Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

Descoperire excepțională! Localizarea pe două hărți militare austriece cu Moldova sfârșitului secolului al XVIII-lea

D. M. GAFTONEANU

 

 

 


 

O (altă) descoperire excepțională!

Localizarea pe două hărți militare austriece cu Moldova sfârșitului secolului al XVIII-lea, la 1772 și 1790, a vetrei istorice a Bursuceniului, confirmă satul meu natal ca fiind cel al lui Alexa Donțu, străbunic matern al lui Mihai Eminescu.
Localitățile BREHUIEȘTI și BURSUCENI- rădăcini materne ale Poetului.


(sumare note de jurnal)

Eminescu: „Trecutul m-a fascinat întotdeauna.”

       Vă propunem un scurt periplu prin universul locurilor cu rezonanțe eminesciene într-un studiu rezumat care evocă oameni și evenimente din preajma localităților Ipotești, Agafton, Cătămărești, Dumbrăveni, Orășeni, Sarafinești, Botoșani, Bănești, Joldești, Brehuiești, Bursuceni, și punem accentul pe ultimele două, vechi așezări rurale despre care eminescologii au vorbit foarte puțin sau deloc, într-o cercetare care îl are în centrul atenției pe enigmaticul cazac/muscal Alexa Potloff-Donțu, bunicul matern al mamei Poetului, Raluca Iurașcu-Eminovici, venetic răsăritean „pripăşit pe malul Siretului, nu departe de Sarafineşti, unde, deghizat în haine de ţăran, se ocupa cu prisaca (stupină)”.

…Brehuieștiul, nume de localitate unic în România (derivat antroponim „breahă– „bruhu, călugăr însărcinat cu administrarea satului la înființare, plus sufixul „-ești), era situat odinioară în zona de vărsare a Gârlei-Morii în râul Siret, o locație nu departe de actualul Corni al Botoșaniului. A fost înființat în anul de grație 1771(72?) pe locul numit  La siliște, câțiva kilometri spre sud-vest, mai jos de amplasamentul actual, pe șleaul Luncii Siretului (șleau- drum de țară natural, neamenajat, bătătorit de căruțe, conf. DEX), pe malul stâng al firului apei, acolo unde este consemnată prezența unor călugări aparținători de Mitropolia Sucevei și a unor rezerviști panțiri călăreți lefegii ai administrației domnești- pe aproape de vatra veche a satului Bursuceni. Se pare că în negurile istoriei ar fi existat o vatră comună a satelor Bursuceni, Brehuiești, Corni, Vlădeni (de Corni) și Sarafinești, undeva pe malul Siretului, în locul numit La Siliște, aproape de un Costești. Alte denumiri ale satului: Băhneștii (1917),  Berchoieștii (1772),  Berivoieștii (1803), Brăhuieștii (1833), Bregojechsti (1774), Brihuieștii (1833).

…Bursucenii (Bursuceanii), deşi nu figurează în documentele colecţiilor consacrate, au o istorie care începe în vremea fiilor lui Alexandru cel Bun, Ilie şi Ştefan, după cum se menţionează în uricele din 8 martie 1582  şi 28 ianuarie 1588.

…1746, mai 5. „Manea din Vlădeni, moşie a mănăstirii Voroneţ, Vasile din Dumbrăvenii mitropoliei, Mardare din Bervoieşti (?) şi Strachi de la mănăsirea Solca dau mărturie cu jurământ că poiana din satul Lipăeştii este a mănăstirii Solca.”

…1809.  Un testament din 21 martie 1809, diata lui Iordache Balş, aduce informaţii importante şi despre satele din jurul Dumbrăvenilor, Alecu Balş moştenind „moşiile sate întregi Dumbrăvenii, Romaneştii, Avereştii, Sălăgenii, Bursucenii, şi Brehoeştii, şi Vlădenii, şi Mândreştii, şi Băleştii, care acum se zic Siminicea, ce să află, toate unite la un loc, în ţinutul Suceava şi în ţinutul Botoşanii, şi cu toate prisăcile cu stupi ce să vor afla la aceste arătate moşii”.

…1835. Într-o statistică din 1835, cuprinzând numărul de case şi biserici din fiecare localitate din Moldova, întocmită de isprăvniciile de ţinut, la cererea Departamentului Treburilor din Lăuntru, sunt menţionate bisericile de piatră din Burdujeni, Bursuceni şi Plopeni… 

…1888. Răscoala pentru pământ, așa cum le promisese Regele Carol I, înainte de Războiul de Independenţă- rezerviști locuitori din Dumbrăveni, Siminicea, Brehuieşti şi Corni… 

