„Cenaclul Flacăra a fost un fenomen inegal cu el însuși.”
Interviu înregistrat în studio de Emilia Ghețu, redactor în cadrul Radio Moldova din Chișinău, și difuzat în emisiunea Album de familie, la 2 martie 2024.

– Bine-ai revenit la noi, Florin Bălănescu!
– Bine te-am regăsit, Emilia, și, odată cu tine, pe ascultătorii noștri!

– De astă dată, îți propun să vorbim despre muzica folk românească.
– Acest gen muzical este una dintre marile mele slăbiciuni, ca și a tuturor oamenilor cu suflet care îl prețuiesc. Ar trebui să începem cu o scurtă incursiune introductivă în istoria genului, care a apărut în anii ’30, în America, fiind o muzică a oamenilor simpli, cu greutățile vieților lor, exprimate în textele pieselor. Inițial, a fost o muzică tradițională, după care a căpătat o altă conotație, devenind, în anii ’60, un gen protestatar, cu exponenții cei mai vizibili, pe atunci, Bob Dylan, Joan Baez și Donovan (ultimul, din Marea Britanie), ce reflecta realitățile sociale ale vremii: protest împotriva războiului – a celui din Vietnam, în special –, a rasismului, a condițiilor dificile de trai și așa mai departe. La noi, acest gen muzical a ajuns cu o titulatură falsă, pentru că „folk” înseamnă „popular”, „tradițional”, el căpătând, de la început, sensul de versuri (de calitate) cântate, pe care Adrian Păunescu l-a numit, în Cenaclul Flacăra, „muzică tânără”. În anii de glorie ai folkului românesc, acesta a fost tot un gen protestatar, așa cum a fost preluat din America, însă, după numai cinci-șase ani, s-a diluat, devenind o muzică lirică și melodioasă, dar care și-a pierdut esența mesajului inițial.

– Mircea Cărtărescu spunea că Bob Dylan este un geniu; să-l credem?
– Dylan este singurul muzician care a primit Premiul Nobel (pentru literatură, în anul 2016); prin muzica și versurile sale, el a transformat muzica pop într-o formă de artă, a schimbat, din temelii, conștiințe și a întors lumea cu fața spre problemele reale ale societății. Și în opinia mea, el rămâne exponentul numărul 1 în istoria muzicii folk, secondat de cei pe care i-am pomenit.

– Deci, folk înseamnă, mai întâi, poezie și, apoi, muzică…
– În primul rând, text, versuri de calitate. După 1980 și, mai ales, după 1990, calitatea muzicală a pieselor a scăzut. Eu am o părere destul de proastă despre majoritatea cântecelor de astăzi, care nu transmit aproape nimic din acest punct de vedere; până și corifeii genului au ajuns să cânte mai mult pop decât folk, virând, din păcate, din considerente financiare, spre piața comercială. O melodie de proastă calitate cu un text excepțional, cum sunt foarte multe piese astăzi – nu mai spun că aproape niciun folkist nu cunoaște mai mult de două-trei acorduri la chitară –, nu face decât ca așa-zisa „muzică” să violenteze textul și să-l așeze într-o oglindă defavorabilă, în loc să-l pună în valoare. După mine, doar trei folkiști de la noi au mai continuat să cânte folk pur – Tatiana Stepa, Raul Cârstea și Florin Săsărman, care au ținut sus steagul folkului românesc autentic. Totuși, tocmai de aceea, ei au fost chemați mai rar la spectacole și festivaluri, pentru că s-au format niște găști în care ceilalți se invită între ei, iar aceștia nu intrau în vederile lor. Cam asta a fost, după părerea mea, evoluția și involuția folkului de la noi.

– Ce ți-ai propus în emisiunile de la Radio Iași?
– Gusturile mele muzicale, educate și completate, în timp, prin multe achiziții și audiții, ca și apetența pentru texte de valoare și muzică de calitate, și-au pus amprenta asupra emisiunilor mele. Aproape toate programele pe care le-am realizat – și au fost vreo 35 de tipuri de emisiuni care s-au pretat la suport muzical – au fost ilustrate, mai ales, cu folk și rock, pentru că, la un moment dat, aceste genuri muzicale s-au alăturat; ba chiar a apărut folk-rockul, în care, de exemplu, Iurie Sadovnic a fost cea mai importantă expresie din Basarabia, iar, la noi, sunt câteva grupuri care au abordat acest gen – de pildă, Pro Musica și chiar Phoenix în câteva piese. Revenind, cu timpul am ajuns să fac și emisiuni de folk pur, iar, mai tot timpul, am difuzat foartă multă muzică din Basarabia – uneori, chiar mai multă decât de la noi. Fiind atașat de acest perimetru geogrfic, de valorile și de oamenii lui, am realizat și o istorie a muzicii folk de pe ambele maluri ale Prutului, în care i-am intervievat, în direct, pe 20 dintre cei mai reprezentativi artiști care au susținut, din anii ’70, acest gen muzical atât acolo, cât și aici. Din Basarabia, au fost Iurie Sadovnic, Maria Mocanu, Victor Buruiană și Silvia Grigore, dar am mai vorbit și despre alții, chiar dacă nu au intervenit telefonic, ilustrându-le creația cu compoziții proprii.

