Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 3 (135), Martie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Cine se aseamănă… se adună în gașca literară 

Primit pentru publicare: 13 Martie 2020
Autor: Ionuț CARAGEA,  Oradea, scriitor de limbă Franceză și Română, Membru al Uniunii Scriitorilor din România
Publicat: 14 Martie 2020
© Ionuț Caragea, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Cine se aseamănă… se adună în gașca literară 

Pe data de 19 februarie 2020 scriam un articol intitulat “Mascarada continuă”, în care puneam sub semnul întrebării valoarea unor scriitori și verticalitatea unor critici literari. Subiectul principal era scriitorul ultramediocru Ioan Moldovan din Oradea, iar eu vă întrebam dacă îl cunoașteți pe cel care “a luptat vehement pentru combaterea celor care au tras semnale de alarmă cu privire la neregulile din lumea literară (vezi cazul denigrării excepționalului critic Ion Simuț) și a premiat scriitori cu influență din cercurile favorizate, aplicându-se principiul reciprocității? Cel care a fost un model excepțional pentru cei de la București, slujindu-le ca un adevărat locotenent? Cel care a fost nominalizat la premiile Mihai Eminescu absolut nemeritat, în timp ce poeți cu zece clase peste el nici măcar nu au fost reținuți pe lista nominalizărilor, chiar dacă au fost propuși? Cel care a fost aspru criticat de Virgil Podoabă pentru neregulile de la Familia, despre felul cum circulă banii, despre costuri, încasări, despre munca directorului în comparație cu munca redactorilor? (vezi cotidianul Crișana, 18 iunie 2019) Cel care a trucat concursul pentru reangajarea redactorului-șef, Traian Ștef, la revista Familia? (vezi ziarul Bihoreanul, 22 iulie 2019) Cel care, dacă nu ar fi avut funcția pe care o are la Familia, ar fi fost un mare anonim al literaturii române?”

În sprijinul lui Ioan Moldovan, un scriitor răsfățat/protejat al capitalei, sărea criticul Daniel Cristea-Enache, despre care spuneam că “se face de rușine elogiind în revista România Literară (nr. 5, 2020) versurile de clasa a patra ale lui Moldovan: „Am luat un singur cozonac – cu stafide/ Am cumpărat usturoi și gulii pentru o doamnă cu suprafețe aride/ Mere, portocale, clementine, pentru noi// Am mai cumpărat pâine/ dar nu am stat la coada lungită până mâine de joi// Și țigări kent lung/ Și legume// A fost un exod în lume”. Și totuși, ca să-și lase o portiță de scăpare, Enache se face că observă și niște versuri ininteligibile: „După exercițiile numerologice de înviorare/ a încercat să-și amintească o nouă mișcare/ Nu reuși. Magnolia de mai sus se scutura-n lentori// Știrile sosinde erau numai orori// Al cincilea sân uda-mbelșugat creierul dumisale/ Pe la subțiori îi ajunseseră ape letale/ Cine ești dumneata de te ții de șotii și jale?”.”

Mă întrebam, așadar dacă “este Daniel-Cristea Enache un critic prost, lipsit de verticalitate, care și-a pierdut reperele? Mai știe Daniel Cristea-Enache ce este poezia? A ajuns România Literară o revistă proastă, o afacere de familie, în care sunt lăudați toți scriitorii mediocri care fac jocurile celor care îi coordonează? Este literatura română o mascaradă în care unii trepăduși se cred stăpânii lumii? Cum să vă răspund la aceste întrebări? Dar lista canonică a lui Manolescu, în care ultramediocrul Ioan Moldovan este pus la loc de cinste (alături de alți ultramediocri), nu este și ea o dovadă a acestei mascarade? Chiar așa, și-au pierdut acești critici importanți reperele literare? Au rămas așa de mult în urmă cu lectura? Chiar nu le pasă că, peste ani și ani, când se va trage o linie, vor fi amintiți ca o mare rușine a literaturii române? Sau tot ce contează sunt profiturile imediate, indemnizațiile de merit, premiile bombastice inventate de ei și acordate tot lor? Cum se face că toate aceste genii de carton ale literaturii române, nu au nicio valoare în afara granițelor? Pentru ce să fie recompensați de străini? Pentru versuri de clasa a patra, pentru plagiate? Pentru liste canonice care nu au decât o vagă legătură cu realitatea lumii literare? Pentru injurii aduse Patriei? Pentru denigrarea valorilor naționale? Pentru faptul că l-au făcut pe Eminescu idiot? Iar tinerii, ce repere să aibă tinerii, de vreme ce au fost intenționat lăsați să scrie prost/vulgar, astfel încât bătrânii să-și mențină supremația? Unde sunt scriitorii veritabili ai tinerei generații, care să se ridice împotriva dinozaurilor de plastic, umflați cu pompa? Au fost cu toții manipulați? Au ajuns cu toții niște șoricei care se mulțumesc cu bucățica de cașcaval oferită de stăpânii lor?”