1898. Brehueşti, comună rurală, situată în centrul plasei Siretul, județul Botoşani, de o parte şi de alta a râului Siret. Comuna se compune din satele Brehueşti, Bursuceni, Corocăeşti, Hancea, Hriţcani, Huţani, Mândreşti şi Vlădeni. Are o suprafaţă de 7.635 hectare şi o populație de 1.358 familii sau 5.374 suflete, din care 1.503 contribuabili. Locuitorii sunt români şi ruşi; sunt şi câteva familii de evrei şi nemţi. Pământul e de calitate bună, variind în pământ negru vegetal şi nisipos, mai cu seamă pe luncile Siretului. Întinderea locurilor cultivate, în 1890, a fost 3.078 hectare. Are 989 hectare pădure, care parte se exploatează sistematic. Sunt situate parte pe dealuri, parte pe şesul Siretului. Numărul vitelor e de 1.964 boi şi vaci, 385 cai, 624 porci, 3.445 oi; 218 stupi, care au produs 218 kg ceară şi 880 kg miere. Comuna e udată prin mijloc de râul Siretul şi mai de multe pâraie, gârle şi vărsături din Siret. Sunt 3 iazuri şi mai multe bălţi, toate ape bogate în peşte. Sunt 2 mori de apă, la iazuri, şi 2 mori de aburi. Sunt în comună 1 carieră de piatră şi 2 de nisip sau prund pentru şosele. Brehueşti e străbătută de şoseaua naţională ce merge pe şesul din stânga Siretului şi de calea judeţeană Botoşani-Burdujeni, pietruite şi în bună stare. Bugetul comunei are, la venituri, 14.066 lei și 53 bani şi, la cheltuieli, 14.022, lei și 30 bani. Are 7 biserici, deservite de 5 preoţi şi 12 cântăreţi, şi 4 şcoli, cu 3 învăţători, 1 învăţătoare, 177 şcolari şi 13 şcolăriţe.Legenda spune că, în vechime, cea mai mare parte din teritoriul comunei era acoperit cu pădure şi că, în locul satelor de astăzi, erau schituri de călugări şi de călugăriţe. / Brehueşti, sat aşezat pe coastă de deal şi parte pe vale, în partea de est a comunei Brehueşti, plasa Siretul, județul Botoşani. Are o suprafaţă de 1.658 hectare şi o populaţie de 418 familii sau 1.350 suflete, din care 400 contribuabili. Pământul este ocupat parte cu semănături şi parte cu pădure. Are 1 iaz şi 1 moară de apă, 1 carieră de piatră pentru fântâni şi case şi 1 carieră pentru prund de şosele. Aici este reşedinţa comunei Brehueşti. Este o biserică, făcută de locuitori, deservită de 1 preot şi 2 cântăreţi şi 1 şcoală mixtă, cu 1 învăţător şi 40 şcolari. Sunt 470 vite cornute, 50 cai mari şi mici, 1.128 oi, 1.000 mascuri şi 60 stupi cu albine. În sat sunt 6 meseriaşi, 2 comercianţi; 2 cârciumi. / Bursuceni, sat pe ţărmul drept al Siretului, județul Botoşani, în partea de sud-vest a comunei Brehueşti, plasa Siretul. Are o suprafaţă de 1.046 hectare şi o populaţiune de 157 familii sau 680 suflete, din care 183 contribuabili. Are o biserică, făcută de locuitori, deservită de 1 preot şi 1 cântăreţ; o şcoală mixtă a judeţului, cu 1 învăţător şi 40 şcolari. (Extrase din „Povestea așezărilor sucevene”, Ion Drăgușanul).

…Despre Bursuceni am găsit informații istorice (proveniența datelor, undeva între 12 aprilie 1457-13 dec. 1488) că ar fi fost un sat așezat pe Siret pe lângă moara lui Știbor-Știrbu din ținutul Sucevei și ar fi aparținut lui Pătrașcu vătavul, lui Andrei, hatman și parcălab de Suceava prin sec. XVI și Todosiei prin sec. XVII. Sub Ștefan cel Mare, satul Bursuceni fusese dăruit lui Hodco Știbor pentru bună slujire. Pe vremea lui Alexandru Lăpușneanul, moștenitorii lui Hodco Știbor ar fi fugit în Polonia iar satul confiscat pentru uneltire împotriva domniei. Actul de împroprietărire arde într-o casă din Brăiești incendiată de un sol polon, pe timpul lui Iancu Sasu. Multe dintre satele Moldovei au avut de suferit pe timpul lui Ioan Vodă cel Cumplit și a lui Petru Șchiopul, pus de turci și de tătari ca domn. La 28 ian. 1588, Petru Șchiopul îi cheamă pe Pătrașcu vătavul și pe Gavril, vărul său și îi obligă să-i dea la un preț mic satul lui Andrei Corcodel, hatman al doilea, care îi slujise cu dreptate și cu credință. (Satul in Moldova Medievală, Alexandru I. Gonța, Editura Panfilius Iași, 2011)

