Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Creştini şi români în Casa Islamului şi în Casa legământului / păcii între secolele XV – (începutul) XIX


Primit pentru publicare: 19 dec. 2016
Autor: Prof.  D-r Dan PRODAN, redactor al rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 19 dec. 2016
Actualizat: 19 dec.2016
Editor: Ion ISTRATE

 

MIHAI MAXIM

Creştini şi români în Casa Islamului şi în Casa legământului / păcii între secolele XV – (începutul) XIX

 

D-l prof. univ. d-r Mihai Maxim, osmanistul de frunte al României, membru al Academiei Turce de Istorie, născut la Vorniceni, Jud. Botoşani, a analizat şi a prezentat cititorilor Regimul creştinilor în Casa Islamului. Cu privire specială la creştinii din kazaua Brăilei (1538 – 1828), în lumina documentelor din Arhiva Otomană din Istanbul. Studii şi cercetări închinate ÎPS CASIAN, ARHIEPISCOPUL DUNĂRII DE JOS, cu prilejul împlinirii a 60 de ani de viaţă şi a 25 de ani de slujire arhierească. Cu un Cuvânt înainte de Prof. univ. d-r Ionel Cândea, Muzeul Brăilei “Carol I”, Editura Istros, Brăila, 2015, 324 p. D-l Ionel Cândea, directorul Muzeului şi Editurii din Brăila, a subliniat atât personalitatea complexă a sexagenarului sărbătorit, cât şi preocupările istoriografice osmanistice ale autorului prezentului volum omagial. Ambii sunt figuri emblematice ale domeniilor lor de activitate şi de preocupări: ÎPS CASIAN CRĂCIUN, Arhiepiscopul Dunării de Jos, arhiereu ortodox şi duhovnic de conştiinţe şi suflete; MIHAI MAXIM, profesor, istoric, cercetător în arhivele otomane, româneşti, europene, autor de studii, articole, sinteze de istorie otomană şi a relaţiilor otomano – române. Amândoi s-au întâlnit în acest volum: Păstorul Bisericii Dunării de Jos – OMAGIAT! Slujitorul Muzei Clio, în variantă româno – osmană – OMAGIATOR!
​Prof. univ. d-r Ionel Cândea, NAŞUL volumului, a concluzionat că, în cartea sa, “Profesorul Mihai Maxim descifrează nu doar documentele arhivelor otomane, ci şi mecanismele istorico – juridice, militare, economice şi spirituale ale vieţii creştinilor de aici, de la Dunărea de Jos, sub stăpânirea otomană. Brăila a jucat un rol esenţial în toate eforturile otomanilor de a stăpâni linia Dunării, a Dunării de Jos şi Mijlocii, cel puţin de la jumătatea veacului al XVI-lea şi până în deceniul trei al secolului al XIX-lea. Este vorba de un proces istoric amplu, complex şi nu uşor de descifrat – fără ură şi părtinire (…)”.
​Autorul a structurat demersul său istoriografic tematic în patru părţi: I. Cadrul juridic (pp. 19 – 106); II. Cadrul istoric (pp. 107 – 176); III. Creştinii din Brăila otomană (pp. 177 – 268); IV. Regimul Bisericii Greco – ortodoxe (pp. 269 – 324), fiecare cu diverse capitole. Cartea este, în fapt, o culegere de studii, articole şi capitole specifice din diferite cărţi anterior publicate de d-l Mihai Maxim, judicios articulate tematic, actualizate informaţional şi interpretativ cu necesare şi utile Addenda, cu un puternic caracter de abordare unitară.
​Pe plan juridic, Statutul de ‘ahd în teoria şi practica juridical musulmană (pp. 19 – 56), foarte controversat în dreptul islamic al popoarelor, a însemnat, în secolul VI d.Hr. / secolul I al Hegirei, pentru beneficiar, ”o păstrare nealterată a entităţii statale, o garantare a neamestecului în treburile interne, o intangibilitate a teritoriului propriu supus autoconducerii, în schimbul unor obligaţii materiale (plata unui tribut în natură) şi militare (furnituri cu titlu de împrumut, încartiruirea limitată a unor trimişi ai Comunităţii musulmane)” – (p. 33). În teoria – practica hanefî-tă, dezvoltate în Imperiul Otoman, lumea se împărţea în: Dār al-Islām (”Casa Islamului”, Comunitatea islamică, în care se aplica legea islamică), opusă acesteia Dār al-harb („Casa războiului”, teritoriile ne-musulmanilor, ale duşmanilor Islamului), ambele despărţite de o zonă intermediară, vremelnică, fluidă, Dār al-’ahd („Casa legământului”) sau Dār al-sulh („Casa reconcilierii / păcii”), locuită de ne-musulmanii beneficiari ai statutului de ’ahd şi de dhimma / zimmet („protecţie musulmană”) împotriva eventualelor pericole / agresiuni externe, în schimbul unor obligaţii reciproce. Ne-musulmanii din zona de tampon Dār al-’ahd / Dār al-sulh erau vecinii direcţi ai statelor islamice / Imperiului otoman, această poziţionare geografică generând avantaje vremelnice, dar şi dezavantaje seculare (pp. 47 – 48).
