflet și Bârladul. Se spune că nu există destin, că există doar posibilitatea de a alege ce soartă vrei. Citez din cartea lui Ion N. Oprea: ”Știind că unitatea culturală și sufletească a tuturor popoarelor a mers înaintea unității lor politice – avea să scrie G. Tutoveanu despre <Academia bârlădeană> în Graiul nostru nr 9-11 din 1925 – noi am răspuns la vrăjmășia celorlalte neamuri printr-o singură hotărâre: statornicirea-n inimi și-n minți a unei luminoase conștiințe naționale, prin ajutorul unei literaturi izvorâte din adâncurile sufletului românesc și răspândirea acestei literaturi până-n cele din urmă <straturi> ale neamului nostru”. E vorba despre o prefață care trimite la legătura specială dintre Vasile Voiculescu și ”Academia bârlădeană” . Această carte trebuie ”explicată” pagină cu pagină, ea reprezintă un demers cultural amplu, intens și plin de surprize spirituale plăcute. Nu știu în câte „episoade” voi putea să o prezint. E o carte tentantă, provocatoare.

II, 19 iunie 2018

                 Dan Smântescu, în lucrarea „Bârladul de odinioară”, citează, în 1984, din Tutoveanu: ”Calendarul nostru pe 1917 a fost primul semn de viață al Academiei bârlădene răspundea însăși Academia  în revista sa Florile Dalbe nr 12-13 din  1-15 iulie 1918 pentru  R.V., ca să sublinieze interesul major pentru cultură, arătând că <această Academie a mai publicat apoi: Ștefan cel Mare de Al. Vlahuță, Din țara zimbrului de V. Voiculescu și a șasea ediție din Albastru de  G. Tutoveanu, trimițând până acum din aceste cărți, gratuit, în Basarabia, peste 4000 de exemplare pentru propaganda culturală de acolo (I.N.O. p 331, Ed. 2008. Calendarul, care în fond nu era altceva decât o antologie literară care cuprinde bucăți semnate de M. Eminescu, B.P. Hașdeu, Ion Creangă, Barbu Delavrancea, G. Coșbuc, N. Iorga, Al. Vlahuță, Nichifor Crainic, Pamfil Șeicaru, Vasile Voiculescu, G. Tutoveanu ș.a. constituia dovada fierbinte de atașament a intelectualității și de solidaritate în lupta împotriva defetismului și a faimosului triunghi al morții din Modova>”. Peste ani, la una dintre edițiile dedicate Concursului Național de Creație Literară ”V. Voiculescu”, aveam să o cunosc pe Sabina Măduță, o mare admiratoare a poetului și doctorului fără de arginți, care, pe propria sa cheltuială edita revista ”Florile Dalbe” și dacă nu mă înșel avea și o editură cu aceeași titulatură. Vasile Voiculescu e deja o legendă. Pe parcursul acestor rânduri spontane, voi reveni cu zeci și zeci de amănunte referitoare, mai ales, la posteritatea sa. În lumea culturii românești el e considerat un sfânt. Mulți cititori, scriitori, intelectuali, văzându-i poza din sala Basil Iorgulescu, a Bibliotecii Județene ”V. Voiculescu” mi-au spus că acesta are chip de sfânt. Această poză e frumos/profesionist redată pe coperta I a cărții lui Ion N. Oprea. E o poză care, pictată pe cupola unei biserici nu ar bate la ochi, dimpotrivă, ar putea lumina și fețele sfinților din jur. Cităm: ”Despre revistele literare ale Academiei, Florile  Dalbe și Graiul nostru, s-a scris recent atât în Academia bârlădeană cât și în Dacia literară, noi subliniind și aici că în ce privește realizatorii și colaboratorii lor nu s-a ținut seamă de localitatea de unde proveneau cât mai ales de munca, hărnicia, compentența și dăruirea manifestată. Rezultă acest lucru și din aceea că < primul număr al revistei Flori Dalbe a fost închinat poetului Ștefan Petică, mort de tânăr, distrus de boală și de mizerie, pentru care George Tutoveanu a avut o mare prietenie>”. Cartea lui Ion N. Oprea e o capodoperă de devotament față de cultură în general și față de marii scriitori români în special. E un act de patriotism sufletesc și spiritual. Faptul că acest volum, dincolo de o lămuritoare și binevenită prefață, este dedicat lui Vasile Voiculescu onorează Buzăul, Pârscovul, neamul lui Voiculescu. Acum aproape două decenii, împreună cu dr. Valeriu Bistriceanu, prin Fundația Academică ”V. Voiculescu, am organizat prima ediție a concursului pentru elevi și studenți ”V. Voiculescu peste timp – arc de suflet”. Un concurs cu un efect cultural inimaginabil. În cele 18 ediții, am premiat zeci de elevi și studenți. Unii dintre aceștia sunt acum scriitori atestați, ca să zic așa, alții au devenit profesori (inclusiv universitari), doctori etc. Anul acesta urmează ediția a XIX, de care mă voi ocupa împreună cu o mare doamnă a culturii buzoiene: Roxelana Radu. Spun toate aceste lucruri nu pentru a mă insinua în umbra marelui Voiculescu sau în cartea lui Ion N. Oprea, ci pentru a încerca să explic in extenso ce reprezintă V. Voiculescu pentru viața culturii noastre de zi cu zi. Din păcate, ultima ediție s-a desfășurat fără fondatorul concursului, dr. Valeriu Bistriceanu, care, pe 30 aprilie 2017, a plecat la ceruri, la doar 62 de ani. Cartea lui Ion N. Oprea mi-a stârnit memoria, m-a scos din latență și levitație, mi-a oferit un excepțional prilej de a mă închina încă odată marelui Vasile Voiculescu și iubitorilor literaturii acestuia!

III,20 iunie 2018

                  Nu vreau să plictisesc virtualii cititori  ai rândurilor de față, încerc să țin cât mai aproape de intențiile autorului. Faptul că redau pasaje din prefața cărții, referitoare la excelenta activitate a Academiei bârlădene, ține doar de dorința și de insistența firească de a afla și alții ceea ce am aflat eu acum. Numai de bine. Am căutat câteva date despre onorabilul domn Ion N. Oprea, am găsit câte ceva pe Wikipedia. Foarte puțin. Reproduc aici: ” A absolvit șase clase primare în satul natal, trei clase de gimnaziu la Seminarul „Veniamin Costache” din Iași, cursurile liceale la Colegiul „Gheorghe Roșca Codreanu” din Bârlad în 1951. În perioada 1951-1954 a efectuat stagiul militar la o unitate de la Someșeni-Cluj, timp în care a făcut și ucenicia de publicist la ziarele Scutul Patriei, Glasul Armatei și Apărarea Patriei, activitate pentru care în august 1954 a fost citat pe Ordin de front al M.A.N. ca evidențiat cu rezultate foarte bune. După lăsarea la vatră, din noiembrie 1954 și până în 1958, a lucrat ca redactor și șef al secției cultural-literare la ziarul Steagul roșu din Bârlad, iar până în 1962 ca redactor șef al ziarului Rulmentul care apărea la Fabrica de rulmenți din Bârlad, și redactor la ziarul Flacăra Iașului, timp în care a absolvit și Facultatea de științe juridice și administrative din Iași. Până la pensionare, în 1990, a lucrat în administrația de stat, în comerț și finanțele publice, fără a întrerupe activitatea în presă, publicând în presa centrală și locală: ScînteiaScînteia tineretuluiRomânia liberă, Presa noastră, Scânteia pionierului, Flacăra Iașului, Vremea nouă – Vaslui etc.După pensionare a continuat să lucreze la noile ziare. Monitorul din Iași, Obiectiv, Ziarul de Iași, ocupându-se de publicistica cititorilor în rubrici diferite, printre care importantă a fost cea intitulată: „Din scrisorile, telefoanele și audiențele cititorilor”, care au prilejuit editarea unui volum „Cu capul pe umărul meu…jurnalistică împreună cu cititorii”. După pedanteria construcției textului, am crezut că domnul Ion N. Oprea e inginer sau matematician. Orice ar fi fost să fie, cert este că are o disciplină interioară bine arhitecturizată. Îi citesc eseurile în ”Luceafărul.net” și de fiecare dată sunt uimit de vigoarea scrisului său. Dincolo de activitatea publicistică, decentă în toate timpurile, acest autor nu prea a stat ”sub vremi”, cum se spune. Are în atitudine ceva ce ține de propria sa personalitate. Revin la prefața cărții: ”În <Discuții literare> din Scrisul nostru nr 2 i se preciza lui Vasile Damaschian că Academia Bârlădeană, înființată chiar de 1 Mai 1915, < în afară de primii academicieni” > – G. Tutoveanu, Tudor Pamfile, și Toma Chiricuță, – i-a avut și pe frații luliu și Virgil Nințulescu, medici, foști bursieri ai fundației lui Rochfeller, G. Alexandrescu, profesor la Liceul < Lazăr > din Capitală, C. Popescu-Gruia, avocat și profesor la Școala normal din Ploiești, M. Rădulescu, profesor la liceul din Buzău, iar ca noi veniți, pe Donar Munteanu, Victor Ion Popa, Vasile Voiculescu, Mihai Lungeanu. I.M.Rașcu, I. Valerian, Petru Cancel, căpitanii Iulian Popovici și G. Alexandreanu, Mihai Lupescu, domnișoara Natalia Pașa, G. Pallady, G.M. Vlădescu, G. Ponetti, C.R. Crișan, Virgil Duiculescu, I. Palodă, N. Bogescu… pân-la tineretul de astăzi: G. Nedelea, V. Damaschin, Ștefan Cosma, G. Ursu, C. Damaschin, Cicerone Mucenic, M. Panaite, G. Ioniță…care se pregătesc să continue cu entuziasm tradiția culturală a orașului nostru”. Seriozitatea cărții domnului Ion N. Oprea se evidențiază foarte pregnant și printr-o biobliografie selectă folosită cu detaliile de rigoare. Redau doar numele scriitorilor la care autorul a apelat pentru realizarea acestui discurs , nume (arhi)cunoscute în fascinanta lume a operei voiculesciene: C. D. Zeletin, Mariu Pop, Ion Apetroiae, Florentin Popescu, Romulus Dianu, N. Crevedia, Marian Popa, Ion Voiculescu și Liviu Grăsoiu, C. Păunescu, Ion Voiculescu, Adrian Maniu, George Zbârcea, Virgil Carianopol, Victor Iova, Alexandru Oproescu, Zaharia Stancu, George Călinescu, Dinu Pillat, Alexandru Piru, Ludmila Ulițkaia, Gheorghe Penciu, Radu Voiculescu, Monica Lovinescu, Eugen Simion. Nu cred că mai e nevoie de niciun comentariu. Aceste nume formează betonul armat al cărții. Ion N. Oprea a publicat 30 de cărți, unele cu caracter etic sau educativ, altele dedicate unor eminențe sau unor entități culturale din zona Moldovei. A publicat în colaborare încă nouă cărți. Energiile acestui scriitor parcă ar veni de pe altă planetă. În realitate e vorba despre spiritul omului care sfințește locul. Încă nu pot ieși din prefața acestui volum care, cum am mai spus, onorează Buzăul. În lunga listă de nume din această prezentare există și vreo zece buzoieni, inclusiv frații poetului V. Voiculescu. La timpul potrivit, tot aici, voi povesti tot ce știu, tot ce memoria mea a putut reține.