 …În volumul COMUNA  CORNI- file de monografie, autorul Ion Siminicianu vorbește despre locul numit La Siliște” ca despre o așezare de întindere mare cu fragmente ceramice din perioada medievală târzie, sec. XV-XVI, d. Hr., cu un toponimic ce indică o vatră de sat, pe partea stângă a Siretului, în parcelele cadastrale A 595,  A 604  și A 509, monument istoric codul 3676507. Prin bunăvoința d-lui col. Ion Siminicianu, am primit două hărți vechi ale zonei Moldovei secolului XVIII, 1758, Academia de Științe de la Petersburg, și alta austriacă, a începutului de secol XX, 1910. În cea de-a doua apar Bursuceniul și Brehuieștiul, despărțite de albia nesistematizată a Siretului și de un perimetru inundabil extins, imagine care ar putea explica strămutarea vetrei vechi atât pentru  satul Bursuceni, cât și pentru Brehuiești, orientativ undeva în jurul anului 1800, cu vreun secol înainte, fără a ne putea pronunța categoric.

…În catagrafia de la 1772-74, Berehoeştii, sat relativ recent apărut în vecinătatea Mândreștilor, toată suma caselor:  62, din care  3 popi, 2 diaconi, 57 panţiri. La Bursuceni, toată suma caselor: 28, din care 15 scutelnici, 1 mazil, 1 popă, 1 diacon, 9 ţigani, 1 jidov. La întocmirea catagrafiei de la 1772-74 era identificată populația plătitoare de impozite, foarte probabil că sursele de informare erau cele de la proprietarii de moșii sau de la preoți și, interesant e faptul că la categoriile etnice erau menționați țiganii, evreii, precum și sătenii de origine slavă, cei veniți din ținuturile Estului, prin adăugarea la nume a epitetului de „rus”.

…Stolnicul Constantin Kogălniceanu (cunoscut pentru că a semnat în anul 1749 documentul prin care a fost desființată iobăgia în Moldova, emis de Prințul Constantin Mavrocordat), prin măsurile luate după 1767 pentru „a ridica și așeza în vatra satului pe oamenii ce șed împrăștiați pe moșie” a contribuit la comasarea unor dispersate  entități sătești. Apreciem noi că așa a fost și cazul Bursuceniului, fostă înșiruire de case răzlețe pe malul apei, pe dreapta. Pe stânga apar satele Mitești, Sarafinești, Korny, Poiana Borșa și Costești/Kostesty (mai multe familii Costescu din Bursuceni proveneau de aici). Unele sate, dispărute de pe la 1800, apar pe harta manuscris întocmită de Hora von Otzellowitz la 1790 și intitulată „Brouillon oder Original Aufname der funf Moldavichen Districten.

…Pe vremea când s-a întocmit catagrafia de la 1772-74 sub ocupația țaristă, existau trei ocoale în ținutul Botoșani, anume, Ocolul Târgului, Ocolul Câmpului și Ocolul Siretului cu satele Cornul, Pitulușăni, Hrișcani, Vorona Pancului, Costești și Buda, Șerbănești, Saucenița, Călinești, Bucecea, Hînțăștii din Deal și Hînțăștii din Vale, Grigorești, apoi Brehuiești și Bursuceni.

…„La siliște”, teren agricol, com. Corni. Terenul este în lunca Siretului, între terenul agricol Velnița Corni” (nord-vest) și terenul agricol Groapa Ciobanului” (sud-est). Cercetările arheologice atestă o așezare răzeșească anterioară domniei lui Alexandru cel Bun. O bună parte din teren este denumită de localnici La țîntirim” (se pare, a existat o biserică din lemn și un cimitir). Așezare jefuită de tătari, locuitorii care au scăpat s-au refugiat pe dealul Crucii, într-o poiană din pădurea de corn, punând bazele satului Corni. Terenul a fost siliștit”- locuitorii au plecat”, scrie prof. Mihai Poclid în monumentala sa lucrare Dicționar geografic enciclopedic al județului Botoșani”.

 …Spun eminescologii că mama Catrina/Ecaterina a bunicii materne a Poetului Eminescu, Paraschiva Brehuiescu-Donțu, era originară de la Brehuiești (?), și, se pare, ar mai fi avut (doi) frați. După obiceiul vremurilor de atunci în comunitățile locale, cel venit de la Corni sau Sarafinești la Brehuiești era numit de către consăteni după apelativul din dialog „Corneanusau Sarafinescu”,  invers, dacă era cineva mutat de la Brehuiești la Corni sau Sarafinești,  acesta era numit „Brehuiescu  

