Sorin Minghiat s-a născut la 16 iulie 1953, în satul Ghergani, comuna cu același nume, raionul Târgoviște, regiunea Ploiești (astăzi, localitate în orașul Răcari, județul Dâmbovița). A fost căsătorit și nu are copii. A absolvit, ca șef de promoție, Facultatea de Arhitectură a Institutului de Arhitectură (în prezent, Universitatea de Arhitectură și Urbanism) „Ion Mincu” din București. A fost membru al Cenaclului „Flacăra” (1973-1984) și a făcut parte din juriile mai multor festivaluri de muzică folk, susținând peste 1.500 de spectacole în țară și în Polonia. A fost invitat în mai multe emisiuni de radio și de televiziune și figurează în diverse publicații și volume de specialitate. Apare pe albume ale unor mari nume din folkul românesc și pe diferite compilații. Este autorul volumelor „Arhitectura spațiului boltit” (2003) și „Istorii despre arhitectura istoriei – Studii” (2010).

Sorin Minghiat (flaut, voce) este un nume sonor în muzica folk de la noi, care a evoluat, atât în concerte, cât și în studiourile de înregistrare, alături de cei mai importanți folkiști români. Despre activitatea sa artistică, mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 25 februarie 2020, de la Sighișoara.

– Te salut, Sorin Minghiat!
– Salutare și ție!

– Când a început prezența ta în folkul românesc?
– În clasa a X-a, la Târgoviște, am debutat într-o trupă din liceu, pe nume Solaris, cu care am activat până în 1972, când am intrat la facultate și m-am întâlnit cu Doru Stănculescu, iar asta… mi-a „distrus” viața!

– Ce anume te-a apropiat de el și de folk?
– Toată „zeama” asta muzicală era la începuturile ei; fenomenul se înfiripase prin 1968, iar, până în 1972, nu era foarte închegat. Eram în clasa a XII-a când ascultam „în draci” la radio o piesă care îmi plăcea mult: Ecou de romanță, a lui Doru, cântată, împreună cu el, de sora lui, Mihaela Mihai. Așa am aflat, cu stupoare, că unul dintre colegii mei de an de la facultate se numește Doru Stănculescu. Mă așteptam să fie un tip de 35-40 de ani și mă întrebam ce caută la Facultatea de Arhitectură. Ne-am trezit că suntem colegi, am bătut palma să încercăm să facem ceva împreună și, în iarna dintre 1972 și 1973, am început o colaborare în care fiecare cânta în legea lui. Atunci, s-au coagulat temele și contratemele unor piese pe care le-am interpretat alături de el. Anterior, în 1970, l-am cunoscut, într-o tabără școlară, pe un grec din Brăila, pe nume Nicu Alifantis; pe atunci, nu aveam 18 ani nici unul, nici altul, el fiind cu un an mai mic decât mine. Mi-a făcut o impresie senzațională! Am rămas uimit – ascultându-l, amuțise toată lumea. Atunci, nu am cântat împreună, pentru că eu evoluam alături de formația mea, dar, după ce se termina dansul de la cantină, ne retrăgeam în camere și acolo începeau cântările. Apoi, am corespondat până când ne-am revăzut în posturi total diferite – eu eram deja în Cenaclul Flacăra, iar el debuta, alături de noi, după revenirea din armată; la intrarea lui, am fost unul dintre votanții categorici în favoarea sa.

– Dincolo de cariera muzicală, te-ai realizat, pe deplin, și în profesie…
– Da, sunt profesor universitar și doctor în arhitectură restaurată.

– Ca să ajungi la acest nivel, a trebuit să te ții și de carte; cum ai reușit?
– Foarte greu; am împărțit viața în două: până în 1980, mi-am câștigat existența ca flautist, iar, după aceea, am rupt-o cu muzica și mi-am văzut de meseria de arhitect.

– Dar nu ai renunțat definitiv la folk…
– O, nu! Iată o listă de colaboratori cu care am continuat să cânt în scenă și pe discuri: Doru Stănculescu, Mircea Vintilă, Nicu Alifantis, Valeriu Sterian, Marcela Saftiuc, Adrian Ivanițchi, Dan Chebac, Evandro Rossetti, Valeriu Șerban, Dinu Olărașu și, în ultimii 15 ani, Dan Vană, Adi Bezna și Ovidiu Mihăilescu. Cu alți doi arhitecți – Adriana Ausch, care mi-a fost colegă de facultate, și Alexandru Andrieș –, nu am cântat pentru că n-am fost compatibili din punct de vedere muzical. Din păcate, nici cu Mircea Florian nu am apucat să colaborez, fiindcă eu eram deja alături de Doru Stănculescu și de ceilalți, iar el a găsit pe altcineva.

– Poți face o paralelă între anii de început ai folkului românesc și cei de acum?
– E ca și cum am compara mere cu căpșuni; diferența e foarte mare. Acest fenomen a început în subsoluri, a continuat în săli de spectacol, a ajuns în săli de sport și, apoi, pe stadioane, pentru ca, în final, să vireze în underground [în afara circuitului obișnuit]. Iar acest deznodământ are două explicații: generația noastră nu a știut să-și păstreze publicul și nu a reușit să înțeleagă lecția pe care ar fi putut-o primi de la jazzul românesc, pentru că și el a avut aceeași evoluție; ca și acesta, folkul a devenit un gen muzical de nișă – una din ce în ce mai îngustă –, iar eu nu întrevăd luminița de la capătul tunelului.

– Și, atunci, ce faci: rămâi cantonat în zona care te-a consacrat sau te adaptezi la noul curent?
– Care-i acela?? În opinia mea, noul val se încheie, din păcate, cu Dinu Olărașu. Există și oameni care vin din urmă, numai că, din cauză că nu am știut să ne menținem publicul, cel actual e din ce în ce mai redus, mai eterogen și mai prost educat.

Florin Bălănescu