IV, 20 iunie 2018.

             Ion N. Oprea, deduc din articolele sale, publicate în diverse reviste, nu doar în ”Luceafărul.net”, a ajuns la o maturitate de mag al universului literar în care își trăiește viață culturală.. Vede cultura, scriitorii, patria literară cu o fire olimpiană. Un exemplu de intelectual echilibrat. Nu uită absolut nimic din istoria ”Academiei bârlădene”. Încă un citat: ”Academia de la Bârlad a cunoscut apogeul eficienței sale atunci când în mijlocul ei a apărut membrul său de mare onoare, Al. Vlahunță refugiat de la Dragosloveni-Vrancea, sosind în vestitu-i car cu boi în care păzea tablourile lui N. Grigorescu, instalat mai apoi într-o casă modestă în care avea să primească nu numai admiratorii, dar mai cu seamnă pe începătorii în ale literaturii”. Așa s-a întâmplat mereu în orice literatură profundă. Nu ne putem închipui literatura franceză de azi fără Arthur Rimbaud, Apollinaire, Victor Hugo etc. Mereu a fost nevoie de o scânteie, de un început, de fum și foc. Noi nu avem literatura Franței, însă, din câte tot văd, lucrări ”arheologice” precum cartea domnului Ion. N. Oprea, observ că, în numai câteva sute de ani, de la marii noștri cronicari (Ureche, Neculce ș.a.) și până la poetul Șerban Codrin, de exemplu, există o evoluție cosmică. Ion N. Oprea știe ce înseamnă să recunoști reperele reale, autentice, nu-i vede doar pe inșii cățărații prin pomii celulozei tipografice vândute snobilor la prețuri astronomice. Ion N. Oprea preferă tradiția, clasicismul, istoria literară bazată pe documente, dovezi și intuiții demne de cei care, cu o creangă de pom, descoperă locurile în care se pot săpa fântâni în care există apă pură, rece și tămăduitoare. După al doilea episod al acestui serial, am primit un e-mail de la președintele fondator al Asociației Culturale ”Renașterea Buzoiană”, eseistul Ovidiu Cameliu Petrescu, în care mi se spune că deja nepotul lui Vasile Voiculescu, cel care, ani în șir, pe vremea dictaturii ceaușite, ne-a delectat cu vorbele sale de duh, Andrei Voiculescu, dându-ne speranțe prin niște emisiuni destinate melomanilor calificați. Domnul Petrescu m-a întrebat de unde ar putea face rost Andrei Voiculescu de cartea lui Ion N. Oprea. Firește, de la autorul acesteia, pe care, acum, în direct, îl rog să-mi trimită, dacă e posibil, încă un exemplar.  Revenim la Academia Bârlădeană, prafața cărții domnului Oprea: ”Ce a însemnat Bârladul, Academia bârlădeană și Al. Vlahuță pentru literați avea să o spună Vasile Voiculescu în Lamura nr. 4 din ianuarie 1921, când lucrurile se liniștiseră: <Academia nu era numai o perindare rece și ceremonioasă de curioși, ca în fața unui chip de idol (Vlahuță n.n.), ci o angrenare, o îmbucare vie și caldă a unuia în celălalt; o taină și un înțeles ca la o lojă de frăție ocultă. Fiecare din cei ce pătrundeau aducea apoi pe cine credea mai vrednic și totuși casa era deschisă tuturor deopotrivă. Se citea, se vorbea, se așezau temeliile viitorului, se punea la cale îzbăvirea neamului, căci mai ales aceasta era preocuparea  de căpetenie a maestrului: ce putem face pentru țara care trece prin vâltoare cu capul la fund și pe care abia nădăjduiam să o scoatem leșinată pe malul pustiu de viitura apelor. De aici planuri planuri mari și adânci. Partid al ordinei, ligă a dreptății, reviste, gazete și alte organe active care ca varga magilor căutau să trăznească și să tămăduiască în același timp, toate se amestecau, se tulburau, se ciocneau ca apoi să se domolească și să se așeze într-o singură lină și slobodă curgere în graiul și prin vorba adânc cugetată a lui>”. Fabuloasă și subtilă descriere! În 1921 Vasile Voiculescu deja gândea vertical, patriotic, democratic așa cum a făcut tot restul vieții sale. La timpul potrivit o să mă refer și la rostul acestor întruniri tip cenaclu literar, de la ”Junimea” lui Titu Maiorescu până la imitațiile de grupuri literare de azi. La una dintre edițiile Concursului de creație literară pentru elevi și studenți ”V. Voiculescu – arc de suflet peste timp” a fost prezentă, la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău, doamna Daniela Defour, fiica marelui poet V. Voiculescu, o ființă cu chip de înger, cu o voce de pian acordat cu sufletul, cu o luciditate impecabilă. Cred că aceasta a fost cel mai important moment al celor 18 ani de când organizăm acest concurs. Avem zeci de fotografii ale acestor momente ale celor 18 ediții. Le vom reda într-o viitoare carte, poate chiar în cea în care salahorim acum. Nu cunosc ”regulamentele” bisericești, însă nu sunt nici atât de lipsit de simțul credinței mele profunde. Cineva mai vizibil decât ”de-alde noi”, cineva cu mai multă greutate convingătoare în cuvânt, ar trebui să facă demersuri pentru ca Vasile Voiculescu să fie trecut în rândul sfinților poporului român! Eu deja când mă închin fac asta și lui. În cartea sa, Ion N. Oprea realizează un portret voiculescian demn de semnul crucii. O Casă memorială ”V. Voiculescu” e prea puțin, e ceva de rutină.

