Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

CITIND „CARTEA JIJIEI” (V)

Manole,,GeorgePrimit pentru publicare: 02 sept. 2016
Autor: Georgică MANOLE, redactor şef al Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 02 sept. 2016
Redactor ediţie: Georgică MANOLE
Editor: Ion ISTRATE

 

 

CITIND  „CARTEA  JIJIEI”  (V)


          Capitolul al V-lea  are o denumire originală, sugerată celor care-l alcătuiesc dintr-un acut sentiment al apartenenţei la geografia  Văii Jijiei: „Chemarea spaţiului fondator”. Vine dinspre ceea ce nemţii numesc „Heimattag”, care în traducere înseamnă  „ziua  patriei, ziua locului de baştină”.  Andrei Pleşu, explicând sensul mai larg al acestui cuvânt  german,  spune că trebuie să înţelegem „atât ţara în care trăiau, cât şi cea de care se despărţiseră”. Cititorul acestui capitol va constata o extrapolare între  Valea Jijiei, locul unde şi-au petrecut copilăria, şi locurile care i-au adoptat şi integrat mai târziu. Răspund acestui demers, direct sau prin intermediari, Demostene Botez („Memorii”), Adrian Neculau („Chemarea spaţiului fondator”), Nicolae Turtureanu („Exerciţii de neuitare”), Mircea Rusu („Mărturisiri autobiografice”), Dumitru Morariu („Recunoştinţa unui jijian”), Traian D. Lazăr („Am debutat în buzunarele şorţurilor şi în ghiozdanele şcolare …”), Maria Baciu („Jijia lui Mihai”) şi Constantin Adam („Jijia – mon amour…”). 

cartea jijieiAdrian Neculau, doctor în psihologie, explică din amintita perspectivă, de unde  vine această „chemare a spaţiului fondator”: „Identitatea care ne defineşte şi ne situează între ceilalţi, se construieşte încă din copilărie, prin articulări la contextul social (oameni, locuri, obiceiuri, situaţii). O întâmplare decisivă se poate transforma în amănunt biografic semnificativ şi ne poate urmări întreaga viaţă. Un succes, în copilărie, face să se instaleze stima de sine, iar un eşec ne întunecă traseul vieţii pe mult timp pentru totdeauna. Păstrăm, în memoria afectivă, imagini care ne-au copleşit cândva, le purtăm cu noi şi le actualizăm atunci când nici nu ne aşteptăm. Adesea nu raţionalizăm faptele, ele ne cuprind şi ne domină afectiv. Urmele în suspensie, care rămân în spaţiul psihic  individual şi colectiv, ne încovoaie adesea şi sufocă spiritul, ancorează gândul şi fapta de maluri mocirloase. „Obiectele interne neidentificate”, cum le numesc psihanaliştii, informaţiile care nu pot fi integrate sau metabolizate, cele care sunt ascunse, captează energiile şi consumă enorm.  Până la urmă, mai devreme sau mai târziu, ele ies la suprafaţă, produc explozii psihice la nivelul subiectului individual sau grupului, afectează teritoriul psihic uman, atitudinile faţă de alţii sau doar gândirea socială. Aceste „chemări” formează adesea nuclee de fericire, care ne susţin mai târziu. Uneori pot isca însă durere şi chin. Netratate, neeradicate, nasc suferinţă, traume sistematizate. Şi atunci se organizează ca achiziţii inconştiente care lucrează din interior”. Astfel că, la baza „spaţiului fondator”, Adrian Neculau pune într-un eseu de suflet „satul şi şcoala”, „noua reşedinţă”, timpul de „peste ani”, finalizându-l prin identificarea unor „semnificaţii”: „Istoria personală se construieşte şi reconstruieşte prin valorificarea unor parcele inegale de memorie şi uitare, ajungând uneori la rezultate contradictorii, neaşteptate, în total dezacord cu evoluţia comunităţii sau actorilor sociali. Unii au sensul trecutului, percep durata ca pe ceva palpabil şi prezent, discursul istoric îi implică, încorporează valori şi norme, manifestă solidarităţi de grup, memoria personală le serveşte ca ghid de opinie şi de atitudine. Ei devin purtători ai tezaurului de gândire socială depozitată de grupul lor, din această moştenire îşi extrag identitatea”.