…Tatăl răsăritean al Paraschivei Donțu, Alexa, „rusul, refugiat de la Don, a locuit vreme de zeci  de ani în vatra veche a satului Bursuceni pe pârâul Sălăgeni, în apropierea Băneștiului, și peste apă, undeva pe malul stâng al Siretului, aproape de o prisacă mănăstirească, dar, pe unde își va fi găsit sfârșitul, deocamdată nu sunt detalii clare. Dacă va fi fost nobil rus și a participat ca mercenar cazac în tinerețea lui la Cetatea Balta în 1768 la jefuirea târgului, punct comercial de frontieră al Imperiului otoman, așa cum intuim noi din vechea noastră povestire de familie, încă e o enigmă. Operațiunea s-a soldat cu peste o mie de victime din rândurile locuitorilor cetății Balta, mulți dintre aceștia fiind comercianți, dar, dacă darurile consistente primite de Alexa Donțu de la generalul Jeltuhin (așa spunea mama Poetului, Raluca) proveneau, de fapt, de aici, iarăși un mister. Spune Matei Eminescu:Donțului i-a adus patru valuri de pânză de borangic, lui Iuraşcă care era vânător pasionat, o puşcă cu două ţevi, de Damasc, Paraschivei o alisidă de aur care ajunsese la mama, şi la rândul ei a dat-o Aglaii în zestre. (Alesida provenită dela Jeltuhin era de aur masiv, făcea vreo 150-200 galbeni şi de câte ori o punea mama la gât, amintea că e adusă din Ţarigrad şi dată mamei sale de generalul Jeltuhin).

2.D. Marin, după zvonuri care și astăzi sunt actuale printre săteni, era de părere că darurile aveau legătură cu generozitatea boierului Grigore Cănănău de la Bănești față de Donțu și de fiica lui, Paraschiva, încă dinainte de sosirea lui Vasile Iurașcu. Cine va fi fost cu adevărat Donțu, ce legături avea cu militarii ruși, dacă îndeplinea vreun rol, misiune, ca refugiat anonim în ținutul Moldovei sau, dimpotrivă, dacă era un simplu venetic care se ascundea (de cine și de ce?) și ce secrete ascundea, par să fie lucruri duse pentru totdeauna cu el în mormânt, amănunte pe care nu le vom afla prea ușor sau, poate, niciodată. Interesant este detaliul că de la străbunicul nostru se vorbea printre bătrânii familiei despre o vărsare de sânge nevinovat cum nu s-a mai văzut, un râu înroșit de mulțimea cadavrelor celor jefuiți, păcate de moarte strigătoare la cer, cum le spunea duhovnicul Răzmeriță de la Agafton, și care a(vea)u numaidecât nevoie de canoane grele, de spovedanii, pelerinaje cu căință și anevoință pentru a fi ușurată povara de pe umerii urmașilor. De la această povestire și de la faptul că fusese crescut de mic copil acolo de către niște călugărițe, venea apropierea străbunicului meu de Mănăstirea Agafton și de lumea bisericii,  mi s-a spus de către unchii mei că știa pe de rost o mulțime de învățături tradițional-creștine de când lumea și pământul, de asta, printre altele, era paracliser/dascăl/clopotar/cântăreț/gropar și vătaf, și naș de profesie, și martor la cununii și la decese, într-un cuvânt, bun la mai de toate. 

…Paraschiva, se pare, pe cât îmi mai amintesc din frânturile ce ce ni se spuneau în povestirile de acasă, era cel mai mare copil (?) și singura fiică printre mai mulți frați (morari), așa știam noi (Vasile, Gheorghe, Ion, Dumitru, Lupu, frați drepți sau vitregi?), familie numeroasă, după tiparul vremurilor, subiect abordat de către mai mulți cercetători, printre care îl remarc pe istoricul literar prof. univ. Pavel Țugui, fost mare demnitar comunist, de la care mi-au rămas multe informații și recomandări.

…Bursuceni, catagrafie, 1820… „stare al doile, că și aceștia toată hrana lor este pi șăsul Siretului. Îi regăsesc printre săteni pe Ion, Gheorghie, Simion Morcov, probabil urmași ai lui Ilie Morcov de la 1772-74,  scutelnic al polcovnicului George Carpu.  Știrbu și Morcov, două dintre numele celor de demult pomenite în povestirea neamului printre rubedeniile prin alianță…

…1820, Bursuceni, Berho(i)ești, Mândrești… „peste trei sate plătesc birul lor prin tabla Vist(ie)rii într-un condeiu… 75, 147, 77, total, 299 locuitori…

…Berho(i)ești, catagrafie, 1820… „stare lor de mijloc, din pricină că toată hrana lor este pe șăsul Siretului și de multe ori cu vărsarea Siretului rămân lipsiți de hrana lor”.