​Statele feudale româneşti medievale (Ţara Românească, Ţara Moldovei, Principatul Transilvaniei), vecine teritoriilor otomane la Dunărea inferioară şi mijlocie, au fost încadrate, conform doctrinei otomane hanefî-te, în Dār al-’ahd / Dār al-sulh, beneficiind de statutul de ’ahd – dhimma / zimmet. „Să observăm, totuşi, a concluzionat d-l Mihai Maxim, că în realitate acest provizorat al statutului de ’ahd a durat, în cazul Ţărilor Române, câteva secole, adică pe întreaga durată a relaţiilor dintre Principatele române şi Imperiul Otoman, în ciuda unor încercări ori pretenţii otomane de a-l înlocui cu cel de Dār al-Islām şi cu excepţia momentelor de „revoltă” antiotomană, când cei „răsculaţi” redeveneau harbî („duşmani ai Islamului”), iar teritoriul lor Dār al-harb. Era nevoie de un nou amān („iertare”), fixat ori nu printr-un ’ahd („pact, legământ”) pentru revenirea la Dār al-’ahd. Este cazul momentelor care au urmat marilor lupte antiotomane purtate – după realizarea primului ’ahd – de către marii noştri domni până la mijlocul secolului al XVI – lea, iar după aceea al „revoltelor” – din punctul de vedere al Porţii – lui Ion Vodă (1574) sau Mihai Viteazul (1594 – 1598), Mihnea al III-lea Radu (1659), Dimitrie Cantemir (1711) sau (…) Constantin Brâncoveanu (1714)” – (pp. 51 – 52).
​Statutul zimmî-ilor în Dār al-Islām (pp. 57 – 96), adică al „protejaţilor” în statele musulmane, a fost sintetizat în 6 obligaţii „absolut necesare” şi alte 6 îndatoriri doar „dezirabile”. Cele 6 obligatorii au fost: 1. Plata capitaţiei (djizia) / impozitului funciar (haradj);
2 – 3 – 4: Manifestarea atitudinii respectuoase faţă de Islam, Profet, Coran, musulmani; 5. Să nu întreţină relaţii sexuale / să nu se căsătorească cu femei musulmane; 6. Neajutorarea duşmanilor Islamului. Îndatoririle dorite, aşteptate, au fost: 1. Să nu sfideze legile, tradiţiile şi obiceiurile musulmane; 2. Utilizarea unor semne speciale de identificare; 3. Folosirea doar a măgarilor sau catârilor, fără şa, fără arme; 4. Construirea locuinţelor zimmî-ilor mai scunde sau, cel mult, egale cu ale musulmanilor; 5. Construirea lăcaşurilor de cult în zone periferice, fără deranjarea activităţilor religioase ale musulmanilor; 6. Amplasarea cimitirelor ne-musulmanilor în zone periferice, realizarea înmormântărilor ne-zgomotoase, discrete.
​Conducătorii statelor feudale româneşti şi supuţii acestora şi-au păstrat statutul de creştini ortodocşi în Dār al-’ahd / Dār al-sulh. Autorul a precizat cu claritate: „la nordul Dunării, deşi nu au lipsit pretenţiile otomane de a-i asimila pe români cu zimmî-ii interni, totuşi aici tabloul a continuat să rămână fundamental altul: domnul sau oamenii săi, care aveau de-a face direct cu otomanii, puteau fi supuşi uneori, mai ales în „veacul fanariot”, unui tratament abuziv, chiar umilitor, din partea sultanului sau a reprezentanţilor săi. Principilor români şi supuşilor lor nu li s-au aplicat însă niciodată „prescripţiile lui ’Umar” atunci când călătoreau în teritoriile otomane, dimpotrivă, domnii noştri erau primiţi la Poartă cu înalte semne de consideraţie, care urmau în protocolul Porţii după cele acordate hanilor Crimeii” (pp. 95 – 96).
