La Centrul de Medicină „Doctor Martin George” din Viena era mare agitație în această zi de luni. Pedro, prin rețeaua lui de clinici specializate în chirurgia creierului, solicită prietenilor din Maldive să trimită o echipă de mari chirurgi specializați pe intervenții direct pe creier, capabili să facă transfer de materie cenușie dintr-o emisferă în alta. Rodion fu dus în sala de operație încă de dimineață, fiind pregătit pentru ultima încercare de refacere a părții vătămate din creier. 

Antonio și cei doi atleți fugiți din criosaune intrară într-o tavernă umbroasă și urmăreau conexiunea video cu Viena.
          Sunetul era slab, dar imaginea era excelentă. Rodion era acoperit cu o folie specială. I se  vedeau doar ochii ,pe care îi ținea închiși. Lângă el rămăseseră doar anestezistul și  doi asistenți care monitorizau inflexiunile creierului cu leziuni. Era o atmosferă apăsătoare, de așteptare înfrigurată. Echipa din Maldive se pregătea în camera alăturată, așteptând să se facă ora programată pentru începerea operației. Se lucra pe cronometru. Decuplarea porțiunii de creier nu putea depăși 45 de minute. Irigarea cu sânge era una continuă și dificilă. 

Soția lui Rodion, Pedro și tot personalul medical din spital urmăreau pe un ecran tot ce se întâmpla în camera speranței.
 Medicii chirurgi din Maldive ,echipați asemenea cosmonauților, însoțiți de cinci rezerve, intrară siguri pe ei în sala de operație și își începură treaba. Se înțelegeau prin semne. Doar unul mânuia bisturiul. La două minute, rolurile se schimbau.

Neașteptat, se declanșară alarma. Rodion nu mai avea puls. Intrară în funcțiune sistemele de reanimare. Fu mărită cantitatea de sânge trimisă creierului. Impulsurile electrice deveniră mai intense. Lumea din sală era panicată. Chirurgii își vedeau liniștiți de treabă. Sunetul sirenei de avertizare anunță că timpul afectat s-a epuizat. Șeful echipei decise ca intervenția să mai continue două minute. Timpul trecea greu. Pacientul fu cuplat la aparate și monitorizat din spatele panoului video.

        Conform protocolului, după 45 de minute se făcură primele măsurători pe porțiunea de creier supusă reconstituirii. Lucrurile mergeau bine. Neuronii începeau să lucreze.
După alte 30 de minute, Rodion fu scos gradual de sub zecile de cabluri ale aparatelor de control.
Spre bucuria tuturor, respira discret, iar pe buze îi înflorea un zâmbet de învingător. Clementine, din sala alăturată, scăpă un strigăt, alintându-și soțul prin cunoscutul diminutiv Rodi. Puse repede mâna la gură, de teamă să nu strice totul. Nu se întâmplă nimic. Camera din care privea sala de operație era bine izolată fonic.
          La sute de kilometri, într-o margine de București, Antonio și cei doi foști elevi ai lui Rodion jubilau de emoție, convinși că maestrul își va reveni repede și se va întoarce la clubul „Sprinter”. Până atunci mai erau multe lucruri de făcut. Atentatorul  trebuia dat pe mâna autorităților, iar cei care au pus la cale asasinatul trebuia să plătească.

       Antonio se înțelegea din ce în ce mai bine cu „umflații” și încerca să și-i imagineze pe aceștia înainte de mutilarea corpurilor. Va găsi Rodion o cale ca să-i readucă la normal.
          Următorul pas pentru detectivul Antonio era capturarea urgentă a șoferului care provocase așa-zisul accident. Problema  aceasta era urgentă. Cu siguranță că bosul Aristide pune ceva la cale, pentru a-l face dispărut. Nu e ușor să extragi un om din sauna specială, dotată cu sisteme de pază și alarmare sofisticate. Pentru ca operațiunea să nu dea greș, cei doi tineri, Melu și Leonte fură de părere că e nevoie să se ceară ajutorul cercetătorilor de la Centrul de Studii Spațiale, unde au chiar prieteni de generație.

 Propunerea i se păru oportună lui Antonio și-îl rugă pe Pedro să estimeze costurile unui asemenea ajutor. Răspunsul de la Viena sosi prompt și fu unul favorabil.

    VASILE LEFTER, membru al UZPR.