…Pisanie în limba română cu caractere chirilice pe peretele vestic al Bisericii Dumbrăveni, Suceava, acolo unde este înmormântată Ana Schaeme-Balș (1811 – 10 martie 1897) – actriță la Burgtheater din Viena, căsătorită la Viena în 1832 cu căminarul Constantin Balș (d. 1848), nepotul ctitorului bisericii, marele vistiernic Iordache Balș (12 februarie 1742 – 23 martie 1812), fiul cel mare al marelui logofăt Lupu Balș (1691-1782). Printr-o prevedere testamentară din 1809, boierul Iordache Balș poruncea fiului său, Alexandru (Alecu) (m. 1832), și urmașilor lui să întemeieze o școală cu dascăl moldovenescu și grecescu” la Dumbrăveni. Nu i s-a respectat această dorință.  Iordachi Baloș marile visternic am zidit din temelie cu toată chetuiala me acest sfănt și Dumnezăesc licaș unde să prăznueșce Adormire Presfintei de Dumnezeu Născătoare spre pomenire fericiților întru pomenire răposaților părinților și strămoșilor mei, că și a fiilor și urmașilor mei, și a tot neamul, și săracilor lăcuitori carii lăcuesc în satul acesta, rugănd pe toți cei ce vor ceti și vor întra în biserica aciasta să roage prea Sfăntul Dumnezeu pentru măntuire pomeniților și să erte. Sau zidit aciastă biserică în domnie preînălțatului domn Costandin Alexandru Ipsilanti Voevod în al doile an domnii a mării sale, de la zidire lumii 7309, de la Hristos 1801 iunie”. (Wikipedia)

…La 1820 cei din Sarafinești au fost recenzați pe moșia Dumbrăvenilor, un Dumbrăveni care cuprindea și Vlădeniul mărginaș, spune preotul Ioan Canciuc, acolo unde apar numele mai multor morari, meserie pretențioasă și la mare căutare. Copiii lui Donțu, o vreme, posibil prin Sarafinești, botezați cu nume neaoș românești, crescuți și educați de către mamă și rudele lor în mediul extrem de auster și de religios al Moldovei evului mediu, rămași de tineri fără ambii părinți, foarte probabil că încă de la prima generație s-au adaptat conviețuirii specifice timpului printre localnici, fără prea mari influențe din partea tatălui lor venit de prin stepele Asiei. 

…Sătenii cu vârste (aproape) matusalemice Simion Ilie Sandu- Brehuiești și Manolachi Cojocariu- Mândrești, 119 ani și, respectiv, 120 de ani, decedați în anul 1902, ambii cunoscuți din povestirea familiei noastre, posibile verigi prin alianță cu neamul lărgit al lui Donțu? Să fi fost Simion Ilie Sandu, fiul cuiva Ilie al lui Alexa(ndru)/Sandu, rusul? Interesant, un Ilie sân Sandu apare la 1820, la Brehuiești, la fel și un Alexa Rusu (pag. 134 din catagrafie). A trăit 119 ani, a murit în 1902, se cunoștea bine cu străbunicul și cu bunicul meu, ne era nu știu ce rudă prin alianță, dar, altceva, nimic documentat. În Mândreștiul anului 1820 apare numele de Manole, e posibil ca de aici să provină forma arhaică Manolachi din registrele de mai târziu

…După cercetări în arhive, muzeu, bibliotecă, împreună cu verișorul meu Paul Ciornei, pe urmele unei străvechi povestiri de familie, am găsit anumite indicii care arată că în vatra veche a satului meu ar fi locuit enigmaticul personaj estic Alexa Donțu, tatăl Paraschivei Brehuiescu-Donțu, bunica maternă a Poetului, a cărei piatră tombală/funerară, o placă inscripționată din marmură (cu dimensiunile de 97×52 cm), a fost descoperită în anul 1958 lângă bisericuța din lemn cu denumirea de „Sf. Nicolae”, din satul Bănești, com. Fântânele de către eminescologul I. D. Marin de la Stâncești. De asemenea, pe străbunicul meu patern, Ion Murariu zis „Gaftoneanu, nepot de fiu al acelui Alexa, rusul, un personaj de roman cu o viață tare tumultoasă care avea o moară proprietate la cca. 1 km de actualul Memorial „Mihai Eminescu”, l-am regăsit ca paracliser la biserica Emineștilor de la Ipotești, alături de cei din neamul Ciornei mai târziu. 

…Voi mai reveni asupra acelei zone numite La siliște” undeva între Brehuiești și Corni, pe malul stâng al Siretului, întindere pe care, de mic copil, de la bătrânii satului o știam ca fiind vatră și străvechiului Bursuceni, așa cum fusese moștenită de oamenii locului de pe  la Alexandru cel Bun și  Ștefan cel Mare, pot confirma că informația era cât se poate de cunoscută.  A avut loc mutarea treptată, în ani buni, poate, a așezării satului natal întâi în hățașul” Dumbrăvenilor, tot pe malul apei, și apoi pe actualul amplasament, terasele dealurilor din zonele numite „La Heleșteu” și „La Izvoară”, la rândul lor păstrătoare ale osemintelor unor populații străvechi, dar, și bântuite de stafia ciudatei creaturi posesive de prin vizuini care ne-a acaparat numele satului.  Pe la sfârșitul sec. al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, după ce așezările din ținut au supraviețuit veacuri la rând după năvălirile tătarilor și apoi ale turcilor, spuneau bătrânii că, datorită inundațiilor provocate de râul Siret, apoi și datorită bunei organizări a moșiei Dumbrăvenilor de către boierii Iordache și Alecu Balș, locuitorii acestui sat părăsesc malul apei  și a luat naștere un nou sat Bursuceni, cu țărani din vechiul sat, cât și unii aduși de prin Bucovina, din jurul Cernăuților. Lângă locul numit La Siliște”, așezământ al mai multor sate, foarte probabil, unde la recensământul din 1820 apare grupul de ruși-  printre care și un Alexa Rusu-  au avut pământ arabil bunicul meu patern și urmașii lui până în ziua de azi, iar la Sarafinești încă mai trăiesc câțiva descendenți- în fam. Munteanu și Talpiz- ai străbunicului meu Ion Murariu-Gaftoneanu, paracliser și vătaf la Cătămărești-Ipotești, decedat la Botoșani în 1917.