V, 21 iunie 2018

               Cred că e nevoie de câteva precizări. În primul rând, îmi cer scuze pentru unele greșeli din acest serial scris nu atât în grabă, cât în teama de a nu pierde bioritmul tastaturii! Dacă aceste rânduri vor deveni carte în toată firea, vom face tot ce e posibil să punem lucrurile ”la punct”.  Mulțumesc celor care mi-au scris și s-au declarat solidari cu demersul meu. E vorba despre nume grele ale literaturii actuale. O mare surpriză, dincolo de coincidențe, mi-a făcut-o prietenul meu de nădejde, profesorul de română, criticul literar și prozatorul Gheorghe Postelnicu, care, într-o cronică literară, dedicată volumului Mărturii buzoiene în colecția Academiei Române de Ilie Mândricel, buzoian și dumnealui, cronică publicată în Armonii Culturale în data de 20 iunie 2018, printre alte observații deosebite strecurând și acest formidabil fragment: ”Ca voiculescolog, am fost satisfăcut să aflu cărţile marelui medic şi scriitor care odihnesc în depozitul Academiei. E vorba de cinci volume de poezii (Poeme cu îngeri, Pârgă, Destin, Urcuş, Întrezăriri) şi de cinci piese de teatru (La pragul minunii, Demiurgul, Duhul pământului, Umbra şi Fata ursului). Împreună cu acestea se află „Amintiri despre Vlahuţă” (Prefaţă de Constantin Rîuleţ, Slobozia, Ed. Lumina Poporului, 1927), „Cartea misionarului. Îndreptar cultural” (Craiova, Scrisul românesc, 1930), „Sifilisul. Îndreptar şi pentru cei bolnavi şi pentru cei sănătoşi” (Bucureşti, Ed. Librăria de Stat, 1930), „Mierea ca hrană şi îndreptar al sănătăţii” (Brăila, Ed. Presa, 1940). Orice confrate buzoian poate verifica dacă operele sale au ajuns, pentru eternitate, în depozitul nobilei instituţii sau dacă editurile au trişat”. Gheorghe Postelnicu este născut în satul lui Vasile Voiculescu, fiind cel mai important intelectual din zonă și nu numai, membru titular al Uniunii Scriitorilor din România. Atât Ilie Mândricel, cât și Gheorghe Postelnicu au acea înzestrare rară a pedanteriei, a meticulozității profesionale precum cea a lui Ion N. Oprea. Revenim la cartea domnului Oprea: ”În jurul maestrului, în anumite ocazii, se strângeau 20-30 de oameni < în toată firea > scriitori, preoți, învățători, <băștinași sau refugiați>, întâlniri la care Vlahuță era nelipsit. El lua parte la dezbaterile care se vor numi ale Academiei de la o masă mică, de lângă un pat pe care, de multe ori, era nevoit să se întindă. De acolo, îi cuprindea pe toți cu acea privire caldă, dar răscolitoare, călăuzindu-le gândurile într-o apropiată și strânsă înmănunchere de cugete și fapte care aveau să facă cinste orășelului care era Bârladul copilăriei sale. Bârladul acelei copilării total nefericite în care a resimțit mereu lipsa nu numai a căldurii părinților, ci și răceala străinilor. Avusese mereu însă, alături, cărțile…”. Cartea lui Ion N. Oprea a apărut în anul 2012, între timp, despre Vasile Voiculescu s-au scris și alte volume. Deocamdată ne rezumăm la profunda documentare a autorului nostru, care, într-un capitol aparte publică ”Mărturii despre epocă, biografie și operă”. Iată cine a zăbovit cu spiritul și cu sufletul la nemurirea lui Vasile Voiculescu: Aurora Alucăi, Alex Oproescu (fost director al Bibliotecii Județene V. Voiculescu din Buzău, numele instituției fiind dat la inițiativa sa insistentă), Rodica Pandele (antologie, prefață, tabel cronologic, bibliografie critică selectivă), Lizica Mușatescu (Prezentare ”V. Voiculescu în pagini de corespondență” în ”Cronica” nr. 2o/1967), Emil Manu, tot prezentare la corespondența inedită a lui V. Voiculescu, în „Luceafărul nr. 50/1969, la acestă corespondență referindu-se și Marius Pop în ”Orizont”. La slujbele morale închinate marelui poet a contribuit și Romulus Boteanu (în „Bârladul de odinioară și astăzi (1982 și 1984). În 1996 a apărut, la Editura ”Vremea”, volumul „Prigoana„ – documente ale procesului C. Noica, D. Pillat, N. Steinhardt, Al. Palelologu, A. Acterian, Sergiu Al-George, Al. O. Teodoreanu (Păstorel) etc. Lista celor care și-au dedicat o parte din activitatea lor literară omului și scriitorului V. Voiculescu este impresionantă. În această privință, cartea lui Ion N. Oprea are și aspectul unui monument dedicat acestor „eroi” ai literelor.

VI,22 iunie 2018

              Ne apropiem de finalul prefeței cărții lui Ion N. Oprea. Ca o concluzie, în ultimele rânduri, se spune că „Academia bârlădeană a fost o școală a prieteniei”. Citesc și nu pot crede, dar n-am încotro, trebuie să recunosc că, în țară, în provinciile noastre eterne, au existat și există oameni la fel de meticuloși precum venerabilul și regretatul nostru istoric literar Alex Oproescu: „Când, între anii 1924-1927, la București apărea revista culturală Țara de Jos, sub conducerea lui G. D. Rânzescu și colaborarea colegilor lui de la Bârlad, C. Cotoranu, Al. Lascarov Moldoveanu, Atanase Mândru, G. Nedelea, Ion Palodă, Gh. Tașcă, G. Vlădescu-Răcoasa, G. Cârjă, D. Iov, I. Valerian, Ioan Antonovici, Virgil Duiculescu, N.N.Vasiliu, și G.V.Botez, spiritul bârlădean și scopurile publicisticii s-au păstrat: <Desfășurând de pe zidurile vechii cetăți de cultură, care a fost Bârladul, steagul credințelor și aspirațiilor de odinioară, nădăjduim să reușim să strângem din nou rândurile luptătorilor vechi și noi, pentru a începe cu toții munca de desțelenire a ogorului, deopotrivă de scump fiecăruia. Faima de altădată a Palodei, vechile ei tradiții culturale, exemplul fecund al înaintașilor, sperăm să fie pentru toți, fără deosebire de credință sau culoare politică, categoric îndemn la muncă… >”. Aș mai adăuga încă vreo câteva nume importante care au contribuit la „răspândirea” operei lui Vasile Voiculescu, nume existente în cartea lui Ion N. Oprea, cu precizări absolut ceasornicărești, cu detalii, titluri de cărți, edituri, anii aparițiilor etc. Ne rezumăm doar la aceste nume: Valeriu Anania, Paul Anghel, Ion Apetroaie, Nicolae Balotă, Ury Benador, Mihai Beniuc, C. L. Bercuș, Mircea Braga, Virgil Carianopol, G. Călinescu, Șerban Cioculescu, Florentin Popescu, Maurice Cognac, Fernand Comte, Mihail Constantinescu, Pompiliu Constantinescu, Victor Crăciun, Ovidiu S. Crohmălniceanu, Constantin Daniel, Romulus Dianu, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Ileana Ene, N. Florescu, Danielle Fauilloux, Liviu Grăsoiu, L. N. Herescu. ”Lista ” e mult mai consistentă. O vom continua. Acum vreau să spun doar că, dintre toți voiculescologii serioși, calificați, cel mai pertinent și mai fidel operei marelui poet, se dovedește a fi scriitorul de origine buzoiană Florentin Popescu, autor a nu mai puțin de 10 (!) cărți dedicate ”doctorului fără de arginți”. Și încă ceva, la Concursul Național ”V. Voiculescu”, la categoria seniori, Marele Premiu i-a revenit unei scriitoare din Iași, născută în București, absolventă a celebrului Colegiu Național ”B. P. Hașdeu” din Buzău, o scriitoare de notorietate indiscutabilă, respectată pentru condeiul cu acid sulfuric din vârful cuvintelor: Magda Ursache.  Pentru mine, cartea lui Ion N. Oprea este o revelație, o confirmare că există și credință literară, ceva subsidiar, nu găsesc alt cuvânt, credinței noastre în litera și Cuvântul Celui de Sus. Îmi amintesc cum regretatul doctor Valeriu Bistriceanu se bucura de fiecare ediție a concursului pentru elevi și studenți. Timp de câteva zile, înainte de festivitatea de premiere, dădea în clocot molcom, la foc mic și mă tot întreba câți concurenți avem, câte premii putem da etc. Mereu totul a fost în regulă. Domnul doctor Bistriceanu nu făcea acest efort pentru el însuși, era vorba de niște cheltuieli consistente. Prin acești copii premiați, parcă voia să ajungă în intimitatea cerească a lui Vasile Voiculescu. Cred că a reușit, cred că cei doi sunt împreună și se amuză zeiește de credința noastră în materia de zi cu zi, nu în eternitatea spiritului, în această scară la cer, ca să-l citez pe Marin Sorescu, un vers din ultimul său poem scris pe patul de teleportare în lumea celor drepți. Domnul Ion N. Oprea mi-a dat de lucru, cum se spune, mi-a pus la muncă lenea gândului. E ceva de gimnastica spiritului, de curiozitatea eternă a omului aflat mai mereu între dileme.

VII, 23 iunie 2018

                   La noi la Buzău, dacă nu ar fi existat Alex. Oproescu, unul dintre cei mai calificați bibliotecari din România, Vasile Voiculescu ar fi fost uitat în proporție de cel puțin 90 la sută. Vorbesc precum un contabil. Casa Memorială a lui Vasile Voiculescu a fost refăcută pe vremea lui Ceaușescu, datorită lui Lazăr Băciucu, a lui Alex Oproescu și a altor câțiva oameni de cultură care au preferat anonimatul. Astăzi se bat cu pumnul în piept alții, ei culeg, sau vor să culeagă, trufele! Avem timp pentru toate. Ne întoarcem la cartea domnului Ion N. Oprea: ”Vorbind despre Scrisul nostru, altă revistă a Academiei, 1929-1931, consemnam rolul lui G. Tutoveanu (p 424 din cartea citată), arătat de Alexandru Tutoveanu, membru al Academiei, în viața acestei instituții: <Generațiile primului război mondial au văzut pe George Tutoveanu conducând căruțele încărcate cu scriitorii de atunci, nu numai din Moldova, ci din toate provinciile românești aflate în exod. Unde se duceau? Ce voiau? Cu ce mijloace? Numai voința săvârșește astfel de miracole >”. O excepțională imagine a vremurilor literare de vârf: Alexandru Vlahuță, Vasile Voiculescu et. comp în căruțe spre satisfacerea educativă a nației! Nu tu automobil Mercedes, nici avion spre Paris, nici vorbă de Premiul Nobel sau de zăpăcitul de la Slobozia, Dinescu și nu mai știu cum, mare latifundiar peste ogorul literelor sovietizate discret după 1989. La Bârlad a existat o incredibilă mișcare patriotică. Ion N. Oprea a intuit cu precizie acest fapt: ”În anii 1916-1917 și următorii, când România a gemut sub năvala armatelor habsburgice și willhelmine ”Academia Bârlădeană” rămăsese unica noastră academie în căruță, care străbătea drumurile spre sate, ca să spună văduvelor și orfanilor, părinților, tineretului combatant pe fronturi că nu s-a terminat, că nu se poate termina războiul acela decât prin dreptate, și că până la ultimul român trebuie să lupte, că fără luptă nu se poate isprăvi nimic din calvarul lumii guvernate de Împărați”. În concluzie, „Așa s-a făcut atunci România Mare!”. Începând cu următorul episod vom intra în sensul unic al cărții, toate cuvintele ducând către Vasile Voiculescu. Interesant ar fi dacă, în timp rezonabil, cum se spune, autoritățile locale, la la Pârscov sau de la ”vârful” Buzăului, ar publica o carte unică. A fost ideea lui Alex Oproescu. La casa Memorială ”V. Voiculescu” de la Pârscov există o carte de onoare, un fel de dosar masiv, în care, în fiecare an, la ”Zilele Voiculescu” semnează în acele pagini albe toți scriitori (și cititorii) care au câte ceva de spus despre opera acestuia. Cred că e vorba despre cel puțin două volume masive cu dedicații, observații, impresii etc. Sper să nu se piardă aceste ”caiete”. Nu cumva să ajungă și ele la groapa de la Berevoiești. Și încă ceva, nepotul lui Vasile Voiculescu, un nume al rezistenței anticomuniste, e prea puțin consultat în privința unchiului său. Andrei Voiculescu, dincolo de moștenitorul testamentar al drepturilor de autor al operei voiculesciene, este un om care știre să respecte coloana vertebrală a familiei Voiculescu. Eu îl admir necondiționat și mă mir cum și cât de profesionist îl ocolește presa literară. Ceva încă nu este în regulă. Să te iubească Bârladul, să te uite latent Buzăul și să te bage Bucureștiul (sinonimul Gomorei…) la pușcărie ține de ironia sorții. S-a spus că Vasile Voiculescu este un martir. Este cel mai precis ”diagnostic” critic și creștin referitor la acest om cu totul și cu totul dedicat simplității vieții, altruismului ca formă creștină dincolo de logica celor care nu-l pot înțelege nici măcar pe Dumnezeu. Datorită lui Ion N. Oprea urmează pagini/parapagini cel puțin convingătoare despre genialul poet, prozator și ”doctor fără de arginți”…

