„Nu mai era nici scenă, nici public, nici artă, ci numai viață și moarte.”

Adrian Păunescu s-a născut la 20 iulie 1943, în satul Copăceni, comuna cu același nume, județul Bălți, România (astăzi, în raionul Sângerei, Republica Moldova), a copilărit în satul Bârca, județul Dolj și a murit la 5 noiembrie 2010, la București, fiind înmormântat la Cimitirul „Bellu” din Capitală. A absolvit Facultatea de Limba și Literatura română a Universității din București. A fost căsătorit de două ori și a avut, oficial, un fiu și două fiice. A publicat peste 50 de volume – majoritatea de poezie (însumând peste 300.000 de versuri), dar și reportaje, un jurnal, interviuri, traduceri, un roman, proză fantastică, studii critice și literatură pentru copii. A fost redactor-șef al revistei „Flacăra” și director al revistei „Zig Zag Magazin” și al ziarului „Sportul românesc”. A fondat și condus revistele „Vremea”, „Totuși, iubirea” și „Flacăra lui Adrian Păunescu”. A fost fondator și președinte al Fundației Culturale „Iubirea”, al Fundației „Constantin” și al Așezământului „Adrian Păunescu”. A întemeiat și condus Cenaclul „Flacăra” (1973-1985), continuat cu Cenaclul „Totuși, iubirea” (din anul 1990). A realizat mai multe emisiuni de radio și televiziune. A fost senator în Parlamentul României și candidat la alegerile prezidențiale. Între multe alte distincții și omagii, a primit Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler (2003), Meritul Academic (2010) și titlul de membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova (2010). Busturi ale sale sunt amplasate în mai multe localități din România și Basarabia, liceul teoretic din comuna Bârca, județul Dolj îi poartă numele (din 2003), iar la Chișinău a fost emis un timbru cu chipul său (2013).

Adrian Păunescu a fost un remarcabil poet, prozator, traducător, publicist, eseist, critic literar, textier, ziarist, director de reviste și politician. Despre Cenaclul Flacăra, mi-a vorbit într-un serial de zece interviuri telefonice realizate de la București; iată al patrulea episod, datat 10 octombrie 2005:

– Cum vă simțiți? Putem începe un nou dialog?
– Sunt frânt; vin de la Senat, mă îndrept către casă și sunt groaznic de obosit.

– Să încerc să vă remontez, pentru că nu se poate ca amintirile despre Cenaclul „Flacăra” să nu vă facă bine.
– Să dea Dumnezeu, că am mare nevoie. Vă spun, însă, un lucru: pentru mine, o reprezentație de 12 ore era liniștitoare, pe când o confruntare politică de patru-cinci ceasuri e cumplit de obositoare. Eu sunt născut pentru poezie, muzică și spectacol, nu pentru mizeria vieții politice.

– V-aș contrazice; cum spuneți că era ușor să reziști atâtea ore pe scenă când acolo era atâta zbucium?
– Așa e, dar mă echilibra reacția oamenilor; vedeam crescând sub ochii mei copii, deslușeam ceea ce căutasem în copilărie, când mergeam, noaptea, cu o lumânare ferită în mână și cu cealaltă pipăiam plantele ca să le simt crescând. Asta simțeam la cenaclu: că oamenii vin într-o anumită condiție și pleacă mai buni, mai cuminți, mai liniștiți și mai doritori de spirit, ceea ce era o satisfacție imensă.

– S-a tot vorbit de spectacole-mamut, cu zeci de mii de oameni; vă amintiți și de o ședință a cenaclului discretă, aproape ascunsă?
– Da, îmi aduc aminte de o întâmplare cu… un singur spectator! Veneam de la un spectacol din județul Prahova și, între Filipeștii de Pădure și șosea, era o barieră pe care cantonierul o coborâse, dar, cu toate rugămințile noastre, n-a mai ridicat-o; atunci, le-am zis băieților ca măcar să-i facem o noapte frumoasă. Am pus generatorul de curent în funcțiune, am montat stațiile de amplificare și microfoanele și i-am cântat numai lui. La sfârșit, el mi-a spus: „Domnu’ Păunescu, eu nici la nuntă n-am avut lăutari; de unde-i plătesc pe ăștia??”

– Dar bariera a rămas neclintită…
– Nici nu mai voiam s-o ridice! Ne-am declarat republică independentă.

– Vă amintiți și de o reprezentație la polul opus?
– Reversul extrem al acestei întâmplări insolite a fost un spectacol din sala polivalentă de la Iași, la care am obținut aprobarea organelor locale de a sparge ferestrele; atâta transpirație era înăuntru, încât au fost desemnați câțiva spărgători de geamuri ce au mers și le-au făcut țăndări, după care din sală au început să iasă, ca din etuvă, nori imenși de aburi. Atunci, prim-secretarul județului, Leonard Constantin, a dat telefon, de unde era, ca să întrebe dacă a luat foc sala polivalentă! Și făceam trei spectacole pe zi – la orele 10,00, 15,00 și 20,00.

– Aveți și o amintire emoționantă?
– Au fost foarte multe… Vă spun una, tot de la Iași: o fată condamnată la moarte din cauza unei boli incurabile evadase din spital pentru a veni la spectacol; mi-a trimis un bilet cu ultimele ei rânduri, în care mi-a scris că sfidează moartea cu ajutorul cenaclului și m-a rugat să recit poemul Manifest pentru sănătatea pământului. Scena a fost epuizantă și m-a distrus; nu mai era nici scenă, nici public, nici artă, ci numai viață și moarte.

Florin Bălănescu