Distanța de cca. 3 km de la Gârla-Morii până la crângul  unde era Vadul Donțului,  în tarlaua Cotu-Donț, undeva vis-a-vis de Corocăiești, Stamate și Bănești, trecând pe malul Siretului pe lângă Corni și colonia țigănească, nu o dată  am parcurs-o cu piciorul în copilărie.

 Așa ni se povestea, iar cei mici eram cu toții numai ochi și urechi, că râul, cu apa atât de necesară pentru adăpat vitele, pentru pescuit, pentru scăldat, pentru spălat rufe, pentru grădinărit, era populat de o parte și de alta în vechime cu așezări omenești destul de rare,  erau foarte puțini locuitori, mai toți cu un stil primitiv de viață, se săpau niște bordeie pe jumătate în pământ cu chirpici din lut și acoperiș din bârne cu snopi de trestie și brazde din iarbă,  iar primăvara și toamna veneau molimele peste bieții oameni și revărsările de ape peste bruma lor de agoniseală.

…Personal intuiesc, și chiar nu știu cine m-ar putea contrazice, că am văzut lumina zilei în mai puțin pomenitul străvechi sat natal de pe firul albiei Siretului tocmai pentru a se confirma prin legenda-povestire a neamului meu, una cunoscută încă din copilărie, spusele (frate)lui Poetului, Matei Eminescu, referitoare la strămoșul cazac al acestuia, tatăl bunicii sale materne, Paraschiva Brehuiescu-Donțu. 

Cum am mai afirmat, aici e mâna neiertătoare a destinului care te trece prin bune și rele, ar spune unii, dar, eu sunt tentat să cred că există un echilibru, o paritate cu propriile noastre alegeri, și până la urmă absolut nimic nu e lăsat la voia hazardului pe fața pământului. 

Unele dintre lucrurile știute despre înaintașii (Poetu)lui Mihai Eminescu au ajuns apoi (și) la preotul Gheorghe Cojocaru (tatăl profesorului și pictorului Cicerone Cojocaru, fost dascăl la Bursuceni, decedat la începutul acestui an la etatea de 88 de ani, de la care am aflat multe despre istoria satului meu natal, despre Eminești, despre piatra funerară a bunicii Paraschiva de la bisericuța de lemn Sf. Nicolae și despre Mănăstirea Agafton), fost paroh  la Bănești, Hancea și Bucecea.

Aici, în satul natal, l-am identificat pe Alexa Potloff-Donțu, tatăl răsăritean al Paraschivei Donțu, bunica maternă a Poetului Mihai Eminescu, mergând pe urmele unei străvechi povestiri de familie, ulterior confirmate în detaliu, care ne leagă numele de cel al Mănăstirii Agafton, poveste confruntată cu catagrafiile vremii și cu binecunoscuta corespondență dintre căpitanul Matei Eminescu și magistratul Corneliu Botez.

De asemenea, tot în satul Bursuceni, l-am găsit transferat de la Ipotești pe preotul Neculai Kanano-Hackman, cel care i-a urmat preotului Vasile Hudișteanu, „popa Vasile, cum i se spunea, preot care oficiase la îndemnul lui Gheorghe Eminovici o căsătorie între un ortodox și un catolic, fiica negustorului Costache Caraieni, Valeria, cu Ioan Frank, viitor primar de Botoșani, fără acordul înaltului ierarh bisericesc Chesarie Răzmeriță Sinadon și, reclamat la Domnie, a suportat consecințele de rigoare, fiind pus sub stare de arest (unde a și murit, se pare), împreună cu căminarul. Am găsit mai multe indicii care converg spre ipoteza că Ileana, mama presupusului copil natural al lui Mihai Eminescu, Mihail-Ilie Lăzăreanu, era fiica lui Vasile (Murariu) Merticariu și Maria, dar, și nepoata Saftei și a cuiva Dumitru Murariu, morar la Cucorăni.

Satul Bursuceni apare în istorie ca una dintre cele douăsprezece așezări ale moșiei Dumbrăveni aparținând familiei Balș, acolo unde au fost slujbași ginerele lui Alexa Donțu, stolnicul Vasile Iurașcu (căsătorit cu Paraschiva Brehuiescu-Donțu) precum și ginerele acestuia, căminarul Gheorghe Eminovici, tatăl Poetului, apoi apare ca un sat subordonat administrativ comunei Brehuiești, iar mai târziu comunei Dumbrăveni între anii 1906-1926.