VIII, 24 iunie 2018

                  Am ajuns și la meritele incontestabile ale autorului, le vom lua ca atare, pe rând. Lucrez într-un fel atipic pentru că această carte m-a luat prin surprindere. Citez din postfața volumului, din excelenta pledoarie culturală a prof. Cornelia Sechi: ”Cartea lui Ion N. Oprea – Academia bârlădeană și Vasile Voiculescu – este un prețios studiu critic, un dar pentru contemporani și urmași, ca modalitate de cunoaștere a unor comori aparținând culturii românești. Ca structură, titlul însuși sugerează alcătuirea ei în două părți. Prima parte se impune prin valoarea documentară privind apariția Academiei bârlădene(…) În partea a doua precumpănește caracterul de critică literară, iar din punct de vedere al structurii se remarcă patru secvențe care adesea fuzionează”. Chiar acum, când scriu aceste rânduri, primesc un telefon de la un amic care mă anunță că, la Pârscov, satul lui Vasile Voiculescu, se lansează o carte, și că, printre combatanți, se află și președintele Asociației Culturale ”Renașterea Buzoiană”, Ovidiu Cameliu Petrescu. Sper să fie acolo și Gheorghe Postelnicu, pârscovean get-beget, scriitor căruia, de-aș putea, i-aș da rubrică fixă în ”România Literară” sau în ”Convorbiri Literare”, o rubrică remunerată nu ceva de amorul artei. Deși Pârscovul este locuit și trăit de oameni de toată isprava, eu tot am senzația că, fără Vasile Voiculescu, satul acesta ar fi fost la fel de anonim ca multe alte așezări buzoiene. Cartea de identitate a Pârscovului este Vasile Voiculescu. Îmi cer scuze anticipat celor care nu vor înțelege sensul onest al acestei afirmații. Romulus Dianu, membru al Academiei, în revista ”Ramuri” nr.77/1970, p. 14: ”L-am cunoscut în anul 1917, la Bârlad, ca pacient, apoi  în casa unchiului meu, poetul G. Tutoveanu, din strada Vornicul Sturdza, unde se afla una dintre cele mai harnice și mai modeste academii, o adevărată academie în căruță, de propagandiști ai moralului Moldovei, năpădită de foame și tifos exantematic. Printre academicienii bârlădeni  se aflau Al. Vlahuță, Artur Gorovei, I.M.Rașcu (poetul aproape uitat astăzi, traducătorul lui Albert Samain și Marcel Schwob) și Victor Ion Popa. Voiculescu, îmbrăcat într-o haină soldățească, de culoare kaki, purta pe umeri trei trese de tablă și o cruce roșie pe guler: era medic căpitan… Cu bărbuța lui roșcată, slab și molatic (cum nu sunt, de obicei, oamenii slabi), Voiculescu venea de la spital, de la spitale, intra prin casele oamenilor și făcea mai ales operă de higienist decât de medic curant”. Pe lângă cei enumerați în paginile anterioare, despre V. Voiculescu au scris și: D. Const. Ionescu, Nicolae Iorga, Gheorghe Boldur-Lățescu, Eugen Lovinescu, Nicolae Manolescu, Adrian Maniu, Dumitru Micu, Constantin Miu, Balcica Măciucă, Dinu Moraru (”Discreția binelui și strălucirea geniului și Convorbire cu d-na Gabriela Defour, în ”Lumea magazin” nr. 4/1997), Octavian Moșescu, George Muntean, M. Nițescu, Jules Niculescu, Ion Orcăsu, I. Oprișan, Zigu Ornea, Ovidiu Papadima, George Pațurcă (profesor la Sorbona, râmnicean de origine), Gheorghe Penciu, Cornelia Pillat, Dinu Pillat, Ion Pillat, Delia Pop, Marius Pop, Liviu Rebreanu (”Jurnal, I, II, text ales și stabilit, studiu introductiv de Puia Florica Rebreanu. Addenda, note și comentarii de Nicolae Gheran, Editura Minerva, București, 1984), Ion Rotaru, George Sbârcea, Andre Scrima, Roxana Sorescu, Francois Jean Soulet, Zaharia Stancu, Dumitru Stăniloaie, Vladimir Streinu, Tudor Branişte-Teodorescu, Mircea Tomuș, Mihai Ungheanu, Tudor Vianu, Marin Voiculescu și Mircea Anghelescu. Elena Filipaș-Zaharia, Eugen Simion. Firește, despre opera și viața lui V. Voiculescu au apărut mult mai multe articole și cărți. Nu mă aventurez într-o documentare de o anvergură imposibilă. Mă mulțumesc cu selecția foarte exigentă a domnului Ion N. Oprea. Când scriu aceste rânduri am impresia că îl aduc pe V. Voiculescu acasă, la Pârscov, în pământul său natal, ceva în nota aducerii oaselor lui Nicolae Bălcescu dintr-o criptă din orașul Palermo, scuzată fie-mi comparația. Sper să pot descrie, că nu fac nimic altceva decât să descriu, în întregime cartea domnului Ion N. Oprea, să o văd bună de tipar și să-l invit pe acest patriot literar la Pârscov, la o lansare pe care o merită din toată profunzimea lui V. Voiculescu.

IX, 29 iunie 2018

                  Prin acest volum, Ion N. Oprea și-a expus credința literară, preferințele textuale și ideale, atitudinea de scriitor cu etică și epică. Nu mai avem și nu vom mai avea curând astfel de oameni devotați, din interiorul ființei, nației lor ancestrale. Cartea sa are un fel de cheie secretă, oferă, fără patimă, cu discernământ de neurochirurg, o realitate valabilă și în trecut și în prezent și în