Și concluzionam, spunând că “mascarada continuă… Cel puțin, sper ca Uniunea Scriitorilor din România să rămână aceeași instituție valoroasă, care să ne amintească nouă, scriitorilor de rând, că facem parte dintr-o familie mare și frumoasă. Cu toate că și acest lucru tinde să ajungă o utopie…”

Evident, articolul meu, chiar dacă a fost publicat în reviste care nu sunt controlate de diverși boieri ai lumii literare, a ajuns să fie citit și de cei de la București, fiindcă toți pereții literaturii au urechi. Și cum nu puteau să-mi ofere un răspuns direct (mi-ar fi făcut publicitate, mie, unuia, un scriitor nepublicat în România literară timp de 14 ani de când sunt membru al USR, indiferent de zecile de cronici obținute de la alți critici mari, indiferent de premiile literare obținute prin Franța sau prin alte părți – nu m-au publicat fiindcă am îndrăznit să-i critic de-a lungul anilor pentru tot felul de ghidușii literare), au apelat la criticii cu care ei sunt în relații foarte bune, critici din rețeaua lor literară. Ce se înțelege prin această rețea? O rețea alcătuită din toți cei care le cântă în strună celor de la București, alcătuită din toți cei care îi votează frecvent, păstrându-și pe merite bombastico-literare locurile pe la reviste sau pe la filiale. O rețea alcătuită din scriitori care primesc indemnizații și premii pentru valoarea lor bombastico-literară. Evident, există și rețele locale, unde unii precum Ioan Moldovan taie și spânzură. Se poate observa foarte ușor activitatea rețelei Familia-Arca, două reviste supuse centrului. Dacă ești în relații bune cu Moldovan și Vasile Dan, ai șanse bune să obții premii la filiala USR din Arad, ai șanse bune să primești premii ale acestor reviste și să fii invitat, pe banii consiliilor locale, la evenimentele organizate de aceste reviste. Atâta timp cât protejații capitalei au poziții de forță, voturile vor merge acolo unde trebuie. Nu din obligație, firește, ci din pură afecțiune. Iar acest lucru se întâmplă aproape în toată țara… demonstrând că avem o lume literară afectuoasă, controlată cu multă dragoste de la centru. Bun, ați spune, e afectuoasă, dar e ceva nelegal în această poveste? Nu, nu este nimic nelegal, v-aș răspunde, dar adevăratele valori ale lumii literare nu se pot ridica singure dacă nu primesc acordul rețelei, în schimb vom asista la o supraevaluare a scriitorilor ultramediocri, fiindcă aceștia, iar centrul o știe foarte bine, sunt cei mai ușor de controlat (afectuos vorbind). Marii critici literari de la centru te pot face mare scriitor, chiar dacă nu ești, și tot ei te pot desființa ca scriitor, chiar dacă ești ca valoare peste ei toți la un loc. Poți avea și Nobelul, că tot găsesc ei niște ghidușii prin care să te pună cu botul pe labe. Puterea nu are voie să cedeze teren în fața nimănui, mai ales când e vorba de atâta dragoste. Dacă ai valoare și vrei să te afirmi, ori te supui iubirii, ori încerci să obții ceva afară. Evident, calea cea mai ușoară este să te supui, nu-i așa? E mai rău ca dragostea la prima vedere… Iar cel căruia te supui, va fi mereu deasupra ta, va fi mereu cel care te controlează.

