Doru Stănculescu s-a născut la 25 iunie 1950, la București și a murit la 23 august 2021, în același oraș, fiind înmormântat la Cimitirul „Teiul Doamnei Ghika” din Capitală. A absolvit Facultatea de Arhitectură a Universității de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti. A fost căsătorit de două ori și a avut un fiu, fiind fratele cunoscutei interprete de muzică ușoară Mihaela Mihai. A debutat în anul 1968 cu piesa „Ion Crâșmaru”, compoziție proprie pe versurile lui Octavian Goga. A fost membru al cenaclurilor „Flacăra” (fondator, 1973) și „Totuși, iubirea” (din 1990). A editat discurile single „Muzică folk” (1978) și „Ai, hai” (1979), precum și albumele „De-alaltăieri și până ieri”, volumul I (1998) și „De-alaltăieri și până ieri”, volumul II (2005), reeditate împreună – primul fiind reorchestrat (2014), figurând și pe mai multe compilații. A scris muzica pentru coloana sonoră a filmelor „Porțile albastre ale orașului” (1974) și „Ultima noapte a singurătății” (1976). Este autorul volumului „Prezidente – Doru Stănculescu în dialog cu Florin-Silviu Ursulescu” (2018). A apărut constant în emisiuni de radio și televiziune, în publicații și în mediul online. A câștigat Marele premiu la Festivalul Național Studențesc de Muzică și Poezie „Primăvara baladelor” din Bucureşti, ediția I (1973), Premiul pentru cele mai bune compoziţii al Cenaclului „Flacăra” (1973) și Premiul pentru întreaga activitate artistică, acordat la Festivalul Național de Muzică Folk „Om Bun” din București, ediția a VI-a (1996). A fost distins cu Diploma de Onoare a Ministerului Culturii și Cultelor (2002).

Doru Stănculescu a fost un remarcabil interpret, instrumentist (chitară, muzicuță, vioară), aranjor, compozitor și textier de muzică folk. Despre activitatea sa artistică, mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 17 februarie 2020, de la domiciliul său din București.

• – Te salut, Doru Stănculescu!
• – Salutare și din partea mea!
• – Multe dintre cântecele tale au un profund caracter dramatic; se înscriu în folk?
• – Sincer să fiu, eu nu m-am considerat niciodată folkist. Pot spune doar că am fost întotdeauna interpretul propriei mele creații, care nu e neapărat folk; am fost înregimentat în acest gen muzical pentru simplul fapt că, în afară de voce, am folosit o chitară și o muzicuță. Însă piesele mele nu le pot încadra în folk.
• – Totuși, „Ai, hai” și „Fără petale” sunt capodopere ale genului…
• – Așa le spuneți voi; eu cred că sunt capodopere ale… mele! Stilul meu e de a nu avea niciun stil. Adică, ascultând o piesă de-a mea, nu poți să spui că seamănă cu alta; de exemplu, e mare diferență între Circul și Fără petale sau Ai, hai.
• – Dincolo de stil, începuturile tale au coincis cu perioada de pionierat a folkului românesc și poți vorbi în cunoștință de cauză de anii aceia; cum a apărut la noi acest gen muzical?
• – Mai mult din necesitate, pentru că, neavând posibilitatea de a ne cumpăra diverse instrumente, microfoane și stații de amplificare, ne-am rezumat la o chitară și, eventual, o muzicuță. Asta a fost cauza pentru care am ieșit pe scenă așa de „despuiați”.
• – Publicul era pregătit pentru acest impact sau a avut nevoie de câtva timp pentru acomodare?
• – Era pregătit, pentru că se obișnuise deja cu menestrelii de cabană și de ștrand. Alții nu erau gata de întâlnirea cu noi, respectiv adepții muzicii ușoare, foarte în vogă la vremea aceea, fiindcă, pe atunci, nu se impusese nici folkul, nici rockul și ne aflam sub hegemonia acestui gen muzical.
• – Cum ați fost priviți și tratați?
• – Eram văzuți ca niște rătăciți prin peisaj, care orbecăiau fără o țintă precisă.
• – Presupun că n-a fost o problemă să vă impuneți…
• – Eu n-am avut niciodată sentimentul că trebuie să lupt ca să mă impun; pur și simplu, am ieșit în scenă și am făcut ceea ce am gândit, am crezut și am știut mai bine.
• – Dar opreliști au fost?
• – Au fost; dar, pe de altă parte, am avut și susțineri din partea unor oameni care și-au dat seama că putem aduce public și, implicit, încasări, în timp ce noi costam mai puțin.
• – Ajungând la Cenaclul „Flacăra”, există păreri contradictorii despre acesta; care e opinia ta?
• – Înainte de toate, eu sunt membru fondator al cenaclului. În primii ani, am fost un grup de prieteni, în frunte cu Adrian Păunescu; treptat, însă, lucrurile s-au mai schimbat, în sensul că el a prins gustul dictaturii, iar, pentru asta, avea nevoie de niște artiști cu un deficit de personalitate și cu niște creații mai „ieftine”, care să-i susțină versurile.
• – Cât a durat aventura ta în cenaclu?
• – Cu unele întreruperi, de la început până la sfârșit. Între 1981 și 1984, am lipsit pentru că m-am întors să termin facultatea, după șase ani de spectacole și turnee.
• – Una peste alta, care este acum imaginea cenaclului?
• – În primul rând, nu cred că el s-a încheiat; apoi, nu putem vorbi despre cultura românească a sfârșitului de secol XX fără a lua în considerare acest fenomen, pentru că asta a fost.
• – A apărut o carte-interviu despre biografia ta artistică și nu numai [„Prezidente – Doru Stănculescu în dialog cu Florin-Silviu Ursulescu”]; o consideri cuprinzătoare?
• – Totdeauna rămâne loc pentru adăugiri, dar, în mare, cred că mă reprezintă. Am avut norocul de a-l prinde „pe ultima sută de metri” pe Silviu, care venea la mine și stăteam la povești – așa a ieșit cartea. La fel, am avut șansa de a colabora cu Dan Andrei Aldea, de care am fost legat printr-o relație cu totul specială. Ne cunoșteam de mult, pentru că am făcut multe turnee cu grupul Sfinx, dar, după plecarea lui în Germania, nu ne-am mai întâlnit decât o dată – pe când trăiam la Paris, i-am făcut o vizită la München. La întoarcerea mea în țară, m-a întrebat dacă n-am de gând să-mi adun cântecele pe un suport digital și așa am plecat la el, după 1996, când am făcut împreună cele două compact-discuri.
• – Te felicit pentru tot și-ți mulțumesc pentru această conversație.
• – Cu multă plăcere!

Florin Bălănescu