viitor. Realitatea nu insamna a apăsa pe secunda prezentului. Am citit multe cărți, timpul mi-a permis acest lucru. Am avut acces la o parte semnificativă a literaturii  lumii. Am lucrat într-o bibliotecă imensă pentru un singur om firav cum sunt eu. Știu ce înseamnă o carte care nu te lasă să (a)dormi. Cartea lui Ion N. Oprea, paradoxal, oferă liniște, răbdare și transmite o impresionantă lecție de istorie inclusiv, sau mai ales, literară. Chiar azi am primit încă un exemplar al acestei cărți rarisime, pentru Andrei Voiculescu, nepotul marelui poet, în același pachet primind și alte două cărți consistente care demonstrează puterea de muncă a acestui scriitor inconfundabil: ”Mălin vestitorul revoluției” (Antologie ziaristico-scriitoricească” și ”Bucovina în presa vremii”. Le voi prezenta cât de curând. Sunt onorat. Cităm din cartea lui Ion N. Oprea: ”Momentul când Voiculescu l-a cunoscut pe Vlahuță i-a prilejuit tânărului medic un portret realizat pe măsura talentului celui care avea publicat deja primul volum intitulat chiar așa, <Poezii> (1916)” . La rândul său Voiculescu confirmă: ”A fost către toamna anului 1917 când l-am văzut întâia oară în viața mea. Ședea în fața unei gherete din din piață, unde se vindeau zarzavaturi și unde mulțimea se înghesuia prinsă de neastâmpărul așteptării. Și omulețul oprit în drum privea cu o expresie așa de sfâșietoare gloata aceea ce se strivea împinsă de spaimele traiului, că fără voie am stat să-l privesc la rându-mi. Atunci l-am asemuit numai cu Vlahuță, așa cum îi văzusem mai de mult chipul într-o carte. Când m-a băgat de seamă, și-a tras, parcă înapoi în fundul urechilor, luminile ce se răsfrângeau ca o trâmbă, înfășurând calm mulțimea…A plecat fără să se uite îndărăt. Câteva zile mai târziu, un prieten mi-a spus că Vlahuță este într-adevăr oaspetele Bârladului, unde îl azvârlise valul pribegiei” (”Lamura, 4 ianuarie 1921). Pentru mine, un altruist inocent, nu înțeleg de ce cartea domnului Oprea, dedicată lui Vasile Voiculescu, nu a fost comentată/prezentată/criticată sau lăudată în ”presa de specialitate”. Această indiferență cinică față de munca altuia e o boală românească specifică. Nu avem demnitatea de a recunoaște că există și alți scriitori care au un cuvânt de scris sau de spus. Nu sunt avocatul acestui scriitor. Pentru acest volum, care, din câte am înțeles, se știe încă de la apariția sa, în 2012, autoritățile din Pârscov nici măcar nu au tresărit a lectură obligatorie. Domnul Ion N. Oprea trebuia încă de atunci declarat Cetățean de Onoare al Pârscovului. Și nu numai domnia sa, ci și Florentin Popescu și toți cei care au pus suflet și muncă întru cinstirea unui sfânt. Niciodată nu e prea târziu, dar și când e prea târziu nu e bine deloc. Marelui voiculescolog Alex Oproescu abia acum i se recunosc marile,  uriașele merite culturale la el acasă, la Nehoiu, orașul său natal, urmând ca, la inițiativa lui Ovidiu Cameliu Petrescu acesta să fie declarat post-mortem ”Cetățean de Onoare”. Uneori animatorii culturali văd ceea ce nu pot să vadă cârtițele, criticii literari cu morgă și dric în tot ceea ce produc. Pentru mine, Ion N. Oprea este un intelectual care are ”pătrățica” sa distinctă în tabelul mendeleevian al literaturii române. Suntem o nație ciudată, flecară, plină de nonsens comunitar. Nu știm să ne respectăm valorile, munca, cinstea și idealurile pentru care, cândva, alții și-au dat viața.

X, 30 iunie 2018

               Până să citesc acest volum, credeam că știu aproape totul despre Vasile Voiculescu. Acum, în această lucrare  – de doctorat, aș zice eu -, găsesc informații la care pur și simplu nu am avut acces din vina mea. Asta nu înseamnă că subapreciez celelalte cărți dedicate marelui nostru poet. În postață, referindu-se la relația dintre Vlahuță și Voiculescu, prof. Cornelia Sechi, scrie, într-un stil greu de combătut, ferm și precis, printre altele: ”Prima secvență surprinde legătura scriitorului Academiei Vasile Voiculescu când a locuit la Bârlad, dar și după aceea. La Bârlad văd lumina tiparului poeziile <Din Țara Zimbrului> (1918), iar mai apoi cele din <Pârgă> (1921). În legătură cu apariția acestor opere, scriitorul mărturisește: <Datorită lui (lui Vlahuță) am scris cele mai multe poezii strânse în volumele din Din Țara Zimbrului și Pârgă. Îi plăcuse primul meu volum intitulat Poezii și mă zorea să scriu!>. Despre marea prietenie cu autorul romanului ” Dan”, V. Voiculescu afirmă: ”Așa, mai bine de un an întreg, am avut nespusul noroc să trăiesc nu numai alături, dar chiar în intimitatea lui Alexandru Vlahuță. N-a fost un gând al meu pe care să nu i-l spun, n-a fost faptă de care să nu știe”. Prin prezentarea acestui volum nu vreau sub nicio formă să știrbesc meritele autorităților buzoiene întru cinstirea poetului-martir. A făcut fiecare instituție ce a putut face la vremea aceea. Startul l-a dat Lazăr Băciucu, fost redactor-șef al ziarului ”Viața Buzăului”, apoi mare șef PCR pe județ, un om care a lăsat în urmă o amintire plăcută tuturor celor care l-au cunoscut. O legendă! El e cel care a decis existența Casei Memoriale V. Voiculescu de la Pârscov. Apoi ar mai fi Alex Oproescu, care, cu o îndârjire eroică, a reușit să dea/obțină numele marelui poet Bibliotecii Județene. Unii se laudă și alții muncesc. Există prin târg inși care pretind că au construit cerul de deasupra Casei Memoriale V. Voiculescu. Iată cum și cine, la nivelul modestiei curate, a muncit pentru această Casă Memorială. Prin 1997, când Casa era ”asezonată” de mult timp, am fost solicitat să mă ocup de gardul terenului și casei în care a locuit V. Voiculescu. Eram regizor tehnic la Teatrul ”George Ciprian” din Buzău. Am plecat la Pârscov cu toată echipa tehnică a teatrului: Grigore Meica (mașinist-șef), Ilie Gabriel (sonorizator), Costel Baboi, Grigore Podeanu, Corvin Peneș (mașiniști), Constantin Craiu (maestru de lumini), Adrian Văduva (electrician). Am făcut un gard ireproșabil de fier cu fundație de beton. Am muncit cu pioșenie. Nu pot să nu evit o mică istorioară de la fața locului. Mașiniștul Podeanu – alintat de noi cu diminutivul Noni -, la un monent dat a găsit o monedă sub părul din curtea Casei Memoriale. Curios din fire, a început să răscolească prin iarbă. A găsit încă o monedă. Bani noi, nu cine știe ce comori istorice. Din acea clipă, din când în când, aruncam în iarbă, sub păr, câte o monedă. Toți știau ce se întâmplă, toți se prefăceau că sunt în căutare de ”fise”, însă numai Podeanu era  cuplat în arheologia ierbii. Îmi amintesc cu plăcere de tot ceea ce ține de viața, opera și postumitatea lui Vasile Voiculescu. Scriu toate aceste întâmplări, care, unora le pot părea insignifiante, cu sentimentul profund că volumul domnului Ion N. Oprea mi-a declanșat o stare de alertă în memorie. Constat că și eu, ca și mulți alți confrați, începuserăm să-l uităm pe marele poet. Acesta e rostul cărților autentice, vorba unui personaj din opera lui Zaharia Stancu: ”Să nu uiți, Darie”. Acesta, cred eu, e și scopul cărții domnului Ion. N. Oprea: neuitarea sfinților limbii române!

XI,1 iulie 2018

             În ”Bârladul de odinioară” (pag. 556), Marius Pop scrie:”Absolvent al Facultății de medicină din București în 1910, V. Voiculescu avea experiența peregrinărilor profesionale, dar și cunoașterea realităților zguduitoare ale satului românesc, bântuit de foamete, mizerie și lipsuri. În scurt timp, Voiculescu fusese numit, detașat ori transferat în mai multe circumscripții sanitare din județele Gorj, Ilfov, Dâmbovița, iar la 1 iulie 1917 îl găsea medic la Casa Centrală de pe lângă Corporația Sf. Constantin și Elena din Bârlad, ca după 20 de zile să fie medic-șef al Spitalului nr. 472 din oraș, iar la 26 ianuarie 1918 – medic al orașului Bârlad”. Cum spuneam, am participat la (sau am organizat) zeci de manifestări dedicate marelui poet. De-a lungul timpului, am conștientizat că nu toată lumea scriitoricească îl avea la suflet pe el, dar și opera sa. Nu am explicații. Aici, la Buzău, era mai prioritar Ion Caraion. Un turnător zelos, de a cărui postumitate se ocupă tot un turnător. Dacă nu ar fi fost Alex Oproescu la Buzău nu s-ar fi făcut nimic pentru Voiculescu. Acum, noul primar al Buzăului, inginerul și omul de afaceri Constantin Toma, a luat hotărârea de a amplasa, într-un scuar vecin cu Primăria Municipiului, o statuie a lui V. Voiculescu. Foarte bine! Pictorul Valeriu Șușnea și subsemnatul, fără să știm că gândim același lucru, am vorbit într-o emisiune TV., despre necesitatea amplasării unor statui pe aleea principală a Parcului Crâng. Sunt optimist și cred că dorința lui Șușnea și a mea va fi materializată. Aici ar fi loc pentru Basil Iorgulescu, V. Voiculescu, Paul Ioachim, George Emil Palade (Nobel), Alex Oproescu, Ion Băieșu, Corneliu Ștefan (cel mai important ziarist local al ultimelor cinci decenii), Constantin Brăescu, Pamfil Șeicaru și mulți alții. Apropo de cei care îl înțeleg altfel pe Voiculescu. Acum vreo 10 ani, după ce am organizat o manifestare dedicată acestuia, am coborât la cârciuma ”Uniunii Scriitorilor” cu niște așa ziși amici, cârcotași mărunți, închipuiți scriitori. Discuțiile s-au încins. La un moment dat, cel mai rău în cerul gurii mă întreabă dacă știu de ce a orbit Zahei, personajul lui V. Voiculescu. Am rămas siderat, la o asemenea impolitețe și malițiozitate nu mă așteptam. E vorba despre insul care-l divinizează pe Ion Caraion. I-am răspuns scurt că nu știu. Ce să faci cu asemenea creaturi cărora nu le plac decât reperele iadului? Revenim la cartea domnului Ion N. Oprea: ”Avea conștiința datoriei, animat de dorința de a sluji dezinteresat celor mulți și umili, oamenilor nevoiași. Era omul care își păstra calitățile sacrificiului de sine, care răspundea fără ezitate chemărilor. El, proaspăt căsătorit, îi scrisese soției, rămase în satul Hotarele din județul Ilfov, la 11 februarie 1911: Sunt 10 ceasuri dimineață. Abia am sosit din Izvoare unde m-a chemat un bolnav, bineînțeles pe gratis – chiar eu vreau să se învețe lumea  așa, de aceea le spun la toți să nu se sfiască a mă chema în cazuri mai grave, căci vin degeaba”. Citind astfel de lucruri, fără să vrei te duci cu gândul la actuala stare de sănătate a poporului, la faptul că doctorii au plecat pe capete iar cei rămași în țară sunt tratați cu un dispreț uluitor. Cum e posibil ca un un fitecine, indiferent unde, ce și cât a muncit, să aibă o pensie mari mare de zece ori decât a unui doctor. De-asta susțin că doctorul V. Voiculescu ar trebui trecut în rândul sfinților. Cu puțin timp înainte să ne părăsească definitiv, la vârsta de 62 de ani, dr. Valeriu Bistriceanu mi-a arătat cuponul său de pensie: 1060 de lei. Este incredibil! De când am citit cartea domnului Ion N. Oprea am început ca, pe lângă rudele mele plecate dincolo, să aprind câte o lumânare și pentru ”Vasile Voiculescu”…