​Le régime juridique des chrétiens dans les ports roumains sous l’administration ottomane (XVIe – XVIIe siècles) – (pp. 97 – 105) a fost identic, acelaşi, cu statutul juridic al ne-musulmanilor (zimmî) din Imperiul Otoman islamic. În consecinţă, „Les Ottomans ont manifesté une grande tolérance dans le domaine, permettant aux Roumains de réparer ou même de construire des églises nouvelles pour les besoins du culte chrétien. Les liaisons entre les Roumains des kaza’s et la patrie-mère ont continué sans interruption et de telle manière qu’à Brăila les Ottomans ont crée pour ce genre de relations un office spécial.
Pour conclure, ont peut dire que si l’Empire ottoman a été le plus tolérant en comparaison des autres États musulmans antérieurs ou contemporains, cette tolérance se manifestait d’une manière plus marquée dans les régions périphériques, aux confins (serhad) de l’Empire, comme dans la région danubienne et nord-pontique, en raison des facteurs mentionnés ci-dessus. Évidemment, avec le temps ce régime a évolué selon la fermeté ou la faiblesse du pouvoir central, la conjoncture générale dans la région ou la force de résistance de la population locale” (pp. 104 – 105).
Cadrul istoric al Regimului creştinilor în Casa Islamului, conturat de d-l Mihai Maxim, cuprinde o privire specială la creştinii din kazaua Brăilei (1538 – 1828). Dar, mai întâi, autorul a realizat o imagine de asamblu referitoare la Teritorii româneşti sub administraţie otomană în secolul al XVI-lea (I – II) – (pp. 107 – 160), precizând izvoarele istorice, contribuţiile istoriografice, condiţiile politice, caracteristicile administrative – militare, economice, situaţia populaţiei creştine, urmările formării paşalık-urilor şi re’āya-lelor pe pământ românesc. „Făcând bilanţul, a concluzionat osmanistul prof. Mihai Maxim, se poate aprecia că ruperea acestor întinse teritorii din trupul Ţărilor Române a însemnat nu numai o mutilare teritorială, demografică, economică, politică şi militară a acestora, dar şi o stoarcere continuă a potenţialului militar, economic, uman al teritoriilor ocupate în favoarea Porţii, contribuind astfel la rămânerea în urmă, din punct de vedere social – economic, a Ţărilor Române faţă de ţările din centrul şi apusul Europei. Această situaţie avea să dureze aproape 500 de ani; abia în secolul al XIX-lea au revenit la patria – mamă Brăila, Turnu şi Giurgiu, cu hinterlandul lor agricol (1829), precum şi ţinutul dobrogean (1878), dar între timp paşalık-ul timişorean fusese anexat de Austria (1718), iar Bugeacul cu Tighina, împreună cu întreg teritoriul dintre Prut şi Nistru (Basarabia) de către Rusia (1812). La 1918, când s-a împlinit visul cel mare al tuturor românilor – desăvârşirea statului naţional unitar român – şi aceste teritorii înstrăinate în secolul XVI, foste paşalık-uri, au revenit la matca strămoşească” (pp. 159 – 160).
Înfiinţarea kazalei Brăila (pp. 161 – 166) a fost un proces complex, militar, politic, administrativ, arhitectonic, economic, social, demografic, religios, derulat între anii 1538 – 1542, iar pentru fortăreaţa de zid între 1540 – 1547, conform documentelor otomane publicate în volum de către autor. În cadrul sistemului intern de organizare a kazalei Brăila, d-l Mihai Maxim a analizat şi a prezentat Instituţia kadiului de Brăila în epoca lui Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir, la începutul secolului al XVIII-lea (pp. 167 – 176). Astfel, „Kadiul de Brăila (Berāyil – până spre finele secolului al XVI-lea, apoi Ibrāyil), (…) era un personaj important care, în calitatea sa de judecător, juca un rol însemnat în reglementarea diferendelor judiciare dintre supuşii otomani musulmani şi cei români creştini. Această reglementare se făcea cu aprobarea Înaltei Porţi, adică a Divanului Imperial, precum şi cu încuviinţarea domnilor moldo – munteni, în urma ilustrului ordin (emr-i şerif) primit din partea împăratului (padişāh)” (pp. 172 – 173).