Scriitorul Nicolae Turtureanu , în „Exerciţii de neuitare”, descoperă o „altă vedere de pe pod”, podul de peste Jijia, pe care oprindu-se adesea, îi releva noi şi noi „priviri”: 1.”Privit dinspre copilărie, satul se înalţă fabulos, e un univers pe care niciodată n-am reuşit să-l străbat în întregime şi, cu toate astea, desenul lui mi se desfăşoară cu claritatea unei fotografii luate din avion”; 2. „De  când mă ştiu iacobinean, timpul probabil, ora aproximativă (nu chiar ora exactă) erau stabilite de şi raportate la mersul trenurilor. Pentru că prin vatra satului curge, însoţind sau tăind Jijia, calea ferată Iaşi -Dorohoi –Botoşani. Sau invers”; 3. „Undeva în memorie paşte şi acum iarbă verde şi moale un cal negru. Este calul acela care, într-o vară de demult, şi-a înfipt potcoavele de la copitele dindărăt în barba tatei, sfărâmăndu-i-o”; 4. „Şi o scenă care m-a urmărit mereu, prin ani: când am venit, într-o zi, de la şcoală, tata, fraţii şi surorile mai mari nu m-au lăsat s-o văd pe mama. Se întâmpla ceva misterios, mai mult încă: ceva cumplit. Cum să nu-mi dea voie s-o văd pe mama? Apoi, una din surori a ieşit din cameră, cu un lighean mare în mâini, pe care s-a dus să-l verse în grădină. Deşi ligheanul era acoperit, mi s-a părut că văd, clătinându-se, un lichid roşiatic. Sânge? Asta m-a îngrozit şi mai mult. Mai târziu,  am fost chemat de mama, am fost îngăduit la pieptul ei. Era albă ca varul şi abia de reuşea să mă mângâie. În acea noapte a fost dusă, cu trenul, la un spital din Iaşi. N-am mai văzut-o niciodată”; 5. „Râul acesta deasupra căruia stăm e, la izvoare, un fir de plumb intimidat şi neputincios. Copleşit de ruşinea propriei nimicnicii, este gata să reintre-n pământ, dar pământul nu-l primeşte şi atunci, ca un punct de sprijin în acest univers care-i este necunoscut şi poate-n orice clipă să-l sugrume, răsare un alt izvor, îl susţine şi-i dă puterea să se rostogolească mai departe”. Şi continuă Nicolae Turtureanu despre „uliţa copilăriei”,  despre reacţiile  celor din Iacobeni la moartea lui Stalin,  despre casă, despre „bădiţa cu tractorul”, despre primul drum la Bucureşti, arborele genealogic, anii devenirii etc.

Din Iacobeni, sat pe Jijia, a pornit în lume şi  regizorul de scenă şi actorul Constantin Adam: „Dacă Nilul reprezintă calea regală, artera vitală a Egiptului, sistemul sanguin al aridului din nordul Africii, elementul fără de care civilizaţia egipteană n-ar fi existat, la fel şi Jijia, mica Jijie, cea mai importantă apă curgătoare care traversează nordul Moldovei şi al cărui bazin hidrografic constituie biotop şi ecosistem, loc şi ambient prielnic, influenţează existenţa oamenilor care trăiesc în preajma ei”. Şi Constantin Adam , făcând un apel la memorie,  se translatează „cu peste jumătate de secol în urmă”, amintindu-şi şi mici amănunte care se subscriu „chemării spaţiului fondator”.

Tot din Iacobeni, de acolo de unde Jijia este mereu aceeaşi, răspunde acestei „chemări” şi profesorul, publicistul şi istoricul Traian D. Lazăr. Îşi aminteşte, printre multe altele, cum  în copilărie a fost un cititor pasionat: „Citeam tot ceea ce-mi cădea în mână, prin casa bunicilor ori prin casele rudelor: manuale şcolare vechi, gramovnice, cărţi religioase… Iar când am devenit şcolar, am devorat mica bibliotecă a şcolii, ce încăpea într-un dulap, şi apoi pe cea a căminului cultural”. Şi amintirile lui Traian D. Lazăr curg , când molcome, când pline de nerv, aşa cum e şi Jijia în momentele trecerii ei prin Iacobeni.

