Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

CENTENARUL RĂZBOIULUI ROMÂNO – UNGAR DIN ANUL 1919

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 10 (130), Octombrie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

CENTENARUL RĂZBOIULUI ROMÂNO-UNGAR DIN ANUL 1919

Primit pentru publicare: 01 Oct. 2019
Autor: prof. Ioan GRĂDINARU,  Buzău
Publicat: 02 Oct. 2019

Editor: Ion ISTRATE
© Ioan Grădinaru, © Revista Luceafărul
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro


 

     Anul trecut, în 2018 am sărbătorit CENTENARUL MARII UNIRI, 100 de ani de la FORMAREA STATULUI NATIONAL UNITAR ROMAN, una dintre cele mai frumoase și strălucitoare sărbători a națiunii române. Să-i mulțumim lui Dumnezeu că am fost sănătoși , că am participa la numeroase activități plăcute și interesante și pentru că am fost părtași la un asemenea mare eveniment, unic în viața unui om.

        Anul acesta, nu sărbătorim, ci comemorăm, evocăm EROII MARII UNIRI, prin Centenarul războiului româno-ungar din anul 1919. Primul război mondial se terminase , Germania a capitulat, Austro-Ungaria s-a dezintegrat, iar pe 18 ianuarie 1919 a început Conferința de Pace de la Paris, care urma să edifice o nouă ordine politică și mai ales teritorială în Europa.

Pentru România războiul nu s-a încheiat o dată cu proclamarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Pericolele veneau dinspre răsărit, unde nu se recunoștea unirea Basarabiei si Bucovinei cu România, cât și dinspre apus odată cu proclamarea în Ungaria  a unei Republici a Sfaturilor (sovietelor). Astfel, armata română a dus în anul 1919 , un greu război cu Ungaria din cauza provocărilor și atacurilor numeroase executate împotriva României.

              Dar, care sunt cauzele acestui război, pentru cine , pentru ce țară a fost un război drept sau un război de cotropire, nedrept?
             Să prezentăm un scurt istoric , iar cititorul va trage concluziile necesare.

Ungurii au migrat din stepele pontice în Câmpia Panonică, teritoriul dintre Tisa și Dunăre prin anii 895-896, în versiunea notarului Anonimus și a cronicelor maghiare care au urmat. Popor războinic, bine organizat și dotat , cu călăreți înarmați cu săbii, ungurii și-au întărit controlul asupra bazinului panonic, lansând o serie de invazii în Europa Apuseană și spre sud în Imperiul Bizantin.

Gesta Hungarorum (Faptele ungurilor) cronică terminată pe la 1200 , menționează existența românilor în zona Carpaților Apuseni.

             Istoricul Ioan Aurel Pop, în prezent președintele Academiei Române afirmă: ,,Toate cronicele latino-maghiare scriu despre existența românilor de la nord de Dunăre înainte de apariția nomazilor unguri”. În anul 1995 în Parlamentul României , un deputat UDMR afirma că națiunea maghiară sărbătorește 1100 de ani de când migratorii unguri s-au așezat în Câmpia Panonică, deci ungurii contemporani nouă recunosc că înaintașiii lor s-au stabilit in  Centrul Europei la sfârșitul sec. al IX-lea. În cursul secolului al X-lea, începe un proces lent de sedentarizare, în anul 1000 ungurii s-au creștinat în rit occidental , primul rege creștin fiind Ștefan. În expansiunea teritorială spre est , îi pune pe unguri în contact direct cu românii, care trăiau organizați în voievodate româno- slave, ocupându-se cu agricultura și creșterea animalelor și mai puțin cu ducerea războaielor. Cucerirea teritoriului intercarpatic s-a realizat lent, pe etape succesive în sec. XI-XIII.  În anul 1526 Regatul Ungariei este cucerit de turci pentru 160 de ani, fiind transformat în pașalâc (provincie otomană), iar Transilvania devine în tot acest timp principat autonom sub suzeranitate otomană. În anul 1683 după înfrângerea turcilor la Viena, Ardealul și Ungaria devin provincii ale Imperiului Austriac.

          În timpul dualismului austro-ungar (1867-1918) , Ardealul intră în componența Ungariei timp de 51 de ani, când a avut loc o politică de maghiarizare a nemaghiarilor. Astfel, Ardealul, străvechi teritoriu românesc, a făcut parte din Ungaria. Sfârșitul primului război mondial aduce destrămarea monarhiei austro-ungare, iar românii din fosta monarhie au hotărât la 1 decembrie 1918 să se unească cu România. Ungaria ca parte a imperiului destrămat, a pierdut teritorii întinse, firește ungurii nu s-au putut împăca niciodată cu pierderea Ardealului și unirea cu România. Nobilii, grofii, conții și magnații unguri care își aveau moșiile și castelele în Ardeal, care își aveau acolo robii, iobagii noștrii, români voiau proprietățile înapoi, căci AURUL ȘI BOGĂȚIA ARDEALULUI AU FĂCUT BUDAPESTA.