Scris…

Când scrii pentru cineva,
de ziua aniversării,
a lui sau a instituţiei unde a lucrat
iar cei ”de acasă” sau cunoscuţii,
îţi tratează cu indiferenţă
scrierea,
încercarea epistolară,
lăsând-o la ”altele”,
pentru data viitoare,
pe cine ştie când…

Cum să nu te bucuri și
să -i fii recunoscător
acelei persoane-
niciodată întâlnită –
formată în domeniul cărţii
care,
nu într-o prezentare arătoasă
sau recenzie prețioasă,
ci… într-o lucrare documentată
de proporţii,
cu fapte cugetate,
culese din realitatea sa
trăită
şi
din imaginația sa preluate,
într-o completare salutară de text
nu doar bibliografic,
ci cu noutăţi etalate,
vine şi vorbeşte despre acelaşi om –
despre Vasile Voiculescu,
un Sfânt al cuvântului românesc,
cu sfaturi, reproşuri şi îndemnuri de viitor
în folosul
îndrăzneţului-cutezător-autor…

Cum să-i mulţumeşti,
acelei persoane (?)
nici nu ştii cum…
aici
în  gând
scris şi spus
pentru că spre deosebire de alţii,
așterne vorbe şi flori de suflet
peste ceea ce ai presărat tu,
hei…
acum câțiva ani în urmă
transmițându-ți în scris că,
pentru acel Om-Sfânt
şi literatura română
e încă bine…
O binecuvântare cu respect,
select!

D-luiMarin Ifrim care a scris ciclul Academia bârlădeană şi Vasile Voiculescu de Ion N. Oprea în revista Luceafărul-Botoşani, episoadele I-X- 2018

XII, 8 iulie 2018

             În ediția de azi, 6 iulie 2018, a revistei luceafărul.net , domnul Ion N. Oprea mă onorează cu un poem dedicat modestei mele persoane. Îi mulțumesc din suflet și îi rămân dator. Mă repet, fără cartea domniei sale începusem să-l uit pe Vasile Voiculescu chiar dacă, din automatism, mă ocup în fiecare an de niște zile dedicate martirului de la Pârscov. Îl uitam încet pe poet, prozator/povestitor, medic și om sfânt. Revin la cartea domnului Ion N. Oprea, la descrierea pedantă a relației poetului cu soția sa: ”Și-i făcea recomandări cum să-și chivernisească veniturile, prin împrumuturi. <Chitanța de leafă este tot în buzunarul meu neachitată, parcă ar fi un făcut! Tu cheltuiești de la domnișoara Mavromati până ce-ți trimit eu zilelele astea bani>. Avea dreptate să fie un chibzuit. Deși tineri, sau poate tocmai de aceea, copiii nu se lăsau așteptați: Marta, primul copil, vine la 1 aprilie 1911, Olga-Sultana – la 13 iulie 1912, Radu – 28 mai 1914, Ionică în 1916, iar Mihaela-Gabriela în 1920.Deci când a sosit la Bârlad Voiculescu era tată la patru copii!”. Trăim cu impresia falsă că numai o anumită etnie e virilă în această țară. Iată că și noi, majoritatea, cum se spune uneori, suntem capabili să fim (și) mai mulți. Vasile Voiculescu este un întemeietor de neam. Eu am trei copii și sunt tare mândru de ei. Fata e profesor de istorie și geografie, băiatul cel mare tocmai a terminat a doua facultate, ca șef de promoție, iar cel mic e din ce în ce mai mare, nu mai au loc profesorii de el prin școli. Vreau să spun că înțeleg perfect stăruința marelui poet de a avea cât mai mulți copii. Dintre toți, am cunoscut-o doar pe doamna Mihaela-Gabriela (Defour). O femeie fascinantă care, la o vârstă înaintată, arăta precum o mireasă: frumoasă, vioaie, fericită cu duhul, plină de noblețe, cu un comportament aristocratic autentic. Avea pe față ceva ce oamenii de rând și nici cei de seamă nu au: lumina Domnului. Doctorul Valeriu Bistriceanu, cel care a invitat-o la Buzău, la una din edițiile Concursului ”V. Voiculescu” pentru elevi și studenți, iradia de fericire, avea lacrimi în ochi, își văzuse în carne și oase unul din visele și proiectele sale culturale. Ce face credința din om! L-am cunoscut și pe Andrei Voiculescu, nepotul poetului. E un om admirabil, decent, vertical și conștient de unicitatea arborelui său genealogic. Îl prețuiesc mult. Cred că, în zilele care urmează, va primi și cartea domnului Ion N. Oprea. Și încă ceva. Concursul ”V. Voiculescu”, cel organizat la Pârscov, nu prea l-a avut, ca invitat de mare onoare pe Andrei Voiculescu decât de vreo două ori, dacă îmi aduc bine aminte. Nici dincoace, la Concursul ”V. Voiculescu” pentru elevi și studenți, Andrei Voiculescu nu a fost invitat. E și greșeala mea. Îmi cer scuze. Știu că, totuși, dr. Bistriceanu a avut una sau două discuții telefonice constructive cu Andrei Voiculescu și totul a mers mai departe. Am și eu obsesiile mele urbanistice, ca să le zic așa. La Pârscov ar mai fi nevoie de încă o statuie a lui Vasile Voiculescu, la intrarea în comună. Nu tricolorul comunal ne reprezintă, ci vigoarea unor repere definitive. Știm cu toții despre statuile din Insula Paștelui. De așa ceva avem nevoie. Nu sunt un naționalist irațional. Vreau doar să ne consolidăm identitatea, atâta cât(ă) ne-a mai rămas. Domnul Ion N. Oprea, departe de casa și locurile lui Vasile Voiculescu, a găsit resursele intelectuale și plăcerea de a explica viața și opera unui sfânt. În amănunt. Sper să fim sănătoși și să-l invităm la Buzău sau la Pârscov cât de curând, să-i onorăm munca și credința în bine și frumos. Mai avem multe de spus. Vasile Voiculescu, nu datorită nouă, cândva, când vom avea mai multă nevoie de Dumnezeu, va fi canonizat.

XIV, 23 iulie 2018

                Fiecare mare poet român este inconfundabil, chiar dacă, o spun ca un cititor inocent, în aparență toți folosesc cam aceleași cuvinte. Fiecare este inconfundabil prin sufletul său, prin Duhul Sfânt: Eminescu, Blaga, Minulescu, Macedonski, Vlahuță, Coșbuc, Fundoianu, Bacovia, Arghezi, Ion Barbu, Vinea, Tzara, Ion Pribeagu și mulți alți clasici plecați demult în Biblioteca Academiei Cerului. Dintre toți, V. Voiculescu este inconfundabil de la debut până la moarte, inclusiv în anii în care a făcut pușcărie. Nu vom găsi în versurile sale nicio pasiune nefirească, nici un vers forțat, nicio atitudine critică față de realitatea zilelor sale. Dimpotrivă, altruismul său ține de lumea sfinților. Nu mă pricep la ”subtext”, însă, unele poeme ale acestuia conțin o atitudine de frondă rafinată. Omul V. Voiculescu e la fel de limpede ca și scriitorul V. Voiculescu. Citez: ”Caut fapte și cugete în mine, în oameni, în cărți…și nu prea găsesc. Simt nevoia de a face ceva pe lumea asta… De unde nestăpânita asta dorință de a face ceva deosebit, mare chiar, măcar de nu s-ar cunoaște toate mărimea după o sută de ani și măcar de-aș suferi pentru acel ceva – nu știu ce, faptă sau cuget – măcar de-aș suferi întreaga mea viață, lipsurile, foamea, luptele (când aș fi putut trăi sătul și liniștit)…” (Ion Apetroaie, ”Bârladul odinioară și astăzi”, 1984, p. 562).

Sonet CCXXXV, de Vasile Voiculescu

Mă lupt să scap iubirea de pătimașul trup.
Să n-o mai sorb cu ochii, să n-o mai mușc cu gura.
Din lațu-mpreunării sălbatice s-o rup.
S-o curățesc de carne, ca de pe aur zgura;
Să te ador în suflet; doar duhul să-ți aleg–
O veșnică-mbinare a două raze line…
Dar cum te-arăți, mă-ntunec… și sufletul întreg
Se face ochi, piept, brațe… zbucnite către tine,
Pâlpâitor de pofte, iar dinainte-ți cad;
Din nou vremelnicia își cască-n mine abisul.
Rostogolit pe dâre de flăcări, ca-ntr-un iad,
Mă-ntorc, cântând în carne… Mă doare numai visul
Ca mai presus de fire, putând să o răstoarne,
Iubirea e sămânța eternității-n carne.

