Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

CITIND ,,CARTEA JIJIEI” (IV)

Manole,,George Primit pentru publicare: 16aug. 2016
Autor: Georgică MANOLE, redactor şef al Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 17 aug. 2016
Redactor ediţie: Georgică MANOLE
Editor: Ion ISTRATE

 

 

CITIND „CARTEA JIJIEI” (IV)

Capitolul al IV-lea al „Cărţii Jijiei”, intitulat „Noduri, semne şi ochiuri”, are un titlu care te conduce către multiple abordări semantice. Întâi m-am îndreptat către ultima carte publicată în timpul vieţii de Nichita Stănescu: „Noduri şi semne”. Fiecare poem, intitulat „nod” sau „semn” reprezintă o clipă ca, împreună, să alcătuiască un poem mai mare, unul cât o carte, în fapt o stare existenţială rezultată din alchimia emoţiilor stănesciene. Astfel că, cei opt autori de „noduri”, „semne” şi „ochiuri” din „Cartea Jijiei” (Dumitru Iacob, Octavian Groza, Mihai Dorin, Maria Baciu, Viorel Ilişoi, Alina Scarlat, Liviu CARTE JIJIEIAntonesei şi Alecsandru Dumitra – Şerbănescu), ţes o reţea în care fiecare îşi pune gândurile, amintirile, ideile şi emoţiile trăite în aceste locuri, generic numite Valea Jijiei.

Apoi, factura mea ştiinţifică m-a condus şi către cele două legi ale lui Kirchhoff, legi care explică „viaţa” în cadrul reţelelor electrice. Extrapolând, eseurile celor opt personalităţi ivite pe malurile Jijiei, pot fi asociate celor două legi ale fizicianului german, astfel că: 1. Suma intensităţilor emoţionale primite în orice nod al spaţiului Văii Jijiei este egală cu suma intensităţilor emoţionale cu care se iese, ele nepierzându-se undeva, în alte toposuri; 2. Suma tensiunilor emoţionale acumulate în orice ochi al spaţiului Văii Jijiei este egală cu suma dintre combinaţia rezultată dintre intensităţile emoţionale şi rezistenţa la provocările specifice toposului. Mă rog, ar trebuit să abandonez repede această elucubraţie eseistică şi din simplul motiv că se pierde valoarea metaforică a titlului capitolului, dar şi fiindcă primul autor, Dumitru Iacob, vine cu propria explicaţie: „Pe scurt, din interiorul experienţei şi a privirii noastre, Reţeaua înseamnă: a) o Reţea socială, o Reţea umană şi de comunicare; în Reţeaua socială fiecare om este nod al reţelei, iar între oameni se generează linii, spaţii şi sensuri ale comunicării. În temeiul Reţelei sociale am reconstituit mitologia Jijiei, povestea Jiei şi a surorii sale gemene; b) Reţeaua este totodată o Reţea cognitivă, un pachet de corelaţii, de legături posibile, probabile şi verosimile între stările şi întâmplările dintr-un domeniu al realului, în baza cărora putem înţelege de ce starea lucrurilor este altfel şi nu altfel; în temeiul acestui chip al Reţelei vom încerca să aflăm de ce oamenii din Valea Jijiei sunt aşa cum sunt şi nu altfel; c) Nu în ultimul rând, Reţeaua este o plasă epistemică, prin care pot fi explicate lucruri care par a nu avea vreun înţeles şi prin care devine cu putinţă privirea în viitor; Reţeaua nu este amorfă şi nici inertă; Reţeaua este dinamică şi naşte, asemenea undelor Jijiei, TENDINŢE şi fenomene repetabile; Reţeaua este alcătuită din ochiuri şi noduri în care sunt cuprinşi toţi cei care au fost, sunt şi vor fi pe Valea Jijiei; potrivit gânditorilor din Reţea, anii, măsuraţi în mii, care s-au scurs de la izvorul lacrimilor Jiei, vor duce şi vor măsura mai departe viaţa oamenilor din Vale”. Recurgând la metoda Reţelei, Dumitru Iacob prezintă legenda celor două surori gemene, Jia şi Jijia, şi a drumului care curge, precum şi a oamenilor asemenea Jijiei.