           Văzând că nu găsește înțelegere în vest, la 21 martie 1919, guvernul a fost înlăturat și s-a proclamat Republica Sfaturilor(sovietelor) Ungare , conducătorul noului regim a fost Bella Kuhn, comunist originar din Transilvania apropiat al lui Lenin.

           În noapte de 15-16 aprilie armata ungară a trecut la atac în zona Munților Apuseni. Riposta românească nu s-a lăsat așteptată , trupele române au eliberat rând pe rând orașele Satu Mare, Carei, Salonta și Oradea, continuând ofensiva până la Tisa. La 1 mai 1919, o nouă linie de demarcație era stabilită pe râul Tisa , în acord cu Aliații de la Paris. Guvernul bolșevic de la Budapesta , văzând că românii s-au oprit pe Tisa, și-au făcut planul să atace pe cehoslovaci , atacul trupelor ungare a început la 23 mai 1919 când au trecut la ofensivă pe tot frontul de nord, ocupând mai multe localități. Armata română s-a limitat de a face o acoperire pe Tisa, s-a echipat din depozitele capturate de la inamic, iar instrucția trupei și a ofițerilor a fost reluată.

          În timpul acesta guvernul sovietelor din Budapesta încheie un armistițiu cu cehoslovacii. Încurajat de aceste succese, Bella Kuhn concepe planul uriaș de a organiza în grabă armata , de a ridica efectivele până la 10 divizii și cu aceste forțe , bine echipate și instruite cu material de război , prin sărăcirea și înfometarea populației civile, să pornească o cruciadă contra românilor cu scopul de a-i alunga din Ungaria și chiar din Ardeal. Așadar, perioada de acalmie a fost de scurtă durată.

          Atitudinea ambiguă a Aliaților cu privire la situația dintre România și Ungaria a sporit starea de nesiguranță. Bella Kuhn a luat inițiativa și la 20 iulie a declanșat o puternică ofensivă pe Tisa, au traversat râul creând mai multe capete de pod , în dreptul localităților Arad, Oradea, Debrețin și Satu Mare. 

          Armata română a fost obligată să se retragă, frontul nostru de peste 360 km, de la Csap până la Segedin (Szeget), ocupat din sută în sută de metri de câte un singur ostaș, n-a putut bineînțeles rezista puhoiului lui Atila. Bella Kuhn a trimis o depeșă prin radio lui Georges Clemenceanu, prim-ministru al Franței și președinte al Conferinței de Pace de la Paris în următorii termeni: ,, Am trecut Tisa, înaintăm victorioși, românii, cotropitorii Ungariei, fug în debandadă.”

           În fața acestei situații destul de grave, comandamentul superior român, Marele Cartier și generalul Gheorghe Mărdărăscu, Comandantul trupelor din Transilvania, au hotărât să păstreze defensiva în regiunea Tokay, la sud să arunce coloana inamică peste Tisa , iar apoi dinspre sud să lovească la centru cu grupul de manevră de sub comanda generalului Moșoiu și să respingă peste Tisa grupul de forțe inamice ce trecuse la Szolnac și înainte spre Oradea. După o săptămână atacul ungar a fost respins, iar armata română s-a aflat în ofensivă pe teritoriul ungar pe direcția capitalei Budapesta. La rândul lor autoritățile române au ignorat recomandările Aliaților ca trupele române să nu înainteze pe teritoriul ungar și au decis să meargă până la capăt. Până pe 2 august, forțele maghiare au fost dezorganizate, încercuite și dezarmate, iar pe 3 august primele unități militare românești ajungeau la Budapesta.

          Brigada a IV-a Roșiori sub comanda generalului Gheorghe Rusescu, care făcea parte din Divizia a VI-a, avea misiunea de a încercui și captura inamicul în direcția generală sud-vest, a fost prima mare unitate română care a ajuns la zidurile Budapestei. Celelalte forțe armate se aflau în marș forțat și în goana căruțelor către Budapesta, fără a întâmpina niciun fel de rezistență. În ,, Memoriu asupra operațiunilor Brigăzii a IV-a Roșiori ,, , generalul Gheorghe Rusescu relatează cum a ajuns în apropierea Budapestei după o luptă între disciplină și ambiție , afirmă că pentru Budapesta se face să riște o pedeapsă pentru neexecutare de ordin. Fără să neglijeze misiunea primită de marea unitate de cavalerie pe care o comanda , generalul Gheorghe Rusescu cu 4 escadroane, 2 tunuri, 2 plutoane și 2 grupuri de mitraliere intră în Budapesta în după amiaza zilei de 3 august, orele 18:30, se întâlnește cu guvernul maghiar și solicită cazarma de husari unde s-au instalat militarii români. Nu a întâmpinat nici o rezistență , cu toate că un mare risc exista. Refuză să se retragă din Budapesta la solicitarea delegaților guvernului maghiar și a delegaților englezi, francezi și italieni. În concluzie, trupele române au pătruns ,,neoficial” în Budapesta, încă de duminică 3 august și doar ambiția generalului Gheorghe Mărdărăscu care și-a dorit să intre în fruntea trupelor sale în capitala maghiară a făcut ca istoria să rețină data de 4 august , zi în care generalul împlinea 53 de ani (născut 4 august 1866).

