Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 2 (134), Februarie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Mascarada continuă

Primit pentru publicare: 19 Febr. 2020
Autor: Ionuț CARAGEA, scriitor de limbă Franceză și Română, Membru al Uniunii Scriitorilor din România
Publicat: 19 Febr. 2020
© Ionuț Caragea, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Mascarada continuă

Mai țineți minte când vă vorbeam de ultramediocrul Ioan Moldovan, cel care a luptat vehement pentru combaterea celor care au tras semnale de alarmă cu privire la neregulile din lumea literară (vezi cazul denigrării excepționalului critic Ion Simuț) și a premiat scriitori cu influență din cercurile favorizate, aplicându-se principiul reciprocității? Cel care a fost un model excepțional pentru cei de la București, slujindu-le ca un adevărat locotenent? Cel care a fost nominalizat la premiile Mihai Eminescu absolut nemeritat, în timp ce poeți cu zece clase peste el nici măcar nu au fost reținuți pe lista nominalizărilor, chiar dacă au fost propuși? Cel care a fost aspru criticat de Virgil Podoabă pentru neregulile de la Familia, despre felul cum circulă banii, despre costuri, încasări, despre munca directorului în comparație cu munca redactorilor? (vezi cotidianul Crișana, 18 iunie 2019) Cel care a trucat concursul pentru reangajarea redactorului-șef, Traian Ștef, la revista Familia? (vezi ziarul Bihoreanul, 22 iulie 2019) Cel care, dacă nu ar fi avut funcția pe care o are la Familia, ar fi fost un mare anonim al literaturii române?

Iată că se confirmă, încă o dată, că Ioan Moldovan este un răsfățat/protejat al capitalei. De data aceasta, Daniel-Cristea Enache se face de rușine elogiind în revista România Literară (nr. 5, 2020) versurile de clasa a patra ale lui Moldovan: „Am luat un singur cozonac – cu stafide/ Am cumpărat usturoi și gulii pentru o doamnă cu suprafețe aride/ Mere, portocale, clementine, pentru noi// Am mai cumpărat pâine/ dar nu am stat la coada lungită până mâine de joi// Și țigări kent lung/ Și legume// A fost un exod în lume”.
Și totuși, ca să-și lase o portiță de scăpare, Enache se face că observă și niște versuri ininteligibile:
„După exercițiile numerologice de înviorare/ a încercat să-și amintească o nouă mișcare/ Nu reuși. Magnolia de mai sus se scutura-n lentori// Știrile sosinde erau numai orori// Al cincilea sân uda-mbelșugat creierul dumisale/ Pe la subțiori îi ajunseseră ape letale/ Cine ești dumneata de te ții de șotii și jale?”.

Este Daniel-Cristea Enache un critic prost, lipsit de verticalitate, care și-a pierdut reperele? Mai știe Daniel Cristea-Enache ce este poezia? A ajuns România Literară o revistă proastă, o afacere de familie, în care sunt lăudați toți scriitorii mediocri care fac jocurile celor care îi coordonează? Este literatura română o mascaradă în care unii trepăduși se cred stăpânii lumii? Cum să vă răspund la aceste întrebări? Dar lista canonică a lui Manolescu, în care ultramediocrul Ioan Moldovan este pus la loc de cinste (alături de alți ultramediocri), nu este și ea o dovadă a acestei mascarade?

Chiar așa, și-au pierdut acești critici importanți reperele literare? Au rămas așa de mult în urmă cu lectura? Chiar nu le pasă că, peste ani și ani, când se va trage o linie, vor fi amintiți ca o mare rușine a literaturii române? Sau tot ce contează sunt profiturile imediate, indemnizațiile de merit, premiile bombastice inventate de ei și acordate tot lor?

Cum se face că toate aceste genii de carton ale literaturii române, nu au nicio valoare în afara granițelor? Pentru ce să fie recompensați de străini? Pentru versuri de clasa a patra, pentru plagiate? Pentru liste canonice care nu au decât o vagă legătură cu realitatea lumii literare? Pentru injurii aduse Patriei? Pentru denigrarea valorilor naționale? Pentru faptul că l-au făcut pe Eminescu idiot?

Iar tinerii, ce repere să aibă tinerii, de vreme ce au fost intenționat lăsați să scrie prost/vulgar, astfel încât bătrânii să-și mențină supremația? Unde sunt scriitorii veritabili ai tinerei generații, care să se ridice împotriva dinozaurilor de plastic, umflați cu pompa? Au fost cu toții manipulați? Au ajuns cu toții niște șoricei care se mulțumesc cu bucățica de cașcaval oferită de stăpânii lor?

După cum spuneam, mascarada continuă… Cel puțin, sper ca Uniunea Scriitorilor din România să rămână aceeași instituție valoroasă, care să ne amintească nouă, scriitorilor de rând, că facem parte dintr-o familie mare și frumoasă. Cu toate că și acest lucru tinde să ajungă o utopie…

Oradea, 19 februarie 2020