Octavian Groza, amintindu-şi că în copilărie a cochetat cu creaţia literară, ţine să facă o prezentare a Jijiei raportată la anotimpuri şi însoţită de broderii stilistice de efect: 1.”Venind dinspre Românii uitate, Jijia trece timid graniţa de lut din nordul ţării, strecurându-se stingheră printre Coasta Ibăneştilor şi Dealul Bour şi îndreptându-se apoi pieziş spre mereu absente ţărmuri marine, pierdute demult între răsărit şi miazănoapte”; 2. „ Lucrarea migăloasă a Jijiei, despletită în sute de pâraie, s-a scris şi se scrie de sus în jos în mâlurile Mării Sarmatice, închipuind un ţinut vălurit care clatină privirea dintr-o zare în alta.; 3. „ Îngustă şi încă pitită sub brusturi la Dorohoi, Jijia îşi deschide încet albia şi şesul, împingând satele pe coastele dealurilor şi făcându-şi loc pentru coturi largi în care se ascund bulboane adânci”; 4. „De urât, Jijia îşi caută de joacă cu calea ferată, trecându-i ba într-o parte, ba în cealaltă ori strecurându-i-se fără grabă pe sub dantelăriile de fier înnegrit ale podurilor”; 5. „Iarna, Jijia uită să mai curgă şi împietreşte”; 6. „ După spaima iernii, Jijia se dezmorţeşte greu”; 7. „Vara ajunge uşor pe Valea Jijiei, fiindcă gardurile mici şi puţin lăsate într-o parte nu o împiedică deloc”; 8. „ Nu se ştie niciodată cum şi pe unde vine toamna pe Valea Jijiei. Unii spun că nu pleacă niciodată şi că stă ascunsă în pâclele gri din râpi ori prin frunzele uscate şi foşnitoare de sub copacii din păduri” etc.

Mihai Dorin percepe Jijia ca o prezenţă cu care s-a întovărăşit încă din copilărie. Şi acum este stăpânit de un „duh al apelor”, păstrând „o stare de spirit specială legată de râul acesta îndeobşte molcom, aducător de rod, dar şi de năpastă”. De aceea, s-a simţit obligat să concentreze acest duh în rânduri pline de suflet: 1. „Tomeştean „din vale”, am copilărit când însoţit de sunetul stepei Jijiei, când de ameninţarea puhoaielor ei. Cu toate că din această îngemănare m-am trezit adesea cu apele Jijiei în spatele casei, nu i-am purtat niciodată pică. Dimpotrivă”; 2. „Jijia a avut norocul să nu întâlnească nici o aşezare omenească mai mare. Ce binefacere! Ţăranii s-au arătat infinit mai cuminţi şi mai prietenoşi cu apa ei decât târgoveţii cu cea a Bahluiului”; 3. „Molcoma Jijie, cu desenul baroc al meandrelor ei, devenea subit nărăvaşă, la vremea în care puhoaiele de pe dealuri năvăleau în albie. Un pod de ape se întindea atunci de la Cristeşti până la Prut. În urmă rămânea prăpădul. Îmi amintesc de cel din 1970, când toate satele dintre Jijia şi Prut au fost înghiţite de ape”; 4. „Oamenii zonelor umede sunt altfel croiţi decât cei dintre dealuri sau munţi. Legăturile lor cu vieţuitoarele bălţilor şi ostroavelor, ritmul vieţii lor au generat o psihologie colectivă aparte. În baltă totul pare fluid, nedecis ori neguros, întrucât aici nu există terra ferma” etc.

Şi poeta Maria Baciu şi-a legat copilăria, anii de liceu şi de facultate de Jijia. Născută la Cerneşti (comuna Todireni), urmând Liceul din Truşeşti şi studiile superioare la Iaşi, şi-a împletit aceşti ani cu mersul când lin, când învolburat al Jijiei. Elevă de liceu într-o perioadă în care stalinismul domina tot şi când viaţa de elev nu se deosebea mult de cea dintr-o cazarmă, în Truşeşti exista o oază de libertate. Aceasta „…însemna Jijia, râul care venea dinspre Buhăceni, trecea prin Truşeşti, privea gara din localitate cu ochi tulburi, de apă, şi îşi vedea mai departe de drum”. Un alt colţ de libertate, pentru un elev constrâns de regulamentele vremii, era gara unde fetele mergeau exact ca într-o cunoscută piesă de teatru: „Când sosea trenul, aruncam ocheade şi bezele călătorilor ieşiţi pe la ferestre. Cei mai mulţi veneau de la Dorohoi şi plecau la Iaşi. Noi aşteptam să ne caute pe noi cu privirile, decât să se uite la nişte ziduri roşii, ca de prin Vestul Sălbatic. (…) Când începea trenul să scoată urletul lui prelung, de plecare, tresăream, dar cred că tresărea toată Valea Jijiei, iar apa râului se clătina, supărată că a fost luată prin surprindere. După plecarea trenului, simţeam o pustiire fără margini, şi, parcă, râul acesta speriat trecea prin mine, iar eu, pod vertical, rămâneam cu privirile goale, agăţate de zare…”.
La Truşeşti, la Casa de Copii de aici, a crescut şi scriitorul şi publicistul Viorel Ilişoi, primul ziarist român postdecembrist condamnat definitiv pentru delict de presă, la 3 luni de închisoare, cu executare, pentru pamfletul „Saddam Hussein se ascunde la Botoşani”. Într-un text plin de savoare, ironie fină şi realism de epocă, prezintă un segment din existenţa sa: viaţa într-o casă de copii. Ca şi pe Maria Baciu, ce te putea impresiona în Truşeşti, decât trenul?
Sunt memorabile rândurile dedicate de Viorel Ilişoi acestui mijloc de transport, care mai diminua, prin prezenţa lui, din monotonia oraşului de atunci: „Niciodată nu l-am văzut de atât de aproape. Numai de la cămin, pe geam, prin gratii de fier. La început, îl aşteptam seară de seară, pe la şapte. Ieşea din soare ca un viermişor dintr-un măr roşu şi se târa pe malul drept al Jijiei. Parcă înfuleca stuful şi iarba din mers, căci se făcea tot mai mare. (…) Pe urmă trecea trenul de zece seara. În dormitor era linişte. Uneori, ţipătul locomotivei mă făcea să tresar. Parcă vedeam sunetul cum zboară ca un vultur peste Jijia, pătrunde în dormitor şi se aşează pe marginea patului; apoi simţeam cum începe să-mi ciugulească inima. Trenul îmi trimitea multă tristeţe.(…) Atunci, când am văzut trenul venind spre mine, nu mi-a părut nici balaur, nici uriaş mâncând cărbuni aprinşi, nici monstru scuipând aburi şi fum. Mi s-a părut mare şi frumos şi bun ca tata când venea iarna de la Gostat şi intra în casă cu omăt bătut în şuba lui până la pământ, cu gheaţă pe gulerul înalt şi pe sprâncene”.