Cea mai mare parte a locuitorilor din Berāyil / Ibrāyil kazası au reprezentat-o Creştinii din Brăila otomană (pp. 177 – 267). Pentru a demonstra documentar acest adevăr istoric incontestabil, autorul a publicat şi a interpretat critic informaţiile inedite referitoare la kaza-ua Brăilei din registrul detaliat de recensământ (defter-ul nr. 483 de la BOAI), inedit şi acesta, din februarie 1570. Până astăzi, registrul din 1570 este cel mai vechi recensământ oficial otoman cunoscut referitor la Brăila otomană (pp. 177 – 253). În târgul Brăilei (kasaba-yi Berāyil), în 1570, locuia o populaţie aproximativă de 5.000 de locuitori, dintre care aprox. 1.000 de musulmani, grupaţi în 4 cartiere cu 4 moschei ale lor, alături de aprox. 4.000 de creştini localnici, organizaţi în 23 de cartiere, cu preoţii şi bisericile ortodoxe ale lor. În următoarele 3 decenii, evoluţia raportului nr. creştini – nr. musulmani a fost echilibrată, astfel că recensământul din 1597 – 1598 nu schimbă datele problemei. De asemenea, satele româneşti din kazaua Brăilei, şase la număr, sunt aceleaşi în 1570 şi în 1597 – 1598. În registrul de recensământ din 1642, în kaza-ua Brăilei existau 12 sate cu nume româneşti, iar peste un secol şi jumătate, în 1793, în târgul Brăilei existau 7 cartiere ale ne-musulmanilor, locuite de români ortodocşi, armeni creştini, evrei. În kaza-ua Brăilei s-a produs o evoluţie impresionantă: creşterea suprafeţei şi a numărului de sate: au fost recenzate 50 de sate, dintre care doar 4 mai păstrează numele vechi româneşti, deşi numele locuitorilor plătitori de capitaţie sunt româneşti în marea majoritate (pp. 251 – 253).
Registrele de recensământ din secolul XVI privind târgul şi kaza – ua Brăila (pp. 255 – 267) sunt izvoare istorice fundamentale pentru studierea istoriei româno – otomane în evul mediu. În cadrul acestor relaţii bilaterale, teritoriul istoric al României poate fi împărţit în două zone: zona A, care include teritoriile Ţării Româneşti şi Ţării Moldovei, între aprox. 1400 – 1878, Principatul Transilvaniei între 1541 – 1688 / 1699, beneficiare ale statutului de ’ahd – dhimma / zimmet; zona B, care cuprinde teritoriile româneşti anexate direct Imperiului Otoman, ca provincii otomane propriu – zise, conform legilor islamice: Dobrogea, Turnu, Giurgiu, Brăila, Tighina – Bender (Chilia, Cetatea Albă), Banat (Tımışvar), Arad – Oradea, Hotin. Statele feudale româneşti din zona A au fost teritorii cu statutul de autonomie internă deplină faţă de Istanbul, în care nu s-a aplicat sistemul de recensământ otoman tahrîr. În teritoriile din zona B, provincii otomane propriu – zise, s-a aplicat sistemul de recensământ otoman tahrîr, o dată la 30 – 40 de ani. D-l Prof. Mihai Maxim a identificat cel puţin 200 de registre otomane de recensământ (TT.d.) la Başbakanlık Osmanlı Arşivi (Arhiva Otomană de pe lângă Preşedenţia Consiliului de Miniştri) de la Istanbul (BOAI). Un număr, încă neprecizat, de registre de recensământ otoman tahrîr referitoare la teritorii româneşti sub ocupaţie otomană se află, de asemenea, în Tapu ve Kadastro Arşivi (Arhiva cu documente de proprietate – cadastru) din Ankara, în Fondul Tahrîr Defterleri (TT.d.).
Autorul a enumerat Registrele turceşti de recensământ (TT.d.). din secolul XVI privind Brăila otomană, identificate la BOAI (pp. 264 – 267): 1. BOA, TT.d. nr. 483 din anul 977 H. / 1570 d.Hr.; 2. BOAI, KK.d. nr. 3800 din 955 H. / 1586 – 1587 d.Hr.
Analiza Regimului Bisericii Greco – Ortodoxe din zona Dunării inferioare (pp. 269 – 319) completează prezentarea Regimului creştinilor în Casa Islamului, realizată de către d-l prof. Mihai Maxim. Referitor la Mitropolia Brăilei (pp. 269 – 276), autorul a prezentat 3 documente otomane (chitanţe / adeverinţe de plată) referitoare la încasarea peşkeş-ului de 720 aspri plătit de diverşi clerici ortodocşi la investirea în funcţia de „mitropolit al necredincioşilor vilaietului Ibrail şi al ţinuturilor pendinte”, în perioada 1104 – 1108 H. / 1693 – 1693 d.Hr. Din respectivele regeste rezultă două informaţii importante: în primul rând, denumirea: „Mitropolia Brăilei”; apoi, procedura de instalare a mitropolitului ortodox de la Brăila: ’arz-ul (cererea) Patriarhului ortodox de la Istanbul (Constantinopol) la Divanul Împerial otoman; acordarea aprobării solicitate; în temeiul acesteia, se emitea decizia sultanală (emr-i ’alî sau fermān-ı ’alî); înscăunarea mitropolitului nominalizat. În BOAI d-l Mihai Maxim a identificat, în fondurile Piskoposluk Kalemi (Cancelaria Episcopală de Brăila) şi Kāmil Kepeci, registre, cataloage, condici, documente referitoare la Episcopia Brăilei.