             Mă abțin să alătur acestui extraordinar poem de dragoste – ca un fel de comparație, pentru că aș comite o aberație-, versuri ale unor poeți actuali, texte porno sută la sută. Rău am ajuns. Până și poetesele au apetituri lirice porno! Vasile Voiculescu nu este doar un poet român. Eu l-aș alătura fără rezerve lângă Shakespeare. Cei doi au ceva în comun în partea de țesătură/textualism: o formidabilă dexteritate și muzicalitate a versurilor. Ambii par a ”imita” muzica sferelor. Mă întorc la Ion N. Oprea: ”Și la Bârlad, însuflețit de înalte idealuri umaniste își va jerfti mare parte din timp nu numai sensibilităților personale, ci mai cu seamă acțiunilor de emancipare socială și culturală. Sunt anii lui de entuziasm și dăruire sinceră și devotată semenilor aflați în suferință” și la Ion Apetroaie: ”Începe o luptă pe viață și pe moarte cu… moartea pe care o întâlnea acum mult mai des” (Va urma)

XV, 25 iulie 2018

          Există pasaje în această carte a domnului Ion N. Oprea, în care, oricât de critic ai vrea să fii, ca om, ca scriitor și cititor, să nu cedezi sentimentalismului. Sunt rânduri în care, ca la o radiografie celestă, în care i se vede în clar sufletul marelui poet: ”A, succese și deziluzii, decepții chiar. A avut dureroasa experiență că pe mâna lui a murit Cordelia, fiica prietenului său G. Tutoveanu. Apoi s-a îmbolnăvit și el. Dar cum nu avea decât 33 de ani, totul, în cazul său, i s-a părut doar o încercare. Și-a dus boala în picioare, umblând pe la căpătâiul bolnavilor, iar după cam 40 de zile febra tifosului i-a cedat iar doctorul care refuzase să se retragă dintre pacienții săi pentru o necesară convalescență, și-a intrat în obișnuitul zilelor de trudă”. Ca să nu existe insidioase despre aceste rânduri, vreau sa precizez că, la vârsta mea nu am nevoie de vreun doctorat, nu scriu aceste rânduri cu intenția de a-mi spori maculatura, nici pentru domnul Ion N. Oprea și pentru nimeni altcineva decât pentru cititorii ”medii”, de nivelul meu lipsit de anvergura elitelor. La început, când am răsfoit cartea, am considerat că trebuie să scriu o cronică cel mult de complezentă. Apoi m-a luat valul. E ca și cum mii de pictori ar picta o icoană, fiecare cu mâna sa dar cu aceleași vopseluri. Așa cum și bisericile sunt ”zugrăvite” de inițiați cu acceptul mai-marilor din ”domeniu”. Mie nu mi-a trebuit nicio aprobare, sunt un ”liber profesionist”, ca orice om care-și câștigă timpul, nu pâinea, stăruind asupra unor ”delicii” spirituale de parcă s-ar hrăni cu vitamine. Îmi dedic foarte mult timp căutând orice s-a scris despre V. Voiculescu. Găsesc pe internet fel de fel de articole, unele cu nuanțe de ”lucrări de doctorat”, altele, în general poeme, plasate pe bloguri personale din care nu poți ”extrage” măcar un sonet, de parcă V. Voiculescu ar fi ”proprietatea” acestora. Abia acum îl pot înțelege mai bine pe nepotul marelui poet, Andrei Voiculescu, care, la un moment dat, a încercat să menajeze/protejeze integritatea muncii unchiului său. Totuși, printre multe astfel de ”confiscări” (a se citi braconaje), am găsit un superb extras din cartea lui Virgil Ierunca”: Românește, Editura Humanitas, București, 2005, pp 40-44. Un text care merită a vi-l   reda în întregime:

[…Vasile Voiculescu rămâne în literatura română ca un autentic poet religios.]

  1. V.Voiculescu rămâne în literatura română mai ales ca un autentic poet religios. Fapt nu numai important, dar și oarecum nou, deoarece până la el și până la câțiva dintre poeții Gândirii, întâlnim un religios conceptual și nu trăit. Grigore Alexandrescu stă de vorbă cu ”duhul” său, Eminescu e în fața lui Dumnezeu, nu însă și cu frica lui Dumnezeu, Panait Cerna”Nu încetează a mă obseda  – și ar trebui să fie asumată de toții – cutremurătoarea scenă ce mi-a fost povestită de un martor al ultimilor ani ai poetului: îmbătrânit, bolnav, într-o odaie neîncălzită, în plină iarnă bucureșteană, V. Voiculescu a primit vizita lui Tudor Vianu, venit să-l convingă să accepte ca o parte din poemele sale să fie publicate sub actualul regim. Tudor Vianu voia să înduplece poetul Destinului să renunțe, în sfârșit, la asceza (estetul îi spunea încăpățânare) în care s-a zăvorât ostentativ. V. Voiculescu s-a uitat adânc în ochii foarte gândiristului de altădată și i-a spus un ”nu” atât de răspicat, atât de greu, încât Ispititorul a trebuit să plece repede, foarte repede. […] a încearcat retorica substanțială a apropierii, dar atât. […]. Pentru poetul V. Voiculescu, credința e o modalitate firească și vie de existență, un dat. Într-o confesiune citită în fața studenților Facultății de Teologie din București și publicată în Gândirea1, el afirmă limpede acest lucru: ”Credincioșia, spune el, e de aceeași natură morală cu caracterul. Căror structuri biologice și psihice se încorporează aceste structuri spirituale, de credincioșie, și de necredincioșie, nu știu dacă se va cunoaște vreodată. Eu mărturisesc aceste lucruri ca pe niște fantezii ale mele, deși le simt sau le presimt foarte reale”. Și mai departe: ”Domnilor, n-am nici un merit să cred, m-am născut așa! Caut în trecutul meu și nu găsesc nici o întâmplare care să mă ducă silnic la credință, nici o nenorocire care să mă răstoarne, nici o suferință care să mă întoarcă cum întorci o mănușă, nici un foc alchimic care să mă topească și apoi să mă transmută în alt mental. Dacă am încercat uneori a crede, am făcut-o liniștit, așa cum mi se întâmplă deseori să uit a respira când sunt prea plecat asupra unei lucrări. Dar numaidecât nevoia de aer îmi dilată iar pieptul fără știrea și voia mea. M-am născut, cred, un tip credincios, organic credincios, și îndrăznesc să spun credincios chiar dacă nu aș fi religios. Dumnezeu este simplu pentru cine-L prinde dintr-o dată.” Această prindere dintr-o dată a lui Dumnezeu, dar și acestă conviețuire senină, zi de zi, cu Dumnezeu, e mult înlesnită în limitele ortodoxiei noastre. ”Inimă milosârdică”, ar spune un Sfânt Părinte al Răsăritului, poetul Voiculescu trăiește din plin acel ”pârjol al inimii pentru orice creatură, pentru oameni, păsări, animale, demoni și întreaga făptură”. Iubirea creaturii și a Creatorului prin creatură – există în ortodoxie o adevărată ierarhie a dogorârii – poetul o trăiește total într-un peisaj în care miturile noastre folclorice o întrețin și o întregesc. Integrarea în spiritul ortodoxiei nu anulează însă orice murmur, dacă nu chiar zbatere în ființa poetului. Zbaterea nu ia totuși niciodată aspectul unei drame. Ocolește problema și tăgada. Opera lui Voiculescu e un fel de armonie suitoare, ea nu arde nici o treaptă, nu se ferește de un adevărat ciclu al sporurilor spirituale. […]
    Am avut fericirea să citesc – înfiorat – un volum în manuscris al lui V. Voiculescu, operă zămislită în anii de dinaintea închisorii. Perspectiva suitoare de care pomeneam duce în aceste inedite la o încheiere deja vestită. V. Voiculescu se leapădă de ultimele concesii pe care orice poet le face poemului, pentru a-și însuși ritmul însuși al rugăciunii. Un fel de suflu duhovnicesc despoaie poemul de orice ”păcat” estetic, pentru ca totul să se rânduiască întru îngenunchere. Poemul e pulverizat cu adevărat spre a deveni ”o prăpastie de smerenie”, cum ar spune Sfântul Isaac Sirul”. Pe Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Andrei Voiculescu și alți intelectuali de marcă ai postului de radio ”Europa Liberă” i-am ascultat, seară de seară, timp de peste două decenii. Am avut încredere în aceste caractere impecabile. Acești intelectuali au făcut parte din viața mea spirituală, de la ei și de la cei de la ”Vocea Americii”, am importat, clandestin, pentru sufletul meu, democrație occidentală. Nu m-am lăsat prostit de cizmarul din Scornicești. Asta e situația. Acum aflu că postul de radio ”Europa Liberă” va fi reînființat. Vor fi destui gângavi care se vor simți deranjați de ”Ieuropa liberă”…Știu ei de ce!