Un „nod” al Reţelei este şi Alina Scarlat. Copilăria şi-a petrecut-o la Vlădeni (Iaşi) unde a făcut parte din trupa de copii a teatrului „O mie şi una de…măşti”. Cu studii teatrale la Bucureşti, Paris şi Londra, se consideră un om atins de duhul Jijiei, iar rândurile din această carte sunt veritabile amintiri din anii în care, copil fiind, făcea teatru la Vlădeni. O completare a lui Nicolae Turtureanu explică succesul Alinei Scarlat: „Apoi am scris despre un alt fenomen, pornit tot de acolo, o „mască” din cele „O mie şi una…”, eleva Alina Scarlat, devenit un caz-limită. Mai grea decât învăţătura, pentru Alina şi pentru sora ei, Dorina, elevă la Liceul „Alecsandri” din Iaşi, a fost aflarea unei surse de subzistenţă. (…) Despre Alina se spunea în facultate că „închide şi deschide biblioteca. Tot aşa s-a spus / se spune şi la Strasbourg ori la Paris, unde şi-a dat masterul, unde îşi pregăteşte doctoratul”. Despre rândurile scrise de Alina Scarlat, Nicolae Turtureanu, unul dintre coordonatorii acestei minunate cărţi, spune: „Nicio umbră nu-i trece prin chip, nici un cuvânt nu se întoarce împotriva cuiva, totul e luat ca un dar şi ca un har”.

Din Vlădeni, acolo unde Jijia se desfăşoară în forţă, a plecat în lume şi Liviu Antonesei, doctor în ştiinţele educaţiei al Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi şi profesor la această Universitate. „O copilărie pe malurile Jijiei” este intitulat interviul pe care Liviu Antonesei îl acordă lui Cristian Pătrăşcănoiu. Reţinem: „Însă probabil cele mai importante lucruri din acea copilărie rămân învăţarea înotului, la o vârstă atât de mică încât nu mi-o amintesc. Satul era pe malul Jijiei, mai erau şi nişte iazuri în perimetrul comunei, astfel încât noi, copiii de acolo, învăţam cam în acelaşi timp să mergem şi să înotăm. Şi învăţatul scrisului şi al cititului, pe la cinci ani, cu ajutorul bunicii, un pedagog foarte talentat. (…) Chiar de curând într-un poem apare imaginea „iazului mov din copilărie”, pentru că aşa mi-l amintesc eu într-un amurg splendid de sfârşit de vară, început de toamnă”.

Capitolul se închide cu amintirile lui Alecsandru Dumitra-Şerbănescu, un alt nod ce a creat o Reţea, cel care va înfiinţa la Vlădeni teatrul „O mie şi una de …măşti” de unde, „dintre toţi, peste toţi, de-a lungul anilor, s-a detaşat o copilă, care a arătat atâta dragoste de teatru, cum pe aceste meleaguri nu s-a mai pomenit: Alina Scarlat”. De undeva din sudul ţării, oltean din Vâlcea, a fost repartizat la Vlădeni ca profesor: „Vlădeni, o comună alături de malurile Jijiei şi de linia ferată Iaşi-Dorohoi, a cincea staţie de la Iaşi, un peisaj fără ritm, molatic şi monocolor ca toată Valea Jijiei. Plasă cândva şi raion prin 50 şi pusă într-un loc unde se varsă Şipote şi Plugari şi Andrieşeni cu puzderia-le de sate, Vlădenii, cu timpul, capătă aer de centru al zonei, motiv pe baza căruia se înscrie în planul lui Ceauşescu de urbanizare (opţiune invalidată de viaţă şi de istorie). Când am descălecat la Vlădeni (Valea Olteţului este peste munţi şi ape, nu?) electricitatea nu se generalizase, film la Căminul Cultural se dădea cu generatorul, iar la Liceul Teoretic se făceau meditaţii şi „Joia tineretului” cu petromaxul domnului profesor de fizică, Apostol, care cânta şi la acordeon(1967). Doar SMA-ul cu şcoala de profil încorporată aveau curent”. (VA URMA)



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5