Mihai Cernea s-a născut la 13 februarie 1950, la București. Este un cunoscut și apreciat baterist, compozitor, cântăreț, producător și om de afaceri. A fost căsătorit și are doi fii și o fiică. A absolvit Facultatea de Utilaj Tehnologic a Institutului de Construcții (astăzi, Universitatea Tehnică de Construcții) din Capitală. A debutat în anul 1965, la Casa de Cultură a Studenţilor „Grigore Preoteasa” (în prezent, Casa de Cultură a Studenţilor) din București, alături de o formaţie de acompaniament. A fost membru al formațiilor Andantino, Grup 22, Mondial, Sfinx și Sfinx Experience. A susținut mii de concerte și a efectuat sute de turnee în țară și în străinătate. A fost invitat în emisiuni de radio și de televiziune și figurează în diverse publicații și volume de specialitate. Cu grupul Mondial, a editat trei discuri long play și o jumătate împreună cu formația Sincron, un disc extended play și un compact-disc, cu grupul Sfinx – trei discuri long play și trei discuri single, iar cu trupa Sfinx Experience – două compact-discuri, apărând și pe mai multe compilații.

Mihai Cernea (compoziții, versuri, voce și baterie) este un cunoscut muzician de rock și pop, care a cunoscut notorietatea mai ales ca percuționist. Despre Cenaclul Flacăra, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 19 octombrie 2005, de la domiciliul său din București.

– Te salut, Mihai Cernea!
– Salutare și din partea mea!

– Când ai evoluat în Cenaclul „Flacăra”?
– Noi [grupul Sfinx] am cântat la unul dintre primele spectacole, care a avut loc în aula Facultății de Geografie [a Universității] din București; țin minte că, atunci, au mai fost prezenți, între alții, Moțu [Florian] Pittiș și Anda Călugăreanu. După aceea, am mai apărut de câteva ori, până când cenaclul a devenit o mișcare de masă; din acel moment, nu ne-a mai convenit să venim, pentru că, acolo, existau niște excese de orgolii și de personalitate, care depășeau limitele accepțiunii noastre. Dan Andrei Aldea a mers, în continuare, de multe ori, la reprezentațiile acelea, dar noi, ca formație, am mai participat destul de rar – o dată sau de două ori pe an –, în spectacole speciale sau foarte mari.

– Între excesele de care vorbeai și beneficiile cenaclului – atât pentru voi, cât și pentru public –, care crezi că au predominat?
– La vremea aceea, nu eram foarte încântați de ceea ce se întâmpla acolo; acum, însă, uitându-mă în urmă, parcă, totuși, a fost o mișcare ce a înviorat puțin lumea spectacolului din România. Pe atunci, muzica ușoară domina în mod absolut orice apariție artistică în public; mai ales la televiziune, erau invitați aproape numai reprezentanți ai genului ușor. Rockul și folkul încercau să echilibreze întrucâtva balanța, iar miile de spectatori veneau să vadă și să asculte, în primul rând, formații și cantautori. Cenaclul s-a situat undeva între aceste două fronturi; păcat, însă, că a fost dominat în mod categoric de personalitatea extraordinară a lui Adrian Păunescu, care ieșea în evidență exagerat de mult în fața celorlalți artiști. Pe de o parte, intervenind întruna, distrugea, oarecum, actul artistic, iar, pe de alta, majoritatea actorilor și cântăreților erau total aserviți poeziei lui. Culmea e că mai ales cei de proastă calitate se pretau la asta, ceea ce mie îmi displăcea profund.

– Care au fost consecințele?
– Cenaclul a pierdut, încet-încet, din calitate, pentru că oamenii cu adevărat valoroși nu cântau numai poeziile lui, ci își alegeau doar spuma versurilor sale, care, într-adevăr, erau mari creații. Multe dintre ele au încăput pe mâinile unor compozitori și interpreți extraordinari, dar, în același timp, exista și o armată de „lipitori” pe-acolo, care nu avea nicio legătură cu realitatea, cu valoarea și cu actul artistic. Toți cântau la fel, întreaga seară auzeai aceeași linie melodică, aceeași armonie și același ritm, numai ca să se spună, iar și iar, versurile lui Păunescu. Eu nu-i neg valoarea, fiindcă are câteva poezii excepționale, pe care le știm cu toții și care-mi plac foarte mult, dar, după gusturile noastre, nu era chiar ceea ce ar fi trebuit să fie; ar fi fost nevoie de mai multă libertate și dezinvoltură, pentru ca fiecare să poată exprima ceea ce ar fi dorit, nu neapărat să i se impună ceva anume.

– Îți mulțumesc pentru tot, inclusiv pentru acest dialog.
– Și eu îți mulțumesc.

Florin Bălănescu