Poeta Maria Baciu, o fiică a Jijiei, îşi începe amintirile cu un imn al acestui râu pe care, copilă fiind, îl rostea cu voce tare împreună cu ceilalţi copii: Jijie, / Plimbă-te! / Ochii mei te mângâie! / Jijie, / Curgi domol! / Ochii mei îţi dau ocol, / Râule, / Sunt al tău, / Chiar dacă eşti bun sau rău!…”.  Maria Baciu îşi iubeşte râul atât de mult, încât e în stare să şi-l însuşească: „Jijia despre care vă povestesc este numai a mea, pentru că eu o înţeleg în felul meu, mi-e dragă şi simt că mă aşteaptă să mă întorc la ea mereu. (…) Acum ştiu că apa aceasta are viaţa ei, că trăieşte cu adevărat. Am văzut-o uneori, supărată, cărând mult nămol la vale, muncită şi zbuciumată. Dar am văzut-o şi veselă, susurând şi dansând printre pietre, aruncându-se din mal în mal, de parcă voia să mă bucure pe mine. Ce bine mă simt în preajma ei!”

Mircea Rusu, unul dintre cei mai mari specialişti ai lumii în stomatologie, născut la Suharău şi cu o copilărie petrecută pe Jijia, la Ungureni, prezintă câteva „mărturisiri autobiografice”. Îşi aminteşte de Sfintele Sărbători, de primul său învăţător de la Ungureni, Dumitru Neculau, despre viaţa de elev de la „A. T. Laurian” şi iluştrii profesori de aici, despre viaţa de student şi evenimentele din Iaşi din vremea  acestei etape de studiu.

Tot din Ungureni, biologul Dumitru Murariu semnează „Recunoştinţa unui jijian”. În finalul acestor rânduri scrise cu emoţie, ţine să adauge: „Pe aceştia, pe toate rudele şi consătenii care nu mi-au descurajat părinţii în greaua lor existenţă, vezi-Doamne din cauza trimiterii copiilor la şcoli, îi înscriu alături de toţi dascălii pe care i-am avut pe valea Jijiei. Celor care nu mai există pe această lume le aduc un pios omagiu, iar celor care din fericire mai trăiesc, îi asigur că le port un permanent şi adânc sentiment de recunoştinţă. Le mulţumesc! De la ei (de la ceilalţi) am deprins cultul muncii grele, al perseverenţei şi comportării corecte în societate, al respectării legilor ţării, al trăirii împlinirilor personale, respectând fericirea celor din jur. Cu educaţia dobândită din familie – o educaţie bazată mai mult pe bun simţ decât pe codul manierelor elegante şi, apoi, din efortul neuitaţilor dascăli jijieni, drumul mai departe în viaţă mi-a fost ceva mai neted, probele şi obstacolele din trecut părându-mi-se că fac parte din normalitatea existenţei, în ţară şi în lume”.

            Nefiind în viaţă la momentul  alcătuirii „Cărţii Jijiei”, Demostene Botez, născut la Hulub (comuna Dângeni), este prezent cu un fragment din volumul  „Memorii II” (Editura „Minerva”, Bucureşti, 1973). Fragmentul reprezintă anii copilăriei mici ai poetului şi  a fost conceput în stilul lui Ion Creangă: „Eram cel mai mic dintre toţi. Mă zbăteam disperat să scot picioarele din troienele neumblate în care ei intrau în joacă. Dascălul Gheorghe mă apuca de mână şi mă trăgea. Băieţii râdeau de mine, apucând printr-un troian şi mai mare.  Când ieşeam la loc bătătorit, luam viteză şi începeam să strig şi eu: „O-ni-ho-ho”. Nu ştiam ce îndeamnă asta. Bine, nu ştiu nici astăzi. Dar cu aceste strigăte intram şi eu, cu ceilalţi, în mister. Din aceste nedumeriri care mă ameţeau, mă trezeau băieţii, trăgându-mă de mânecă, de cingătoare, până mă trânteau jos, în zăpadă. Atunci mă lăsau acolo, în pace, şi porneau înainte, mai veseli. Erau nemiloşi cu mine. De cele mai multe ori, eu ajungeam singur la casa următoare, după ce totul se terminase şi băieţii alergau spre altă casă, mestecând bucăţi de vărzări”. Despre Demostene Botez, scriitorul care „îşi purta satul în spate, precum Gheorghe Şincai hronicul”, scrie un elogiu Nicolae Turtureanu. (VA  URMA)

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.570 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5