Revenind la Ioan Moldovan, cei de la centru au acționat exact așa cum mă așteptam, au apelat la membrii rețelei.  Gabriela Gheorghișor, în numărul 6/2020 al României literare, după ce dă ca exemplu niște versuri absolut plictisitoare din volumul lui Moldovan, elogiat anterior de Enache, concluzionează că “Unul dintre cei mai importanți poeți români de azi și unul dintre ultimii mohicani ai optzecismului apără încă, prin scrisul său, poezia de calitate.” Ia să vedem cum arată aceste versuri demne a fi scrise de un poet atât de important : “„Jazz pe c.d. supă de cartofi pe foc femeie dormind/ început de iarnă copii crescuți și plecați bătrânețe// De îndată ce-i impui să se poarte frumos viața devine retractilă/ stă la îndoială/ se teme să nu fie caraghioasă// Masivul atac al ei – pe un versant/ Pe celălalt doarme bietul soldat printre bozii și gândul ca un/ cartuș de artificii a pornit din gol/ Îl lași/ Îl scapi din vedenii// Își risipește singur florilegiul de luminozități/ prin mirosul de cozonac al acestui mileniu deja trist“.  Sunt aceste versuri excepționale sau sunt ultramediocre, așa cum este și autorul lor? Hai să zicem că au potențial, fiindcă, pe lângă ce scriu alți scriitori ultramediocri, au câteva metafore promițătoare prin plictiseala autentică pe care o transmit. Culmea, doamna Gabriela uită să menționeze versurile ininteligibile menționate de Cristea-Enache, ca și când ar vrea să repare greșeala tânărului critic. Păi, băi, frate, ce fel de critic ești, dacă te chinui să scoți cu forcepsul din toată cartea niște versuri mediocre, iar versurile ininteligibile te faci că nu le observi? Dacă într-o curte plină cu flori se află cadavrul unui câine, cine miroase mai tare?

Dar stați așa! Moldovan, care trebuie neapărat să câștige premiul Mihai Eminescu în 2021 (i-a venit rândul, după ce a stat atâta vreme la coadă), este elogiat și de Gheorghe Grigurcu în numărul 8/2020 al României Literare: “Viziunea sceptic-contemplativă cu ironice lucrături de-o rustică savoare a lui Ioan Moldovan îl confirmă drept unul dintre cei mai originali, mai substanțiali poeți pe care îi avem azi.” Versurile elogiate sunt la fel de plictisitoare : „Despre cum s-a-ntins pasta de roșii pe tavan/ pînă cînd s-a stins de tot norul plăpînd// Despre una și alta – adică despre înălțări într-o nacelă roză// Tu ce crezi? O să învii? Dar eu, o să?“ Iar aici, lucrurile se complică. Cine ar avea curaj să se ia de Grigurcu, cel care i-a făcut scriitori mari pe atât de mulți scriitori ultramediocri? (Mai ales la Oradea, sunt o grămadă care au primit girul lui Grigurcu, scriitori care, pentru a primi acest gir, l-au lăudat pe Grigurcu prin diverse reviste – așa-i mecanismul reciprocității) Cel care a demontat atât de mulți mari scriitori ai literaturii române, ieșind în evidență ca un critic de temut, nonconformist, capabil să se ia la trântă cu toți înaintașii lui? Grigurcu nu a fost niciodată un mare poet, dar parcă ar fi știut că dacă devine un critic de temut, prin imensa cultură pe care o are (ȘI O ARE), va reuși să-și ridice și poezia, artificial, la un nivel demn de un mare premiu. Ei bine, dacă nu ar fi trecut de partea centrului, Grigurcu ar fi fost, în continuare, criticul rebel, vertical, criticul de temut, care nu își trădează principiile, dar care trăiește în umbra celor de la putere. În schimb, de la o vreme, Grigurcu a devenit criticul care scrie articole pentru România Literară în care laudă protejații centrului, probabil fiindcă e mai bine așa, să fii în centrul atenției și să fii și plătit pentru ceea ce faci. Ai chiar și satisfacția iluzorie că tu ești puterea, prin asocierea cu ea. Mie mi se pare că Grigurcu dă înapoi ceea ce a primit. Cu ce l-ar deranja pe el să scrie de bine despre niște autori ultramediocri, dacă o poate face atât de subtil, încât să nu bată aproape deloc la ochi? Și cine ar avea curaj să îl contrazică pe Grigurcu? Sau pe toți cei din rețeaua literară? Trebuie să fii nebun, să te autosabotezi, să riști să cazi definitiv și irevocabil în anonimat. Chiar așa să fie? Mie, Ion Simuț mi-a demonstrat că adevărul poate fi spus și îi poate îndemna și pe alții să îl spună. A fost un exemplu. Unul de întoarcere la adevăratele valori morale. 