              Marin Ifrim,Buzău, in memoriam… articol scris si publicat in Luceafarul din 16 martie 2019

   Din patul cu gândurile mele, am coborât, ca de obicei la calculator care mi-a deschis drum la o salbă de eseuri-poezii semnate de Marin Ifrim, nu-l mai citisem de mult, eram îngrijorat pentru el, de faţa-i prea brăzdată, dar mă încurajam, nici eu nu mai scrisesem la Luceafărul în ultimul timp, şi m-am bucurat de productivitatea autorului, vreo 4-5 texte, 15 martie 2019. De aprecierile cititorilor: „Ce frumos, foarte frumos!”, spune Daniela  Herghelegiu la ceea ce Marin Ifrim întâlnise „Acolo de unde cad cuvintele peste toate limbile lumii…”

        Am deschis calculatorul şi a doua zi, astăzi 16 martie, şi… şi am încremenit. Am aflat că cel care m-a descoperit, care a scris cu atâta mare răspundere despre „ Academia bârlădeană şi Vasile Voiculescu”, Editura PIM, Iaşi, 2012, cartea scrisă de mine, cum n-au încercat comentarii alţii mai îndreptăţiţi – de la Bârlad, Iaşi, Vaslui ori Huşi – şi care îmi promisese în scris că va reveni cu noutăţi la ea, dar şi  la cărţile care tot i le-am trimis la Buzău, a murit.

          I-am citit imemorialul semnat de Dorina Rodu, redactorul-şef de la Luceafărul, revista noastră, şi, înmărmurit, cum am mai spus cu alte cuvinte, mi-am anunţat de doliu parte din prietenii mei de la Cenaclul de la distanţă, unde de câtva timp îl aveam coleg şi pe admiratul,  harnicul şi obiectivul meu prieten Ifrim Marin, cel de numele căruia se leagă şi această distincţie, „Diplomă de excelenţă” oferită lui Ion N. Oprea pentru referirea la Vasile Voiculescu şi opera lui, omul lui de baştină.

      Îndoliat, ca şi prietenii mei de la Cenaclu, am aprins candela şi lumânarea pentru Marin Ifrim, cu nădejdea că Dumnezu, în toate înţelegător, cu îngerii Lui, îi vor deschide cum se cuvine  drumul Cerului, după înmormântare eu revenind la alte şi alte gânduri ale mele, dar niciodată străine de Omul care cu sufletul este în şi cu noi, tot muritori.

Dumnezeu să-l ierte, pentru mine amintirea lui este veşnicie…

Ion N. Oprea, 16 martie 2019

              Marin Ifrim, Buzău, membru al USR, la ultima vămuire, atent şi drept, ca întotdeauna, şi cu Gheorghe A. Stroia, cu „restul la 30 de arginţi„ ai lui… autor Ion N. Oprea, publicat in Luceafarul din 21 martie 2019

              În luna lui Brumar 2018 s-a plămădit iar recent, la începutul anului 2019, la Editura Amonii Culturale, tipografia  Rotipo, s-a imprimat ca să ajungă la public volumul de versuri în care autorul, Gheorghe A. Stroia vrea să ne convingă de ceea ce a crezut şi stăruie: „Toamna iubirii a vieţii, a nostalgiei, a romanţei, a visului – încape într-o singură inimă cu chip de crizantemă”

        Am cinstea să iau la cunoştinţă chiar de la primele pagini de poezie-poezie, din prefaţa semnată de Marin Ifrim – Buzău, critic literar, membru al USR  de vreo 30 de ani, că autorul, Gheorghe A. Stroia, prin ceea ce pune în carte, este „un poet cu o largă viziune a vieţii”, eu, doar ca cititor, printre alţi referenţi, un fel de postfaţator, fac comentarii de altă natură, la aginţii – motiv şi fundament pământean, în compediu, p.87-88, 17 noiembrie 2018:

        „Da, sunt şi rămân unul dintre cuceriţii lui Gheorghe A. Stroia, inginerul, poetul, eseistul, jurnalistul, colaboratorul la realizarea cărţilor mele – ce mai, academicianul de peste mări şi ţări – şi mă declar cucerit de cuvinele lui, care, în poezie de data asta, spune în cartea lui, cât buzunarul,  mai mult decât în alta format academic, de mă face, oriunde aş fi, să înţeleg, chiar şi cu închipuirea, esenţialul vieţii şi rostul celor 30 de arginţi, fără rest, hei, de dincolo… de ţinut minte…

           Arginţii, dincolo de bucuriile şi sporul omului, au însemnat lupte şi cuceriri, înfrângeri, cumpărări mai cu seamă – şi tu, Brutus?, raportarea Iisus Hristos- Iuda Iscarioteanul, aurul dacic ajuns în muzeele lumii, niciodată recuperat, ca şi marea parte a Tezaurului românesc aflat la Moscova -, războaie şi trădări, aşteptări, statul la pândă, că de arginţi, la plătit sau luat nu a scăpat nici chiar revoluţia bolşevică – Lenin cu trenul blindat trimis în misiune, înfrângerea românilor nu numai în luptele de la Turtucaia, că şi atunci generalii se lăsau ispitiţi de strălucirea a ceea ce face cu ochiul -, holocausul, invenţie nu doar hitleristă,  ca şi traiul neneacă, pe bani nemunciţi nu doar ai conducătorilor noştri de astăzi care-şi găsesc bunăstarea în certurile despre care numai poveştile cu arginţii, c-or fi mai mulţi decât 30, puţin contează, banul e ban şi până vom măsura cu gândul cel drept în Grădina cu suspine, mai bine mergem, după cum am fost povăţuiţi, în Grădina Maicii Domnului …

           Cum a fost sărbătorit la noi, la români, Ziua de 13 noiembrie, 100 de ani de la sfârşitul unuia dintre cele mai sângeroase conflicte din istoria lumii, – cu indiferenţa omului politic tip 2018 – unde România a fost parte, cu 23 milioane de oameni morţi pe glob până la armistiţiu, alte zeci de milioane în anii  care au tot urmat, apariţia bolşevismului fiind un stimulent în vânturarea argintului lumii, mă poartă cu gândul la ce va fi, nu doar în poezie, Ziua cea Mare, 1 Decembrie. Se va înţelege, oare, ceea ce spune Gh. A. Stroia, fie şi printre rânduri, dar mai ales expres, că pentru a fi pace pe pământul cu viaţă, pe cer şi Dincolo, în mările Lumii, omul, omul prezent şi al viitorului, săpător şi în Grădina Maicii Domnului, stăpânind  stihiile creierului, va face din cuvântul rostit sau scris, ca în cazul de faţă, în cele trei capitole ale cărţii lui, a noastră, poezia miraculoasă – fapta – care înlocuieşte arginţii, cei 30 la număr ori mai mulţi, cu ceea ce vrem să fie în lume, pace şi iubire, că rugăciunile ca şi amintirile sunt şi ele motoarele existenţei cu tot ce înseamnă împrăştierea întunericului, a nedumeririlor…?!

          In totul avem nevoie de soare, de lumină, de ploaie,  de aer curat, nepoluat, ca să ne auzim, să ne vedem faţă către faţă, să ne privim direct, ochi către ochi, fără suspiciuni,  că aşa cresc drept nu numai florile, înfloririle, familia creştină cu tainele ei, cum s-a scris şi de către membrii Cenaclului literar la distanţă, antologie, cu această temă…

       În Grădina Maicii Domnului, unde, chiar de se va schimba ceva în rugăciunea Tatăl nostru, să crească trandafirii iubirii, crucea de la mormântul la ai noştri să fie şi să rămână Cruce, Crucea de dor, ca îndemn spre bine, către acasă, cum e obiceiul şi portul, limba românească pe care o vorbim, scriem şi cinstim…

                                                Ion N. Oprea, 17 noiembrie 2018”.

        Cum am cinstea să am în bibliotecă multe cărţi semnate Gheorghe A. Stroia, dar şi toate cu numele Marin Ifrim, unele mici-mici în dimeniuni şi subţiri, dar, cum spunea tata, mustind de ceea ce eu zic că-i cunoaştere, argumentare, acum, nu pentru că Marin s-a dovedit a fi şi altfel de om, deosebit, şi ne-a lăsat cu automobilul de Buzău în drum, dânsul suindu-se mult mai sus, bun pentru sfântul Petru şi îngerii Lui la tot felul de vămuiri, iată-mă dându-i drepate şi în cazul celui atăt de preocupat de cum se dă… ”restul la 30 de arginţi”: „Gheorghe A. Stroia, prin  toată activitatea sa de până acum – lirică, publicistică şi editorială – este un nume care nu mai are nevoie de nici o prezentare. Puterea sa de muncă este uimitoare, contaminantă, tonică şi încurajatoare pentru  firile ceva mai domoale. Pariez pe viitorul ales al acestul om de cultură greu de ignorat, plin de vervă şi echilibru în aceeaşi măsură, un drept-credincios, fără tăgadă. Astfel de poeme am mai întâlnit la venerabilul poet buzoian  Stelian Grigore. Multă acurateţe, muzicalitate, canon clasic, dar şi versuri albe pendulând între argintul înţelepciunii şi caratele unor pepite de aur pur. Sunt convins că demersul liric al poetului Gheorghe A. Stroia poate influenţa colegi de breaslă, cititori şi exegeţi ai operei sale clădită pe un ţel moral la care alţii nici măcar nu pot visa/aspira…”

             Cinstit, citind crezul semnat Marin Ifrim, nu credeţi că am fi avut încă  mare nevoie, multă vreme, de un asemenea nemritor şi pe pământul-Pământ pe care să nu-l vămuim?

          P.S. Repet ce am scris in titlu pornind de la cartea lui Marin Ifrim,  comentariu la  a mea „Academia barladeana si Vasile Voiculescu”, cererea-propunere făcută de scriitorul  buzoian poate fi materializată astăzi post-mortem, cum se va întâmpla și cu alții ?

          Ion N. Oprea, Iasi, 15 octombrie 2020.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.616 abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5