„«Dacă nu eram român, fugeam în România.»”

Adrian Păunescu s-a născut la 20 iulie 1943, în satul Copăceni, comuna cu același nume, județul Bălți, România (astăzi, în raionul Sângerei, Republica Moldova), a copilărit în satul Bârca, județul Dolj și a murit la 5 noiembrie 2010, la București, fiind înmormântat la Cimitirul „Bellu” din Capitală. A absolvit Facultatea de Limba și Literatura română a Universității din București. A fost căsătorit de două ori și a avut, oficial, un fiu și două fiice. A publicat peste 50 de volume – majoritatea de poezie (însumând peste 300.000 de versuri), dar și reportaje, un jurnal, interviuri, traduceri, un roman, proză fantastică, studii critice și literatură pentru copii. A fost redactor-șef al revistei „Flacăra” și director al revistei „Zig Zag Magazin” și al ziarului „Sportul românesc”. A fondat și condus revistele „Vremea”, „Totuși, iubirea” și „Flacăra lui Adrian Păunescu”. A fost fondator și președinte al Fundației Culturale „Iubirea”, al Fundației „Constantin” și al Așezământului „Adrian Păunescu”. A întemeiat și condus Cenaclul „Flacăra” (1973-1985), continuat cu Cenaclul „Totuși, iubirea” (din anul 1990). A realizat mai multe emisiuni de radio și televiziune. A fost senator în Parlamentul României și candidat la alegerile prezidențiale. Între multe alte distincții și omagii, a primit Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler (2003), Meritul Academic (2010) și titlul de membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova (2010). Busturi ale sale sunt amplasate în mai multe localități din România și Basarabia, liceul teoretic din comuna Bârca, județul Dolj îi poartă numele (din 2003), iar la Chișinău a fost emis un timbru cu chipul său (2013).

Adrian Păunescu a fost un remarcabil poet, prozator, traducător, publicist, eseist, critic literar, textier, ziarist, director de reviste și politician. Despre Cenaclul Flacăra, mi-a vorbit într-un serial de zece interviuri telefonice realizate de la București; iată al șaselea episod, datat 12 octombrie 2005:

– Uneori, întârziați după începerea spectacolelor; de ce o făceați?
– Eu nu aveam doar treaba asta; eram redactor-șef al unei publicații [Flacăra] și aveam enorm de lucru, dar cenaclul nu întârzia niciodată. Spectacolul pornea, se desfășura, iar eu, în cele mai multe cazuri – patru din cinci –, veneam de la început. Însă erau și situații în care nu aveam puterea să le fac pe toate, așa cum aș fi vrut, și se crea acest „gol de mine”, dar nu era un „gol de spectacol”. În plus, întâmplările cenaclului continuau – uneori, cu mult – și după încheierea reprezentațiilor propriu-zise, iar noi aveam ședințele de lucru pentru ziua următoare la mesele din noapte de după spectacole. Pe de altă parte, care prezentator trebuia să stea, în permanență, în scenă, cum făceam eu?

– Ați spus că fiecare ediție a cenaclului vă încărca și vă mobiliza; totuși, când vă era mai greu: între spectacole sau pe scenă?
– Cea mai dificilă parte, la care mă expuneam cu orele, era cea de dialog cu publicul; atunci se puneau cele mai multe și grele întrebări, unele dintre ele fiind confecționate de unii dintre cei ce păzeau spectacolele, care deturnau acest dialog. De exemplu: „De ce ne ții aici atât de mult? Mâine, avem ore sau mergem la lucru. Să-ți fie rușine!” Și scriau „săți”. Iar eu le răspundeam: „Dragul meu analfabet, când mai vrei să te adresezi unui intelectual, pune mâna pe gramatică; poate scrii «s-ă-ț-i». Sau: „Cine te oprește să pleci? Poți oricând s-o faci, mai ales că au rămas câteva sute de oameni afară care abia așteaptă să intre.” Le mai spuneam: „Dumneavoastră ați venit în interes de serviciu și sunteți supărați pe publicul care stă de drag.” Erau și astfel de bilete, iar ele mă scârbeau și mă enervau; de aceea, sunt convins că semnatarii lor mă cunoșteau.

– Vă amintiți un bilet mai deosebit sau mai emoționant?
– Un spectator din Giurgiu, care, după aceea, am aflat că a devenit pictor, a scris: „Dacă nu eram român, fugeam în România.”

– Vi s-a întâmplat să descoperiți talente și prin intermediul biletelor?
– Da, se mai pârau de talent unii pe alții; dar, mai degrabă, descopeream în sălile oarecum restrânse, printre alții, vocea câte unuia mai deosebit. De exemplu, așa l-am găsit pe Sandu [Vasile] Hotima din Lăpuș [sat în comuna cu același nume, județul Maramureș]; am trimis pe cineva să-l cheme și, după ce l-am ascultat în culise, l-am promovat în scenă.

– Vă mai amintiți de tânărul care a venit la cenaclu, deși era surd?
– A, da… Ne aflam la Roman și el a stat în viscol până am aflat că se află afară și l-am adus în sală; s-a bucurat ca de un dar dumnezeiesc, pentru că, deși nu auzea, a putut participa la o bucurie obștească.

– Oare ce l-a făcut să vină, când nu putea avea o idee despre cenaclu?
– Nu știu… Probabil că se săturase de platitudinea lumii în care trăia și avea nevoie să se drogheze cu un fapt deosebit.

– Ce ați fi reușit să faceți fără sprijinul de care ați beneficiat?
– N-am avut parte de cine știe ce sprijin, ci de faptul că unii oameni – o parte dintre ei, politici – nu mi s-au opus; nu s-au transformat în inchizitori și temniceri ai ideilor și talentelor și nu au cenzurat cenaclul. Ar fi, poate, bucuria și mulțumirea mea cea mai mare. Nu a făcut-o nici Nicu Ceaușescu, care a avut, la un moment dat, răspunderea directă a manifestării. Ba, mai mult, a premiat, în 1984, un cântec senzațional al lui Vali Șerban, Omul liber; deși imediat a fost interzis la radio, în cenaclu l-am putut cânta în continuare. Având libertatea pe care am avut-o, nici eu, care am iubit-o atât de mult, nu mai sunt acum emoționat de ea. Și ajung să consider că oamenii care nu mi s-au împotrivit și, uneori, [Nicolae] Ceaușescu însuși mi-au lăsat libertatea de a face spectacole fără cenzură. Dar, atunci, însemna enorm; în vremea aceea, nu mie îmi scoteau din creier obsesia că trebuie să am grijă de ceea ce cădea în sarcina cenzorilor. Sigur că-mi sporeau răspunderea și că-mi dădeam seama că nu pot face chiar orice; trebuia să fiu întru totul responsabil față de public și de oamenii din scenă, ce puteau fi chinuiți pentru ceea ce-și permiteau să cânte, dar care, în esență, au făcut un foarte mare bine culturii române.

Florin Bălănescu