Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Coborâţi pe pământ

Coborâţi pe pământ

Vară toridă, cu un iulie care dă în clocot, cu ploi torenţiale şi catastrofe aducătoare de pagube imense, inclusiv pierderi de vieţi omeneşti s-au produs în aproape toate zonele ţării. Asta-i pedeapsă de la Dumnezeu, maică, pentru că prea suntem păcătoşi! – spune câte o bătrână care se află în relaţii mai apropiate cu divinitatea. Doar în câteva clipe se întemeiază un nour aparent nesemnificativ dar care, cât ai zice ploaie, se transformă într-o perdea de apă ce cade vijelios pe pământul saturat de umezeală. Recoltele care nu au fost luate de puhoaie au rămas nestrânse pe câmp din cauza precipitaţiilor frecvente şi abundente.
În atmosfera tulbure a verii anului 2010, într-o duminică din a doua jumătate a lunii iulie, am dat curs invitaţiilor repetate ale unor fini de-ai mei de a-i vizita la reşedinţa lor rurală dintr-o localitate din apropierea Iaşilor. Nu am mai ajuns în satul respectiv de aproape patru decenii, când le-am botezat primul copil.
Profitând de o bucată de zi cu vreme bună, mi-am scos autoturismul la plimbare şi, în mai puţin de o oră de mers fără grabă, am ajuns la destinaţie. Din uliţa acoperită cu un consistent aşternut de macadam, unde mi-am parcat maşina, casa pe care o căutam abia se zărea prin păienjenişul de pomi, viţa-de-vie ridicată pe şpalieri, flori agăţătoare şi vegetaţie spontană înaltă.
Mi-a ieşit în întâmpinare finul Florin, profesor pensionar în vârstă de 67 de ani, îmbrăcat lejer cu maiou şi şort pestriţ, desculţ, adresându-mi-se bucuros cu urarea de de „bine ai venit, naşule!”. Eram, după spusele lui, al treilea musafir din acea zi şi, după câte mi-am dat seama, dumnealui se cinstise în sănătatea vizitatorilor. Puţin euforic, m-a condus spre un umbrar răcoros unde se aflau o masă şi taburete pentru gazdă şi oaspeţi.
Fina, dăscăliţă şi ea, pensionară, a predat matematica pe care acum o foloseşte doar la număratul păsărilor, ouălor, firelor de răsad şi al paharelor cu care soţul îşi potoleşte ocazional arşiţa interioară.
Casa bătrânească în care fina mea s-a născut şi a crescut a căpătat o înfăţişare tinerească după ce proaspeţii pensionari au părăsit oraşul şi s-au mutat în ea, coborând pe pământ, după exprimarea lor. Au investit o sumă frumuşică pentru mobila trebuitoare celor două camere şi bucătăriei spaţioase, pentru parchet, gresie, faianţă, pentru construcţia unui spaţiu generos destinat băii şi centralei termice. S-au străduit, şi au reuşit, să-şi creeze ambianţa interioară şi confortul pe care l-au avut în apartamentul de la ultimul etaj al unui bloc din zona Halei Centrale.
Ceea ce m-a cucerit şi încântat la noua reşedinţă a prietenilor mei este înconjurul de verdeaţă care este atotstăpânitor. Înclin să cred că verdele este culoarea purificatoare pentru lumină, încântătoare pentru priviri, odihnitoare pentru suflet, binefăcătoare pentru viaţă. Finii mei deţin în proprietate mai mult de 6.000 metri pătraţi, suprafaţă de teren ce incumbă un volum de muncă ce nu poate fi acoperit numai de braţele, nededicate muncilor agricole, ale celor doi intelectuali.
– Angajaţi pe cineva care să vă ajute măcar la treburile mai grele şi la cele care nu suferă amânare! – le-am sugerat eu, în necunoştinţă de cauză.
– Nu găsim doritori să câştige bani prin muncă, pentru că Statul îi plăteşte să stea degeaba, prin acel ajutor social acordat cu largheţe, fără discernământ.
Din păcate aşa este. Trăitorii de la sate au ajuns la concluzia că este mai avantajos pentru ei să stea degeaba pe banii Statului decât să muncească. În unele sate, beneficiarii de ajutoare sociale, pensii, alocaţii pentru copii le consumă în avans la bar, prăvălie, cârciumă, evidenţa aflându-se în caietele comercianţilor. Când acestea se distribuie, banii trec direct din tolba poştaşului în sertarul omului de afaceri, sătenii ajungând acasă, pe două cărări, doar cu cuponul.
Coborâţii pe pământ îşi consumă timpul şi cu cei trei câini, cele trei pisici, cu păsările multe şi felurite, cu grădina de zarzavat, cu viţa-de-vie întinsă ca suprafaţă şi plină de rod, cu pomii şi florile. Toate acestea mi-au reţinut atenţia şi mi-au încântat privirile şi sufletul. Socot că trebuie să fac referiri la cel puţin trei aspecte care mi s-au părut deosebite:
Unul dintre câini, un animăluţ de talie mică, aflat în legătoare, deşi are în dotare o cuşcă sănătoasă, şi-a săpat alături o gaură în pământ unde stă la răcoare pe timpul arşiţei. Nu iese din vizuina lui decât atunci când îl răzbeşte foamea ori setea.
La trecerea pe lângă stabilimentul păsărilor, întins pe o suprafaţă cam cât acorda ceapeul tinerelor familii pentru construcţia caselor, curcile au început să glăsuiască agitate, pe limba lor. Fina, fiind aceea care le hrăneşte şi le bibileşte, mi-a explicat că reacţia lor gălăgioasă semnalează prezenţa unei persoane străine în apropierea lor. Şi ea, dacă se duce îmbrăcată altfel decât de obicei, curcuţele emit aceleaşi semnale.
Cele trei pisici (mamă, fiică şi nepoată) nu s-au îndepărtat nicio clipă de locul unde tăifăsuiam noi. S-au spălat minuţios mai întâi fiecare în parte, apoi una pe alta, s-au jucat în fel şi chip fără să ne piardă din priviri. Cea mai în vârstă dintre ele posedă îndemânarea umană de a deschide uşile, sărind pe mânere după o tehnică bine însuşită.
Timpul petrecut cu finii mei în acel cadru natural odihnitor şi relaxant mi-a favorizat câteva reflecţii. După coborârea pe pământ viaţa lor se scurge cu suprasolicitarea energiei trupeşti pentru acoperirea treburilor care nu se termină niciodată, cu aşezarea gândurilor pentru copii şi nepoţi, cu ogoirea şi drăgănirea animalelor pe care le au, cu vizitatorii, mulţi, care nu ezită să le deschidă poarta, cu scurtele răgazuri pentru a vedea pe fugă o emisiune tv. Cât despre lectură… Nu sunt convins că le mai rămâne timp şi pentru câte o repriză de ceartă, nelipsită în mai toate cuplurile de vârsta lor.
Când m-au condus la maşină, gazdele mi-au pus în portbagaj o sacoşă cu pere (boiereşti), cu câţiva ştiuleţi de porumb pentru fiert, cu un borcănel de miere de albine în care sunt concentrate nectarul, lumina şi parfumul florilor de tei, precum şi două eşantioane de vin (alb şi negru) din producţia proprie. Toate acestea fiind argumente că sunt trăitori pe pământ, nu într-o cutie de cuptor a unui bloc.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5