Primit pentru publicare: 01 mai 2016
Autor: Ion N. OPREA, Membru de Onoare Fondator al Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 02 mai 2016
Editor: Ion ISTRATE

Depoziție de martor

Neagu Djuvara, mărturii din “Amintiri …”  despre revoluția 89 și mineriadele…

“Amintiri din pribegie”, 1948-1990, ediție aniversară, a X-a, revizuită, 2012, 617 p., Editura Humanitas, București, amintiri scrise în București, aprilie 1995, Tescani, mai 2001, poartă pe copera I-a  Fundalul Paris și Neagu Djuvara în 1936 la vârsta de 20 ani, coperta IV, spusele lui Andrei Pleșu, comentariu, care mă duc la cuvintele aniversatului la 95 de ani care pot servi  drept depoziție de martor,    și acum la o sută de ani a scriitorului, completului de judecată în reconstituirea atmosferei lui decembrie 89 și a întâmplărilor de la mineriada unde Ion Iliescu a adus mulțumiri ortacilor pentru felul cum au instituit ordinea în București.

“Povestea vieții lui Neagu Djuvara are verva sălbatică  a unui peisaj luxuriant. Nu e sufficient să spui că a trecut prn multe. A trecut prin tot. Război și Universitate, aventuri și savantlâc, exil și repartiere. Europa și Africa,diplomație, filosofia istoriei, spionaj, jurnalistică, Sorbona, Niamey și București, boierie și sărăcie, profesora, politică, explozie creatoare după vârsta de 80 de ani, anonimat și glorie, acțiune, contemplativitate, radicalitate, cordialitate, hazard. Recunoaște singur că a fost mereu însoțit, în momentele  decisive, de un “noroc” salutar. A prins ultimul tren spre Helsinki după marea revoluție rusească din octombrie și a fost trimis la Stockholm pe 23 august 1944, anume, parcă, pentru a supraviețui tăvălugului bolșevic. Trecut de 95 de ani, are încă mari proiecte, speră să afle sfârșitul pe un  vapor, e ubicuu, tonic, șarmant, distins, fără fasoane, bucuros de glumă și de tacla. De câte ori îl văd, mă contaminez de buna lui dispoziție, savurez bunele lui maniere și admir curajul opiniilor sale, adeseori în afara convențiilor curente”, am redat spusele lui Andrei Pleșu și domnia-sa mestru în aprecieri filosofice.

Partea a patra  a cărții, cu „Șocul întoarcerii în țară”, februarie 1990, relatează, ca asistent, momentele mineriadei din 13-15 iunie 1990, care pot servi, după cum am spus, mărturie completului de judecată la procesele penale în derulare, p. 572: „Mirat și nedumerit să văd că distinsul istoric Răzvan Theodorescu putea conduce Televiziunea Română într-un chip de partizan în favoarea lui Iliescu, am căutat să-l întâlnesc, prin mijlocirea prietenului comun  Manole Filitti, ca să încerc să-l înțeleg. M-a primit chiar a doua zi,  cu mare amabilitate, ca între oameni din aceeași  breaslă –  fiecare citise din lucrările celuilalt și cred că ne respectam reciproc, dar motivațiile lui politice nu le-am înțeles. Neașteptat, mi-a propus ca un redactor al televiziunii să-mi ia un interviu despre cartea mea ÎntreOrient și Occident, existentă atunci doar  în versiune franceză. Am acceptat, cu condiția de a avea asigurare că-mi pot exprima părerea și despre momentul  prezent – asigurare ce mi s-a dat. Două zile mai târziu, un simpatic  și inteligent redactor al televiziunii  îmi lua, acasă la prietenii unde ședeam, un interviu de vreun ceas, în care îmi permiteam câteva critici destul de acide împotriva regimului. Era, cred , într-o marți, și emisiunea trebuia să fie difuzată sâmbăta următoare. În ajun, adică vineri, aveam bilet de avion spre Paris, dar nu-mi păsa dacă scăpam emisiunea. N-am văzut-o atunci nici eu, nici alții,căci, între timp, la 13 iunie, au coborât – sau tăbărât –  zece mii de mineri din  Vale Jiului, ca să facă ordine în București.

De mai multe săptămâni, Piața Universității era ocupată – și practic interzisă circulației – de câteva sute de manifestanți și greviști ai foamei care nu găseau altă cale de a protesta vehement împotriva confiscării și devierii Revoluției din decembrie 1989. În fiecare seară, li se alăturau câteva zeci de mii de bucureșteni care, cu voie bună, manifestau, cântau și se defulau acolo de neputința lor pe plan politic. Era clar că situația era din ce în ce mai intolerabilă pentru normalitatea circulației în capitala țării și că ordinea trebuia restabilită. Se putea realiza într-o noapte, cu doar câteva sute de polițiști.  Dar regimul la putere dorea un exemplu biciuitor, pentru ca douăzeci și trei de milioane de cetățeni să se simtă iar sub amenințarea terorii. Scene de bătaie cumplite, scene de vandalism de neînchipuit, aparatură din universități distrusă cu sălbăticie, cu ură  (nu  se vântura, oare, incredibila lozincă „Noi muncim,  nu gândim!”?). Tot ce adusesem de la Paris sediilor partidelor zburase pe fereastră.

Am văzut cu ochii mei, neîncrezător, bandele de mineri în ținuta lor de fund de mină, fața încă neagră de cărbune și în mâini cu răngi de fier. Pe cheiurile Dâmboviței, prin parcul Cișmigiu, îi opreau pe tineri cu „mutră de student”, îi legitimau (!), pe unii îi târau spre dube. O viziune de coșmar, de neînchipuit în Europa de după prăbușirea colosului sovietic. Ne întorseserăm  înainte de decembrie 89. A doua zi, șeful statului îi felicita  pe vajnicii ortaci pentru isprava lor – e drept că nu făcuseră decât șapte morți, un fleac pe lângă cei o mie de morți din pricina teroriștilor lui Ceaușescu, cea mai neobrăzată, fantastică, enormă cacealma politică din toată istoria neamului românesc, de care nici nu se mai pomenea; nația înghițise  hapul, de parcă nici n-ar fi fost! Ce jale! În ce hal de nesimțire am ajuns! Oricum, interviul meu, era clar, nu mai putea să apară.

Odată cu minerii, satisfăcuți și mândri de isprava lor, plecam și eu pentru câteva luni din București, abătut și chiar deznădăjduit. „Ce mai cauți, Neagule pe-aici?” Să mă mai întorc? Iată că m-am întors. Între timp, aflasem, prin scrisori discrete de la prieteni din București, că interviul fusese  totuși difuzat după câteva săptămâni. Până la șase luni mai târziu au mai apărut aluzii furibunde la acel interviu în presa guvernamentală”.

Cu alte amintiri demne de recitit din volumul în cauză vom mai reveni…