De asemenea, în 1820, în satul vecin, Brehuieștiul- ulterior, comună care a înglobat satul nostru până pe la 1896, apare iarăși un anume Alexa Rusu, posibil același cu cel de la Bursuceni din 1774, și, ca bejenari prisecari, apar Neculai și Ștefan Rusu, printre alții. Tot la 1820 apar și numele de Simion și Ștefan Rusu, care, probabil, au legătură cu grupul de ruși menționat cu ceva peste 45 de ani în urmă, la recensământul anterior. Foarte probabil că strămoșii purtătorilor numelor de Ivan, Rusu, Ciornei și altele, aparțin acestui segment estic de populație…

De pe aici, intuiesc, de la Brehuiești, vor fi fost și originile paterne ale Catrinei (Ecaterinei?), fiica lui Ion Brehuescu, mama Paraschivei Donțu, bunica maternă a Poetului.

La Dumbrăveni, în jurul lui 1840, se pare, la una dintre petrecerile organizate acolo, un bal, de către familia boierului Constantin/Costache Balș, s-ar fi cunoscut Gheorghe Eminovici, tânăr slujbaș conștiincios și cu știință de carte, cu fiica Raluca dintre cei nouă copii ai stolnicului Vasile Iurașcu și ai Paraschivei; căsătoria lor, o spun cercetători consacrați, privită prin prisma ascendenței din zone cu puternice influențe slave a ambilor, era oarecum în spiritul conveniențelor vremii.

Străbunicul meu Ion Murariu fusese un urmaș nedorit/nerecunoscut de către tatăl lui, Dumitru, și abandonat/crescut de mic de către o mătușă (?) pe numele ei, Paraschiva, împreună cu maica Fivea” (verișoară?) de la Mănăstirea Agafton- această rubedenie Paraschiva îi fusese și nașă, ea îi dăduse numele de Ion, foarte probabil, de la bunicul ei, după obiceiul timpului și al familiei. Intrigant e amănuntul din povestea familiei potrivit căruia, atunci când a avut două fete gemene, prin 1876, anul morții Ralucăi Eminovici, Ion Murariu-Gaftoneanu le-a dat numele de Paraschiva și Maria după numele celor două bunici, materne și paterne; ulterior, una s-a căsătorit la Bursuceni cu cineva Costache Negru de pe la Șipote, nu departe de Vlădeni și alta la Corocăiești cu Dumitru Gavril(i)uc-Apăvăloaie. Din neamul extins al  cuscrului străbunicului meu, pe numele lui, Vasile Negru, era și eruditul profesor Petre Irimescu, apropiat de Iorga, profesor care a întocmit mai multe memorii la guvernul liberal și a fost apoi susținut de către prefectul de Botoșani, Demostene Vizanty, pentru salvarea casei familiei Poetului Eminescu.

…Așa cum am știut-o din povestea familiei, și cum am constatat-o apoi și din vechile catagrafii sau din registrele arhivelor, urmașii fraților morari ai Paraschivei Donțu s-au împrăștiat de pe moșia de la Dumbrăveni a familiei Balș spre Schitu Agafton, Cucorăni, spre Mahalaua Rușilor de la Stâncești, spre vechiul Cătămărăști- sate vecine cu Ipoteștii, către Sarafinești, la Orășeni-Deal, la Botoșani… Și la Bursuceni, desigur, aici singurul dintre gaftoneni a fost bunicul meu patern! 

…Fostul primar de la Verești în 1942, Dumitru Gaftoneanu, primul copil al bunicului meu, îi purta numele străbunicului său patern D(i)mitri(e) Murariu (1796?-1841?), menționat în catagrafia de la 1820 la Schitu Agafton, tatăl străbunicului meu patern Ion Murariu-Gaftoneanu, crescut de pe la vârsta de 2 ani la Mănăstirea Agafton. D(i)mitri(e) Murariu, fost călugăr și morar, era fiul lui Alexa(ndru), rusul, (1737?-1835?) (lipovean?) și al Agafiei (Agaftoanei, Catiței?), refugiat venit de la cotul Donului la Bursuceni undeva pe malul Siretului (se pare că a trăit mult peste 90 de ani, deși Matei vorbește despre „un moșneag de vreo 70-80 de ani”),  la rândul lui, fiu al cuiva Ivan, rusul (catagrafia de la 1772-74). Acest Dumitru Gaftoneanu era bunicul matern al verișorului Paul Ciornei, din neamul căruia l-am găsit pe Neculai Ciornei (31.10.1911-17.04.1996), epitrop (ca și străbunicul Ion Murariu mai înainte) al bisericii Sf. Voievozi Mihail și Gavril a familiei Eminovici și a satului Ipotești. Neculai Ghe. Ciornei este înmormântat în imediata apropiere a părinților Poetului Gheorghe („Gheorghieș) (1812-1884) și Rareșa („Raluca) (1816-1876), precum și a fraților Nicolae (Nicu) (1843-1884) și Iorgu (George sau Gheorghe) (1844-1873).

