La poşta redacţiei, în data de 9/07/2014, a sosit de la Craiova cartea ,,Eminescu şi Teleormanul” (590 p.), autor Stan V. Cristea , apărută la Editura Aius PrintEd din Craiova – 2014.

De ce Eminescu şi Teleormanul? (nota autorului din cartea ,,Eminescu şi Teleormanul”)

Titlul cărţii de faţă, chiar şi la această a treia ediţie, revăzută şi mult adăugită, poate să şocheze. Eminescu şi Teleormanul – de unde asocie­rea dintre numele Luceafărului spiritualităţii româneşti şi numele unui judeţ din sudul ţării?! Alăturarea celor două nume nu este, însă, deloc întâmplătoare, şi asta dintr-un motiv foarte simplu, anume că legăturile pe care Mihai Eminescu, „omul deplin al culturii româneşti” după cum l-a numit Constantin Noica, le-a avut cu judeţul Teleorman au fost cu mult mai ample decât îndeobşte se poate bănui.

Ideea de lectură inversă a lui Eminescu – dinspre ceea ce este particular către generalul care transcende din operă, dinspre ceea ce reprezintă doar exemplu către ceea ce este omniprezenţă în toată opera sa – naşte imediat o noicasiană întrebare: la ce bun un asemenea demers?

Adică, de vreme ce Viaţa şi Opera – deopotrivă, poezia, proza, teatrul, literatura populară, traducerile, publicistica – lui Eminescu, acest „uomo universale”, după cum îl vede acelaşi Constantin Noica, au fost întoarse pe toate feţele de numeroşii exegeţi – unii dintre ei adevăraţi sacerdoţi într-ale eminescologiei -, mai au ele ceva de arătat spiritului dispus să descifreze şi alte sensuri decât cele relevate până acum?

Noi credem că da, şi acesta este şi rostul cărţii de faţă, la care ne-am înhămat din convingerea că, dacă opera poetică a lui Eminescu, la o lectură atentă, ne-a permis unele sugestii care conduc către spaţiul geografic şi cultural teleormănean, cum s-a întâmplat şi cu literatura populară, pe de altă parte, opera sa publicistică ascunde mult mai multe aspecte ce au tangenţă directă cu acest spaţiu, îndeosebi prin activitatea gazetarului, dar şi cu viaţa marelui spirit, în general, prin interferări tumultuoase, încrâncenate sau nefericite, după cum însăşi viaţa acestuia s-a manifestat în registrul teluric.

În general, elementele de biografie eminesciană transcend în operă şi pe temeiul unor experienţe de viaţă – şi pe acestea am căutat a le descifra, rostul cărţii fiind, înainte de toate, acela de a pune în lumină interferenţele dintre spiritul eminescian, aşa cum s-a exprimat el în contextul epocii (între 1867-1889) şi spaţiul cultural teleormănean, înţeles ca rezonator şi receptor pentru cel dintâi (între 1867-2014). Demersul nostru se constituie, astfel, într-o evidentă revendicare a ceea ce reprezintă partea Teleormanului din patrimoniul Eminescu. Căci, noicasian vorbind, generalul nu se vădeşte decât prin intermediul determinaţiilor ce exprimă particularul, iar particularul trece, la rândul său, prin determinaţiile specifice, în general. Explicaţia este valabilă şi pentru ceea ce numim patrimoniul Eminescu în structura spiritualităţii româneşti – adică: înfăptuirile lui Eminescu (umane şi spirituale), pe de o parte, şi receptarea lui Eminescu (a înfăptuirilor sale umane, dar mai ales a înfăptuirilor sale spirituale), pe de altă parte. In această permanentă lucrare românească de cunoaştere şi de re-cunoaştere, de edificare şi de revalorizare a patrimoniului eminescian, Teleormanul îşi are partea lui de prezenţă şi de contribuţie, deloc de neglijat într-o perspectivă integratoare, singura în măsură să-i definească conţinutul, trăsăturile şi semnificaţiile reale.

Prin lucrarea de faţă, năzuim să arătăm ce înseamnă, astăzi, contribuţia Teleormanului în constituirea patrimoniului Eminescu, evident, fără să credem că vom izbândi întrutotul. însă, revendicarea trecerilor lui Eminescu prin judeţul Teleorman, în 1867 şi în 1868, revendicarea prezenţei Teleormanului în opera poetică şi în culegerile de folclor ale lui Eminescu, dimpreună cu revendicarea unor legături pe care Eminescu le-a avut cu câteva spirite ridicate de pe aceste meleaguri, ca şi insistenta aplecare a lui Eminescu, în publicistica sa, asupra unor teleormăneni şi asupra unor aspecte ale vieţii social-politice din acest judeţ, chiar dacă o face din perspectiva gazetarului angajat pe baricadele „Timpului” conservator din anii 1877-1883, reprezintă contraponderea pe deplin justificată pentru care Eminescu – ca om şi ca spirit de excepţie în panteonul acestui neam – s-a bucurat de o la fel de mare atenţie din partea unor preţuitori şi cinstitori – biografi, editori, traducători, exegeţi şi comentatori – din Teleormanul cu care a avut, după cum se va vedea, atât de multe şi de profunde legături.

La 14 ani distanţă de „Anul Eminescu” (2000), prilej cu care a şi apărut prima ediţie a cărţii de faţă, care a însemnat, fără îndoială, un hotar între cum ne-am raportat – noi, teleormănenii – până atunci la Eminescu şi cum ne raportăm – noi, şi cei care vor veni în urma noastră -la ceea ce înseamnă Eminescu pentru noi, în corelaţie cu arealul nostru referenţial, determinat geografic şi spiritual, readucem în atenţia publică acest demers, ce dă expresie unei determinaţii particulare, şi anume: Eminescu şi Teleormanul. Altfel spus, ce omagiu mai înalt i-am fi putut aduce lui Eminescu, din acest judeţ atât de bogat întru spirit, în anul când se împlinesc 164 de ani de la naşterea sa şi 125 ani de nemurire a spiritului său şi a operei sale?!…