Ce înscrie Teleormanul în patrimoniul Eminescu?
(postafaţă la cartea „Eminescu şi Teleormanul” – autor Stan V. Cristea)

Încheind aici „aventura” identificării şi dezvăluirii legăturilor pe care Mihai Eminescu le-a avut şi le are cu Teleormanul şi cu oamenii săi – contemporani cu el şi contemporani cu nemurirea sa -, rezultatele cercetării ne obligă la câteva concluzii.

Prima dintre ele, dar şi cea mai importantă, este că, dacă până în 1989, când se împlinea un veac de la trecerea fizică a lui Eminescu în eternitatea spiritului, erau ştiute şi acceptate prea puţine legături pe care acesta le-ar fi avut cu judeţul Teleorman, viziune pe care, credem, am schimbat-o prin intermediul primelor două ediţii ale cărţii de faţă, acum avem o viziune cu mult mai complexă, întărită şi susţinută de o demonstraţie adecvată şi convingătoare, potrivit căreia Teleormanul trebuie aşezat, definitiv, atunci când vine vorba despre Eminescu şi despre opera sa, alături de celelalte provincii cu care, într-un fel sau altul, acesta şi-a îngemănat existenţa şi spiritul.

Nu mai este cazul să ne îndoim că Eminescu ar fi trecut prin Teleorman, în două rânduri cel puţin, în 1867, împreună cu trupa de teatru a lui Iorgu Caragiale, şi în 1868, împreună cu aceea a lui Mihail Pascaly, nu mai este cazul să ne îndoim cumva de prietenia şi de respectul pe care i le-au arătat Grigore G. Păucescu şi George I. Mânu, cel puţin în perioada cât a lucrat în redacţia ziarului conservator „Timpul”, nu mai este cazul să ne îndoim nici de sinceritatea preţuirii de care s-a bucurat Eminescu din partea lui Anghel Demetriescu, a lui Dimitrie Teleor şi a lui George Secăşanu.

Avem, apoi, suficiente argumente, încât să acceptăm şi acele interferenţe poetice cu spaţiul teleormănean, pe care Eminescu le-a trecut în „Scrisoarea III” şi în „Doina”, ori pe acelea din culegerile de folclor. Cum, de asemenea, avem suficiente argumente, încât să acceptăm fără rezerve, că în opera sa publicistică, mai ales, Eminescu şi-a apropiat cel puţin câteva personalităţi ale vremii, care erau legate într-un fel sau altul de Teleorman, de la Anghel Demetriescu, Dimitrie Teleor şi Dimitrie C. Butculescu, la Ion Bălăceanu, George D. Vernescu şi Vasile Boerescu, ca să nu mai pomenim şi de alte nume, precum acelea ale lui Dimitrie Petrescu, Nicolae C. Furculescu şi Aristide Pascal ori ale altor politicieni, care aveau şi ei, într-un fel sau altul, legături cu acest judeţ. Pentru fiecare dintre aceştia, Eminescu a găsit o fereastră, în chenarul căreia să-i aşeze personalitatea, văzută – este adevărat – prin prisma convingerilor sale de gazetar angajat în lupta politică dusă de pe poziţii conservatoare.

La fel, o altă fereastră – mult mai mare şi larg deschisă – ne aduce mai aproape decât ne-am fi putut închipui nebănuitele „oglinzi” în care realitatea socială şi politică din Teleorman ilustra contemporaneitatea pe care, în niciun fel, gazetarul nu era predispus s-o denatureze, dar nici s-o înfrumuseţeze – şi va trebui să fim de acord că avem, ţn paginile jurnalisticii eminesciene, suficiente exemple la care să ne raportăm, astăzi, spre a vedea distanţa ce ne separă de acele vremi, ori, din contră, ne ţine aproape de anumite mentalităţi de care, încă, nu ne-am dezbărat, dar la care, cu siguranţă, nu mai putem apela în această epocă a globalizării. Altfel, astăzi, suntem sub alte vremi, iar spre a le putea înţelege mai bine, recursul la Eminescu poate să fie o cale, una care să ne reamintească mereu deplinătatea şi echilibrul la care trebuie să ne raportăm şi pe care trebuie să le dovedim în tot ce facem.

De asemenea, sunt, de-acum, suficiente argumente spre a ne păstra definitiv convingerea că, din Teleorman, Eminescu şi-a avut o pleiadă distinctă de preţuitori şi cinstitori, care, de la Dimitrie Teleor la Gala Galaction, ca biografi, de la Gabriel Robin la Traian Lăzărescu, ca traducători, de la Grigore G. Păucescu la George Gană, ca editori, de la Anghel Demetriescu şi N.I. Apostolescu la Mircea Scarlat şi Ion Ungureanu, de la Constantin Noica la George Bălan şi Marin Tarangul, ori de la George Gană la Anişoara Anghel Mija şi Gianina Maria-Cristina Picioaruş, ca exegeţi, au înscris în câmpul eminescologiei contribuţii ce nu pot fi nicicum ignorate, neuitând în niciun fel şi celelalte gesturi de preţuire arătate prin unele fapte culturale, prin unele antologii şi volume, prin evocări, articole, studii şi eseuri apărute în periodice, prin conferinţe publice, dar şi prin creaţii literar-artistice. „Nebănuitul Eminescu” este, deopotrivă, şi în cărţile şi în celelalte înfăptuiri ale spiritelor ivite din acest mereu surprinzător Teleorman.

În fine, destinul lui Mihai Eminescu – „marele între mari” (Mircea Scarlat), „omul deplin al culturii româneşti” şi „uomo universale” (Constantin Noica) – a făcut ca Teleormanul să aibe şi acest privilegiu, şi anume, de a-l însoţi în eternitatea spiritului său, cu adoraţie şi smerenie, dar şi cu o imensă recunoştinţă pentru nobleţea pusă peste o pecete care poartă acum un semn de identitate inconfundabilă.

Cu argumente, cartea de faţă relevă acest privilegiu, sperând că a reuşit să-l identifice şi să-l exprime pe de-a-ntregul, deşi – trebuie s-o recunoaştem – atunci când este vorba despre Eminescu şi despre opera 327 sa nimic nu poate fi pe deplin descoperit şi înţeles, căci mereu vor mai rămâne taine ce se vor lăsa dezlegate numai printr-un susţinut efort de cunoaştere, dublat în mod obligatoriu de pasiune şi de respectul pentru adevăr. Deopotrivă, cartea de faţă reprezintă şi omagiul reînnoit pe care autorul ei, dimpreună cu toţi aceia care i-au susţinut demersul, i-l aduc lui Mihai Eminescu, în anul în care se împlinesc 164 de ani de la naşterea sa şi 125 ani de nemurire a geniului său…