În continuare, prezentând Mitropoliile Moldovei şi Ţării Româneşti (pp. 277 – 319), autorul a lămurit relaţiile canonice – religioase între ierarhia românească extra-carpatică religioasă ortodoxă şi Arhiepiscopia (Patriarhia) de la Ohrida la mijlocul secolului XVI, mai exact din intervalul iunie – 22 septembrie 1544, prin prisma documentelor otomane inedite. Prin ordinul imperial al sultanului Kanunî Sultan Suleyman I, se reconfirma subordonarea episcopiilor din Ţara Moldovei şi Ţara Românească Patriarhieri ortodoxe din Constantinopol (Istanbul), patriarhului Ieremia, şi scoaterea acestora de sub jurisdicţia canonicâ – religioasă – financiară a Arhiepiscopiei („Patriarhiei”) de la Ohrida, a energicului arhiepiscop – „patriarh”, Procor. Într-o concluzie parţială, d-l prof. Mihai Maxim a precizat că „La subordination canonique des sièges métropolitains de Moldavie et de Valachie à Ohrid cesse par conséquent d’être une légende, pour devenir un fait réel, historique, même si cette subordination a été, en effet, très tardive et épisodique. (…) c’est seulement après 1538 – 1541 qu’il convient de situer le moment de la soumission des sièges métropolitains roumains à l’archevêque d’Ohrid. (…) Ainsi, en septembre 1544, les métropoles de Moldavie et de Valachie revenaient, (…) d’après une interruption de quelques mois peut- être, au patriarcat oecumenique. La metropole dit „de Braila” ou „de Proilave”, fut aussi placée sous la juridiction du patriarche de Constantinople” (pp. 293; 303; 305). Revenind ulterior, în Addedenda din 1999, asupra subiectului în discuţie, autorul a redus la intervalul septembrie 1543 – septembrie 1544 perioada in care mitropoliile ortodoxe extra-carpatice româneşti au fost în situaţia de subordonare canonică – financiară Arhiepiscopiei de Ohrida (pp. 310 – 319).
O privire retrospectivă asupra subiectului studiat conduce la ideea că protecţia tributară otomană asupra statalităţilor româneşti dintre secolele XV – XIX, stăpânirea efectivă asupra Brăilei şi a zonei înconjurătoare, între 1538 / 1541 – 1829, s-au manifestat prin atitudine tolerantă religioasă şi pragmatism politic, economic, militar, social, financiar, demografic, arhitectonic, cultural, ideologic. „Aceste caracteristici ale Islamului otoman au fost dictate de o raţiune financiară foarte limpede: de numărul şi prosperitatea contribuabililor ne-musulmani (creştini, evrei, armeni), plătitori de impozitul – capitaţie cizye, depindea bogăţia vistieriei statului, care avea drept principală sursă de venit tocmai încasarea acvestui impozit. Drept rezultat, comunităţile ne-musulmane din teritoriile otomane şi-au putut păstra identitatea şi viaţa proprie. (…) Kaza-ua Brăilei a fost, în secolele XVI – XVIII, un exemplu de toleranţă religioasă, de dialog inter-confesional şi inter-etnic” – (pp. 321 – 322).
Volumul nu conţine bibliografie tematică, glosar de termeni istorici islamici, indice antroponimic, toponimic, hidronimic, hărţi specifice locurilor şi secolelor avute în vedere, cronologia sumară a relaţiilor româno – otomane între secolele XV – XVIII, rezumat într-o limbă internaţională. Trecând peste aceste lipsuri perfectibile, ce pot fi depăşite la o eventuală ediţie a II-a, asupra aspectului tipografic al căreria trebuie să se insiste mai mult, prezenta monografie a d-lui prof. Mihai Maxim este contribuţia istoriografică unică, necesară în domeniu, o carte de vizită a statutului principatelor româneşti în relaţiile complexe cu Imperiul Otoman în evul mediu – începutul modernităţii, a politicii de protecţie tributară otomană asupra statalităţilor autohtone la nordul Dunării inferioare, binom relaţional reciproc avantajos pentru ambii actanţi din această alianţă complexă asimetrică.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 26 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5