„Dacă aș fi continuat încă zece ani, aș fi devenit insuportabil de mare.”

Adrian Păunescu s-a născut la 20 iulie 1943, în satul Copăceni, comuna cu același nume, județul Bălți, România (astăzi, în raionul Sângerei, Republica Moldova), a copilărit în satul Bârca, județul Dolj și a murit la 5 noiembrie 2010, la București, fiind înmormântat la Cimitirul „Bellu” din Capitală. A absolvit Facultatea de Limba și Literatura română a Universității din București. A fost căsătorit de două ori și a avut, oficial, un fiu și două fiice. A publicat peste 50 de volume – majoritatea de poezie (însumând peste 300.000 de versuri), dar și reportaje, un jurnal, interviuri, traduceri, un roman, proză fantastică, studii critice și literatură pentru copii. A fost redactor-șef al revistei „Flacăra” și director al revistei „Zig Zag Magazin” și al ziarului „Sportul românesc”. A fondat și condus revistele „Vremea”, „Totuși, iubirea” și „Flacăra lui Adrian Păunescu”. A fost fondator și președinte al Fundației Culturale „Iubirea”, al Fundației „Constantin” și al Așezământului „Adrian Păunescu”. A întemeiat și condus Cenaclul „Flacăra” (1973-1985), continuat cu Cenaclul „Totuși, iubirea” (din anul 1990). A realizat mai multe emisiuni de radio și televiziune. A fost senator în Parlamentul României și candidat la alegerile prezidențiale. Între multe alte distincții și omagii, a primit Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler (2003), Meritul Academic (2010) și titlul de membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova (2010). Busturi ale sale sunt amplasate în mai multe localități din România și Basarabia, liceul teoretic din comuna Bârca, județul Dolj îi poartă numele (din 2003), iar la Chișinău a fost emis un timbru cu chipul său (2013).

Adrian Păunescu a fost un remarcabil poet, prozator, traducător, publicist, eseist, critic literar, textier, ziarist, director de reviste și politician. Despre Cenaclul Flacăra, mi-a vorbit într-un serial de zece interviuri telefonice realizate de la București; iată al optulea episod, datat 18 octombrie 2005:

– Ce ați gândit atunci când ați reînființat Cenaclul „Flacăra” sub aceeași formă, dar cu o altă titulatură?
– Mi-am propus ca, în timpurile noi, să reînnod firul arbitrar întrerupt, să găsesc țărmuri către care să mă îndrept și să am o motivație în plus pentru a scrie; astfel, am întemeiat, în [mai] 1990, Cenaclul Totuși, iubirea, care nu a apucat să ajungă la gloria celui precedent – de altfel, nici timpurile nu mai sunt aceleași –, dar care a făcut enorm pentru cultura română.

– Căror solicitări le-a ieșit în întâmpinare acest cenaclu?
– Ale multor categorii de oameni care n-au avut ipocrizia de a se ascunde – tot ale tinerilor, în esență; foarte mulți dintre cei care făcuseră, în vremea tinereților, școală de sensibilitate la cenaclu s-au întors în săli și pe stadioane, arătând că, în cazul lor, fenomenul n-a murit.

– Categoric, vremurile s-au schimbat; ce credeți despre sufletul oamenilor?
– S-au modificat doar anumite circumstanțe și unele accente sunt diferite, dar sufletul omenesc a rămas același; acum, nu mai e nevoie de un cenaclu al libertății, pe cât e de necesar un spațiu al dreptății. Au sosit foarte multe solicitări, sub o formă sau alta, de a continua actualul cenaclu sau de a-l reînvia pe cel vechi, dar nu e nevoie de un impuls exterior, pentru că eu am în mine acest vis, numai că s-au modificat datele problemei; nu avem suficienți bani pentru a relua cenaclul de unde-l lăsasem, căci costă mult hotelurile, restaurantele, sălile și transportul. Eu pot face, cu patru-cinci oameni, un spectacol extraordinar, însă oamenii nu mai pot pleca de la slujbe și nu mai au atâta răbdare să stea o noapte întreagă, ca în vremea cealaltă. În plus, artiștii înșiși și-au construit cariere proprii și nu-mi mai rămâne decât să descopăr talente noi. Cu toate acestea, ori de câte ori ajungem la public, de tot atâtea dăți se nasc o scânteie formidabilă și o lumină colosală.

– Rezerva de entuziasm și afectivitate a oamenilor a rămas intactă?
– Nici ea nu mai e chiar aceeași; mă mai văd șovăind atunci când e să mă apuc să fac un cenaclu, fiindcă îmi dau seama că există numeroase dificultăți materiale, dar nu esențialmente s-a schimbat ceva, ci doar anumite reacții și nuanțe. Mie mi-e la fel de drag să o iau, de fiecare dată, de la capăt, pentru că aceasta e activitatea umană publică pe care o fac cu cea mai mare plăcere.

– Care a fost cea mai mare bucurie pe care interzicerea cenaclului v-a luat-o?
– Comunicarea directă cu publicul și, fatalmente, crearea acelei obligații de a fi mereu tânăr, disponibil și gata să scriu. Dacă aș fi continuat încă zece ani, așa cum mergeau lucrurile în 1985, aș fi devenit insuportabil de mare. Probabil că am avut nevoie de această tristă oprire ca să mă redimensionez omenește – pentru a dormi, a relua lecturile și a scrie mai multe cărți, pe care, totuși, spectacolele nu mă lăsau să le scriu.

– Cum evaluați, în acest moment, șansele reluării cenaclului?
– Oricând el poate redeveni amenințarea numărul unu a inerției și ticăloșiei, o figură centrală a societății românești și principala mișcare culturală din sud-estul Europei.

– Iar în procente aproximative?
– 100%! Singura chestiune pe care o avem de împlinit este descoperirea momentului când el trebuie să atace.

Florin Bălănescu