– Îmi aduc aminte cum, la începutul anilor ’90, ne trimiteai benzi cu muzică folk; atunci, ne-am și cunoscut…
– Și eu îmi amintesc, cu drag, de zilele acelea, în care m-ați cucerit prin deschiderea și căldura voastră sufletească și prin felul vostru natural de a fi; calitățile acestea ce se regăsesc, din plin, în emisiunile pe care le realizați – spre deosebire de majoritatea celor de la noi, în care factorul comercial și-a pus, din ce în ce mai mult, amprenta.

– Cât a contat Adrian Păunescu în promovarea muzicii folk?
– Rolul său a fost contradictoriu. Mai întâi, el a avut un mare merit în explozia acestui gen muzical de la noi; înainte de debutul Cenaclului Flacăra, la 17 septembrie 1973, existau câțiva folkiști importanți, pe care îi numărai pe degetele de la o mână. Adrian Păunescu a coagulat aceste valori dispersate, ce se exprimau într-un cadru restrâns, în cluburile studențești, ulterior descoperind și altele, și a constituit un nucleu care a reprezentat folkul românesc autentic din anii ’70. Din păcate, cu timpul, cenaclul a luat-o razna; pe lângă mesajele patriotarde și chiar lingușitoare la adresa „conducătorului iubit”, Păunescu a promovat, din dorința de a umple scena și a da amploare manifestării, și nume mai puțin reprezentative, ceea ce a făcut ca muzica folk de după anul 1979, mai ales, să se dilueze. Mesajele de protest, adică esența genului, au devenit din ce în ce mai sporadice, cântecele erau scrise aproape exclusiv pe versurile lui – de mare calitate, într-adevăr, dar nemailăsând loc, proporțional vorbind, și altor creații lirice esențiale. Din aceste motive, dar și din altele, marile talente au plecat, iar cei rămași s-au risipit la desființarea cenaclului, la 15 iunie 1985, și, astfel, a dispărut și spiritul inițial al acestui fenomen. Revenind la emisiunile mele, am realizat și un serial de zece episoade dedicat istoriei cenaclului, în care au intervenit, în direct, în fiecare ediție, 100 de foști membri ai acestuia, inclusiv Adrian Păunescu. Au fost păreri împărțite despre rolul, importanța și evoluția manifestării – fapt explicabil, pentru că a fost un fenomen inegal cu el însuși.

– Ce a însemnat Iurie Sadovnic?
– De el, mă leagă o strânsă și adevărată prietenie; din cauza asta, amintirile mă dor. Iurie a fost și a rămas, de departe, cel mai important cantautor de muzică folk și folk-rock din Basarabia, prin fața căruia foarte mulți dintre cei consacrați de la noi n-au avut și n-au cum să treacă. Deși l-am promovat și i-am trimis cântecele și la alte posturi de radio, el n-a avut parte de o susținere constantă, pentru că, peste tot, a fost difuzat sporadic sau defel. Mai era invitat, rar, pe la festivaluri, fiindcă funcționau „bisericuțele” de care am pomenit și el nu avea loc. Ori Iurie a schimbat, din temelii, fața folkului din Basarabia – prin calitatea versurilor pe care le-a ales, cu consecvență, prin harul divin cu care și-a compus muzica și prin trăirile din scenă; în plus, s-a înconjurat, la fiecare înregistrare, de muzicieni de valoare care l-au acompaniat și i-au orchestrat piesele. Inima lui bătea, profund, pentru români și pentru România; dincolo de talentul său autentic, care sensibiliza ochii oricărui privitor și urechile oricărui ascultător, mai ales pentru asta l-am apreciat. Faptul că era un român adevărat, cu vocația prieteniei cu care m-a onorat, înzestrat și cu o statornică disponibilitate, m-a cucerit încă de la început și definitiv. El nu a avut bani, dar a fost, cum a putut, de patru ori în studio în emisiunile mele și ar fi venit de oricâte ori l-aș fi chemat. Dincolo de prietenia care, oricum, rămâne, îi port o nesfârșită recunoștință pentru tot ce ne-a dăruit.

Florin Bălănescu