Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

CITIND “CARTEA JIJIEI” (I)

Manole,,GeorgePrimit pentru publicare: 27 iulie 2016
Autor: Georgică MANOLE, redactor şef al Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 27 iulie 2016
Redactor ediţie: Lucian MANOLE
Editor: Ion ISTRATE

 

 

CITIND  “CARTEA  JIJIEI” (I)

 

A scrie cartea unui râu e o chestiune de interdisciplinaritate pură. Deşi pe prima copertă stă scris “geografie – istorie – mitologie”, cititorul va constata o depăşire consistentă a acestor trei domenii, altele făcându-şi locul, în funcţie de specializărilor autorilor.  Textele ce alcătuiesc cartea sunt scrise, toate, de personalităţi care s-au născut sau au avut  ceva comun cu locurile ce aparţin Văii Jijiei, iar armonizarea lor nu a fost o treabă tocmai uşoară din partea celor doi coordonatori: Nicolae Turtureanu şi regretatul Adrian Neculau.

cartea jijieiProf. univ. dr. Octavian Groza (din Strahotin, com. Dângeni) deschide “Cartea Jijiei –povestea unui râu” (Editura “Alfa”, Iaşi, 2013) cu o abordare geografică. Pe lângă abundenţa de termeni ştiinţifici din domeniul geografiei şi a raportărilor la ultimele cercetări în domeniu, privind toposul în discuţie, autorul vine şi cu puncte de vedere şi soluţii care vizează starea actuală dintr-o perspectivă sociologică şi antropologică: 1. “În bazinul Jijiei, ca şi în Acela al Başeului, cele mai multe sate se înşiruie în ghirlande de-a lungul văilor, legate între ele prin drumuri de calitate mediocre, rareori pietruite”; 2. “Topografia generală, în ciuda caracterului colinar pe care îl reprezintă relieful, ar permite extinderea culturilor irigate, la nivelul întregii Câmpii Moldoveneştei, pe aproape 10.000 de hectare. Cadrul natural ar părea aşadar să permit o economie agricolă înfloritoare şi să ofere locuitorilor zonei – care în mediul rural activează în proporţie de peste 90% în agricultură – baza a ceea ce se numeşte dezvoltarea durabilă”; 3. “Natura nu este prea clementă cu Valea Jijiei, iar greşelile oamenilor nu face decât să-I amplifice caracteristicile generale”; 4. “Suprapăşunatul, datorat în special efectivelor mari de ovine, aratul în lungul pantei, mozaicarea tradiţională a proprietăţilor (şi reapariţia fenomenului după 1990, dar fără punerea în loc a haturilor), despăduririle şi precaritatea mijloacelor de ameliorare a terenurilor din ultimele decenii accentuează eroziunea areolară, ce evoluează uşor către una de tip torrential”; 5. “Limitări în utilizarea potenţialului agricol sunt introduce şi de accentele excesive ale climatului temperat-continental”; 6. Nici pânzele freatice nu pot asigura un surplus consistent de apă, debitele lor abia asigurând alimentarea fântânilor” etc.  Interesant este tabelul cu evoluţia populaţiei, astfel că de la 10.200 de personae în 1775 s-a produs o creştere cu un maxim de 153.947 de personae în 1966. A urmat o scădere, astfel că în 2011 au fost recenzate 146.148 de personae.

O istorie a aşezărilor de pe Valea Jijiei face istoricul Adrian Viţalaru (originar din Ştiubieni): 1. „Începând din secolul al XV-lea documentele emise de cancelaria domnească vorbesc despre existenţa aşezărilor „pe Jijia”, deşi Câmpia Moldovei este considerată o zonă mai slab populată în comparaţie cu alte teritorii ale Ţării Moldovei (cum ar fi zonele dinspre munţi). Spre exemplu, Dorohoiul este atestat în anul 1407, iar Oniceni şi Vicoleni apar într-un document emis la 13 ianuarie 1432, prin care Ilie  voievod îi întărea lui Onică cele două sate aflate pe Jijia. De asemenea, într-un document din iunie 1433 se arată că Ilie voievod a dăruit lui Petru Durnea şi fraţilor săi Ioan şi Giurgiu satul Durneşti, fapt ce demonstrează că pe Jijia de Sus existau mai multe aşezări în prima jumătate a veacului al XV-lea. Din timpul domniei lui Ştefan cel Mare avem numeroase mărturii documentare care atestă existenţa aşezărilor de-a lungul Jijiei”; 2. „În secolul al XVI-lea sunt atestate sate noi pe Valea Jijiei. Dintre acestea amintim: Albeşti, Ionăşeni, Ungureni, Todireni, Truşeşti, Costieni, Strahotin, Miclăuşeni ori Movileni”; 3. „Însă incursiunile militare, epidemiile, inundaţiile, schimbarea proprietarilor de moşie au contribuit la depopularea unor aşezări şi chiar la dispariţia unor sate de pe Jijia, fenomen întâlnit destul de frecvent în Evul Mediu, mai ales în zonele de câmpie şi podiş”; 4. „Pe Jijia de Sus întâlnim şi localităţi ce au purtat sau mai poartă încă denumirea de Ungureni. În documente este atestat satul Ungureni (judeţul Botoşani), iar mai apoi, prin divizarea moşiei, apar satele Ungureni-Crişan, Ungureni-Horia, Ungureni-Isăcescu şi Ungureni-Jianu”; 5. „Cea mai importantă aşezare aflată pe Valea Jijiei a fost şi este Dorohoiul” etc. Şi studiul lui Adrian Viţalaru continuă cu „Stăpâni şi moşii pe Valea Jijiei”, „Integrarea în unităţi administrative” şi „Paşi spre modernitate:  Construcţia „drumurilor de fier”.