Așadar, Grigurcu a obținut absolut nemeritat premiul Mihai Eminescu pentru poezie, iar acum dă înapoi ceea ce a primit, lăudând niște nulități. Pe de altă parte, Grigurcu s-a plâns la Oradea, în urmă cu câțiva ani, că 2000 de lei pe care i-a primit de la Familia, ca o recunoaștere a activității sale literare, au fost foarte puțini pe lângă banii care se câștigă la premiul Mihai Eminescu. Ca și când ar fi vrut să spună : “Eu v-am făcut pe toți scriitori, iar voi îmi dați numai două mii de lei?” Iar Moldovan, ca să continui acest pamflet science-fiction, i-a spus : “Îți pun eu o vorbă bună la șefu și iei mai mulți bani, atâta doar, să îi mai faci și pe alții ca mine mari scriitori, iar pe mine, să nu mă uiți, că vreau și eu premiul Mihai Eminescu, după ce îl câștigi tu. Îl luăm pe rând, chiar dacă eu scriu mainimic, iar tu ești un poet mediocru. Ne facem mari reciproc. Am eu oamenii mei, care mă laudă pe mine și care te vor lăuda și pe tine.”

Și iată, dragii noștri, că acest scenariu science-fiction prinde contur pe micile ecrane ale monitoarelor noastre, iar mai târziu ne vom trezi că prinde contur și în viața reală. Dacă un plagiator renumit precum Cărtărescu a obținut premiul Mihai Eminescu, dacă locul 3-4 a obținut acest premiu prin neprezentarea adevăratului câștigător, de ce nu l-ar obține și Moldovan? El, marele poet, lăudat de atâția critici. Pai dacă era atât de mare, îl lua de prima dată și nu sta la ditamai coada… Una e să fii în primii 2-3 din generația ta, una e să fii pe locul 20 sau 30 (și asta, cu mila criticii), stând la coadă după atâția alții mai buni ca tine. Sau la premiul Mihai Eminescu juriul își permite să nu mai ia în considerație părerile celor de la centru sau ale celor din rețeaua lor? Mai ales după ce toți denigratorii și pornografii și-au bătut joc pe scena premiului Mihai Eminescu de valorile noastre naționale, umilindu-i pe cei din Botoșani, mai puțin pe Gellu Dorian, omul de legătură cu centrul, autor publicat la Cartea Românească de denigratorul lui Eminescu, editorul Călin Vlasie? 

După cum spuneam, mascarada continuă. Iar vorba aceea veche, că cine se aseamănă se adună, rămâne în vigoare. Dar…toți la grămadă nu fac cât unul singur autentic, care trăiește în anonimat… Și, slavă Domnului, avem atât de mulți scriitori valoroși care trăiesc în anonimat… Dacă ar avea și curajul să spună ce e de spus, s-ar revărsa atâta dragoste în lumea noastră literară, de ne-am vindeca de toate bolile…

13 martie 2020, Oradea