          La 4 august 1919, intrau în capitala ungară și efectivele Diviziei 1 Vânători conduse de generalul Gheorghe Mărdărăscu, care devenea Comandantul trupelor române de ocupație. Bella Kuhn a fugit la Viena, ceea ce a însemnat și sfârșitul experimentului bolșevic din Ungaria. De a lungul marelui bulevard Andrassy au trecut coloane lungi de infanterie, cavalerie, artilerie. În inima orașului Budapesta generalul Gheorghe Mărdărăscu a primit defilarea trupelor. Niciodată o trupă românească nu a defilat mai mândru, mai marțial, solemn și impunător. Mut și resemnat norodul ungar privea de pe trotuarele largi la spectacolul unic. Era istoria care se desfășura răzbunătoare, nemiloasă și fatală , era întreaga poveste milenară a neamului românesc martir din Ardeal, care s-a încheiat într-o apoteoză, ceremonie orbitor de strălucitoare, s-au răzbunat umilințele și suferințele atâtor generații de strămoși . Nu trebuie să avem jenă când abordăm acest subiect . ISTORIA ESTE CE ESTE SAU CEEA CE A FOST. Nu trebuie să fie nimeni deranjat , suntem datori să o cunoaștem și să o apreciem asa cum este ea, mai ales în contextul relațiilor cu vecinii noștri care nu întotdeauna au fost cordiale.

            În cele patru luni de administrare a orașului de către militarii români, au fost reorganizate serviciile publice, s-au oferit sprijin populației civile afectate de război și regimul bolșevic, s-au luat măsuri pentru organizarea armatei naționale ungare ce a avut loc în zona lacului Balaton, s-a reînființat jandarmeria ungară. 

            Opinca agățată deasupra steagului maghiar arborat pe Palatul Parlamentului din Budapesta, care a intrat în folclorul asociat ocupării capitalei maghiare în 1919 este prezentată pe larg în însemnările generalului Marcel Olteanu. Palatul Parlamentului a fost pus sub paza unui pluton de vânători , șeful gărzii sergentul Iordan a văzut cum deasupra palatului fâlfâia în vânt flamura ungurească. Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut. A luat câțiva militari spunând că vor face o faptă care va rămâne de pomină și va fi răzbunată și talpa țării , au urcat în norii Budapestei, au coborât steagul în lungul sforii și luând apoi opinca căprarului Bivolaru s-a urcat și a pus-o drept căciulă în vârful lăncii drapelului, lăsându-i nojițele să-i atârne în vânt. Și așa multă vreme, a fluturat în cerul Budapestei opinca românească.

             Pe data de 16 noiembrie 1919 armata română a început retragerea din Ungaria, Budapesta a fost predată Misiunii Militare Interaliată și autorităților maghiare. La 22 noiembrie , cele din urmă trupe care ocupau capetele de pod de pe malul apusean al Tisei  au fost retrase, iar între 14 februarie și 20 martie 1920 întreg teritoriul unguresc a fost evacuat și trupele noastre au fost retrase pe prima linie de frontieră, stabilită de Conferința de Pace de la Paris și acceptată și de către România. Campania din Transilvania și Ungaria a ținut nouă luni. Tisa și Budapesta au fost cele două mari etape ale acestei campanii strălucite. Războiul româno-ungar din anul 1919 a reprezentat actul final cu care s-a încheiat participarea României la marele război mondial și a fost încoronat de cel mai strălucit succes. La 4 iunie 1920 a fost semnat Tratatul de la Trianon (Versailles) între Puterile Aliate învingătoare în primul război mondial și Ungaria în calitate de succesor al Imperiului Austro-Ungar învins. Tratatul a stabilit frontierele Ungariei cu statele vecine și a fost perceput la Budapesta drept catastrofă.

            În anul 1936 a fost restaurat Arcul de Triumf de la București care comemorează victoria României în primul război mondial , atunci a fost adăugată ultima localitate în care armata română a reputat victorii: Budapesta, după localitățile Muncelu, Vrancea, Coșna. În anul 1945 localitatea Budapesta după Arcul de Triumf a fost distrusă , dată jos, iar în anul 2012 Primăria Municipiului București a montat în mod oficial placa cu inscripția Budapesta , ultima victorie a armatei MARII UNIRI.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.570 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2019 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5