Un studiu interesant publică Iulian Pruteanu-Isăcescu (născut la Vaslui, dar cu rădăcini adânci în spaţiul botoşănean). Intitulat „De neamul Isăceştilor”, autorul pleacă de la o realitate, aceea că „de pe Valea Jijiei urmaşii lui Isac de Dumeni se vor răspândi în toată Ţara Moldovei – Botoşani, Piatra Neamţ, Roman, Hârlău, Iaşi, Huşi, Fălciu, Vaslui, Bacău, Galaţi, Brăila etc., în Bucovina şi în Basarabia, precum şi în Europa (Franţa, Elveţia, Italia, Austria etc,), dar şi în America de Nord”. Este redată şi povestea dărâmării, în 1924, de către doctorul C. Papadopol, a casei în care s-a născut Eminescu, prin vocea lui Neculai Isăcescu într-un interviu acordat lui Tudor V. Diaconescu, în 1966: „Era prin 1920. Se formase un comitet în Botoşani, alcătuit din Petrache Irimescu, care era prefectul judeţului; Niculae Crudu, profesor la liceul „Laurean”, fostul profesor al lui Nicolae Iorga; Tiberiu Crudu, directorul Şcolii Normale din Botoşani; Dumitru Şerpeanu, ţăran din Tudora şi alţii, pentru înfiinţarea unui „Muzeu a lui Eminescu” la Ipoteşti. Acest comitet se adresă tatălui meu, proprietarul casei şi moşiei Ipoteşti, pentru a le ceda casa care a aparţinut lui Eminescu, cu scopul de a înfiinţa un muzeu. Tata le-a spus: „Uite ce este! Eu voi face muzeul complet pe cheltuiala mea, după planurile dumneavoastră şi-l voi înzestra cu cinci hectare de pământ, alături de biserică (casa era din zid, iar biserica a fost clădită de bunicii mei din lemn, n.n., N. Isăcescu), cu o singură condiţie, să se pună următoarea inscripţie: La uşa muzeului Eminescu, la care am ţinut mult şi l-am apreciat, ridic acest muzeu, eu Gh. Isăcescu”. Din motive politice, comitetul a găsit de cuviinţă că nu este necesar acest lucru. Atunci tata le-a spus: „Nu vreţi astfel, atunci nu vă dau nimic!” şi cu asta s-au terminat intenţiile bune ale tatei. În 1921, sora mea mai mare, Coca-Maria s-a căsătorit cu doctorul Papadopol din Botoşani şi a primit ca zestre moşia Ipoteşti. Bineînţeles că, între timp, comitetul din Botoşani acţiona mereu pentru a înfiinţa un muzeu Eminescu aici la Ipoteşti. Pentru a scăpa de intervenţiile comitetului şi nevrând să ştirbească nici voinţa tatălui nostru, sora mea, neînţelegătoare şi necugetată, trimite, în 1923, pe dr. Papadopol să dărâme vechea casă a lui Eminescu. Când eu, Nicolae Isăcescu, am auzit acest lucru, am luat un reporter de la ziarul Universul, am fotografiat casa şi am publicat un articol intitulat:Un grecotei fanariot distruge casa lui Eminescu. Articolul publicat era însoţit de fotografia casei lui Eminescu. De atunci au început discuţiile precum că tatăl meu n-a vrut să cedeze casa. De atunci a început un boicot asupra familiei Isăcescu şi asupra doctorului Papadopol, care nu a avut nici o vină.  El n-a fost decât unealta soţiei lui, adică a sorei mele.  Ştiu că după distrugerea casei lui Eminescu, dr. Papadopol a suferit un şoc nervos, din care şi-a revenit cu greu. Singura vinovată pentru distrugerea casei lui Eminescu de la Ipoteşti, este numai sora mea, Maria Papadopol, născută Isăcescu”.

Autorul ţine să amintească şi varianta cercetătorului Valentin Coşereanu: În jurul anului 1924, soţii Papadopol au hotărât să se mute la Ipoteşti, căci riscau să piardă moşia „deoarece, potrivit Legii reformei agrare, erau expropiate moşiile nelocuite timp de zece ani înainte de 1916”. Pe pământul Eminoviceştilor nu locuise nimeni mult mai mulţi ani înainte de Primul Război Mondial, aşa încât întoarcerea soţilor Papadopol la moşia din Ipoteşti, deşi aproape imperativă, potrivit legii, era imposibilă din pricina stării jalnice a casei, pomenite de toate documentele menţionate.  Pentru a putea intra în posesia zestrei soţiei şi a putea locui la Ipoteşti, doctorul Papadopol a tocmit meşteri, ajutaţi de nişte soldaţi aduşi din Botoşani, încercând „mai întîi să consolideze acoperişul pentru a putea reface pereţii. Dar construcţia fiind mult prea şubredă se prăbuşeşte. Aşa s-a produs surparea casei”.(VA  URMA)

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 26 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5