Doru Stănculescu s-a născut la 25 iunie 1950, la București și a murit la 23 august 2021, în același oraș, fiind înmormântat la Cimitirul „Teiul Doamnei Ghika” din Capitală. A absolvit Facultatea de Arhitectură a Universității de Arhitectură  şi Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti. A fost căsătorit de două ori și a avut un fiu, fiind fratele cunoscutei interprete de muzică ușoară Mihaela Mihai. A debutat în anul 1968 cu piesa „Ion Crâșmaru”, compoziție proprie pe versurile lui Octavian Goga. A fost membru al cenaclurilor „Flacăra” (fondator, 1973) și „Totuși, iubirea” (din 1990). A editat discurile single „Muzică folk” (1978) și „Ai, hai” (1979), precum și albumele „De-alaltăieri și până ieri”, volumul I (1998) și „De-alaltăieri și până ieri”, volumul II (2005), reeditate împreună – primul fiind reorchestrat (2014), figurând și pe mai multe compilații. A scris muzica pentru coloana sonoră a filmelor „Porțile albastre ale orașului” (1974) și „Ultima noapte a singurătății” (1976). Este autorul volumului „Prezidente – Doru Stănculescu în dialog cu Florin-Silviu Ursulescu” (2018). A apărut constant în emisiuni de radio și televiziune, în publicații și în mediul online. A câștigat Marele premiu la Festivalul Național Studențesc de Muzică și Poezie „Primăvara baladelor” din Bucureşti, ediția I (1973), Premiul pentru cele mai bune compoziţii al Cenaclului „Flacăra” (1973) și Premiul pentru întreaga activitate artistică, acordat la Festivalul Național de Muzică Folk „Om Bun” din București, ediția a VI-a (1996). A fost distins cu Diploma de Onoare a Ministerului Culturii și Cultelor (2002).

Doru Stănculescu a fost un cunoscut și apreciat interpret, instrumentist (chitară, muzicuță, vioară), aranjor, compozitor și textier de muzică folk. L-am contactat după ceremonia funerară a vechiului său prieten Dan Andrei Aldea, despre care mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 21 ianuarie 2020.

– Te salut, Doru Stănculescu!
– Salutare și la mulți ani!

– Amintește-ți, pentru început, cum a început prietenia voastră.
– Păi, a început pe vremea când – vorba poetului – „eram mai tineri și la trup curați”, spre sfârșitul anilor ’60; adică aproape din adolescență – oricum, din prima tinerețe.

– Ce v-a apropiat?
– Muzica – ăsta era mobilul, punctul nostru comun; el aborda rockul, iar eu cântam muzica mea – nu mă consider un folkist, ci, pur și simplu, interpretul propriei mele creații.

– Ce poziție a ocupat Dan Andrei Aldea în peisajul muzicii protestatare românești din acei ani?
– Pe atunci, era la modă mișcarea „flower power” și protestam mai mult prin înfățișare, că umblam în blugi și aveam plete, bărbi și mustăți; în cântecele noastre, protestul era mai puțin strident, ca să zic așa.

– Dar folkul și rockul, ca genuri, „speriau” prin ele însele…
– „Speriau”, în primul rând, pe clasicii din muzica ușoară – interpreții, textierii și compozitorii consacrați, care chiar comentau la un moment dat: „Ce, mă, vine ăla cu trei acorduri și zice că face muzică?” Drept pentru care eu, de exemplu, când am citit asta într-un articol din Scânteia semnat de George Sbârcea, care era un cunoscut compozitor de muzică ușoară, sub numele Claude Romano, am făcut o piesă cu un singur acord, care se cheamă Cântec între apele țării.

– Revenind la Dan, ce-l individualiza față de ceilalți muzicieni?
– În primul rând, el putea să pună mâna pe orice instrument și să cânte la el. Se spune că a fost cel mai mare chitarist român; nu, el nu s-a ocupat numai de chitară. A fost cel mai mare muzician român al celei de-a doua jumătăți a secolului trecut; cineva l-a numit „George Enescu al rockului”.

– Se lucra dificil cu el? Te întreb pentru că ați realizat împreună două albume.
– Nu, am lucrat cu el ca într-o simbioză perfectă.

– Dar era foarte pretențios…
– …În primul rând, cu el; dar nu respingea niciodată ideile și propunerile partenerului. E adevărat că, atunci când înregistram, mai ales la părțile vocale, spunea: „Hai, Doruleț, încă o dată bucățica asta, pentru Dănuț!” Așa era…

– El a făcut niște declarații publice prin care te prețuia foarte mult; între altele, spunea că ești cel mai important compozitor român în viață…
– Unii s-au speriat de afirmația asta, iar primul dintre ei… am fost eu! Și mă simt, nu onorat, ci pur și simplu fericit că am fost contemporan cu el.

– Ce ai pierdut mai mult: un prieten, un muzician sau un sfătuitor?
– Aș putea să le înșir pe toate, dar, de fapt, nu le-am pierdut; pot spune doar că le-am avut. Iar pe Dan, l-am primit ca pe un dar dumnezeiesc.

– Vei continua și fără el, dar, probabil, vei păstra experiența pe care ai dobândit-o împreună…
– Tocmai că, păstrând experiența pe care am avut-o amândoi, nu știu cum aș mai putea continua, fiindcă nu mai găsesc cu cine să colaborez așa cum am făcut-o cu el. De fapt, noi n-am colaborat; ne-am simțit unul pe altul, pentru că n-aveam nevoie de multe cuvinte ca să lămurim lucrurile.

– Prin ce rămâne, mai ales, Dan Andrei Aldea în conștiința iubitorilor de muzică?
– Mulți ar zice că prin [albumul] Zalmoxe, alții că prin [piesa] Lumină lină; eu, însă, nu pot să aleg numai o parte a creației lui. Dacă ar fi după mine, aș zice că rămâne prin colaborarea noastră, dar și asta e greșit, pentru că a fost un muzician de o complexitate covârșitoare.

– Știu că ți-e greu și-ți va mai fi…
– Mă simt, pur și simplu, golit… Îți mărturisesc că, astăzi, când m-am întors de la incinerarea lui și am ajuns acasă, am pus să-mi fac un ceai și, deodată, mi-a trecut prin cap… să-l sun pe Dănuț și să-i spun cum a fost; adică n-am realizat că, de fapt, pe el l-am condus…

– Îți mulțumesc pentru că ai găsit puterea de a purta această discuție.
– N-ai pentru ce; mi-a făcut plăcere să mi-l reamintesc pe Dan. Doamne-ajută!

Florin Bălănescu