Pe străbunicul meu patern Ion Murariu, zis „Conache Brânză și „Gaftoneanu”, poreclă transformată în nume,  l-am identificat la Schitu Agafton, Bursuceni, Cătămărești-Vale și în orașul Botoșani, conform numeroaselor acte găsite la Arhivele Naționale, în special la SJAN Botoșani.

…Străbunicul Ion Murariu-Gaftoneanu a avut ceva avere și era din „neamul Rariței de la Cucorăni, așa ni se spunea, foarte probabil, e vorba de neamul din care provenea Rareșa/ Raluca/Ralo/Raruca/Ralița/„Rarița, mama Poetului Eminescu, și nu de cel al prințesei Ralu Callimachi, așa cum, eronat, am căutat la începuturi prin documente.Vorbesc de fiica cea mai mare a lui Teodor și Zenaida Callimachi, născută la 1867, cea care a finanțat  apariția versiunilor Cornilescu ale Scripturii, decedată undeva prin București, se pare, și nu de Ralu Callimachi-Balș (n. 1816 – d. 1892) – fiica lui Ion Callimachi și a Ruxandrei Moruzi, căsătorită în 1833 cu mareșalul nobilimii din Basarabia, Gheorghe Balș (d. 1857), frate cu Constantin Balș.

…Râul Siret, în antichitate, cunoscut sub numele Hierasus (adică Sfântul”, în limba greacă), în ucraineană Серет”, în maghiară Szeret” (în traducere Dragul”), în germană Sereth”, în rusă Сирет” 

…Bacul,  atât de necesarul pod plutitor din bârne groase îmbinate strâns cu fiare și tras de-a curmezișul apei prin vadul apei cu funii sau cu lanțuri de către cai de pe maluri, de aici localnicii denumiți podariși numele urmașilor lor Podaru/Podariu care a rămas până în ziua de astăzi. La creșterea nivelului apei primăvara, toamna și pe vreme rece, bacul era indispensabil. Uneori, vara, râul era traversat cu piciorul sau cu carele, iar în iarnile grele, se traversa cu sania pe gheață…

…M-am întrebat în legătură cu acel „Alexie de pe o străveche psaltire de la Schitu Agafton la 1794 – numele e amintit și la grupul de ieromonahi- dacă ar putea fi vorba chiar de Alexa Donțu, cu porecla sau noul lui nume de „Iacov(ache)dat de un preot Iacov/Iacob (?). Desigur, dacă amănuntul e corect relatat, cu acea legendă că atât el cât și consoarta lui (care dintre ele, nevasta sau menajera?) și-ar fi schimbat numele, el fiind un personaj  presupus/recunoscut (?) că ar fi fost susținător al Mănăstirii Agafton, apoi la mijloc mai e pomenit și acel Kir Iacov (?), mitropolit al Moldovei. Iacob Stamati, Kiriu Kir Iacov, mitropolit a toată Moldaviia”  apare la anii de la Hristos 1803, fevruarie 8”, la tipărirea cărții în alfabetul chirilic „Înfruntarea jidovilor”, în zilele pre luminatului și pre înălțatului domnului nostru Alexandru Constandin Moruzi Voevod”.

Faptul că, pe de altă parte, apare în documente și numele casierului fiscal Costache Iacovache, fost și primar la Popăuți, la reformele funciare ale lui Cuza, aceasta este o altă piatră de gâtul celui care s-ar încumeta să descâlcească șarada acestui nume „Iacov(ache)sau simplă poreclă, poate. De reținut amănuntul că un alt preot cu numele de Iacov/Iacob apare la Costeștiul vecin cu Brehuieștii și Bursucenii prin anii 1772/74.

Satul Costești din lunca Siretului este atestat documentar prin actul dat de Ștefan al II-lea Tomșa (1611-1615) Mănăstirii Solca. La 18 martie 1615 Ștefan Tomșa dăruiește Mănăstirii Solca, ctitorită de el „satul numit Costești pe râul Siret și mori pe apa Siretului cu toate hotarele și cu toate veniturile- fost ascultător de Ocolul și de curțile noastre din Botoșani”. (Wikipedia)

…Pe harta manuscris întocmită de Hora von Otzellowitz la 1790, intitulată „Brouillon oder Original Aufname der funf Moldavichen Districten”, foaia nr. 9 nord, sunt trecute localitățile Korny între dealurile Viei-Corneț (împădurit), Lupărie (parțial împădurit) și Costeșty în lunca Siretului în apropierea confluenței Gârlei Morii cu râul Siret. (Monografia comunei Corni, Wikipedia) 

…Pe harta lui Hora von Otzellowitz, Bursucani/Bursuceni (?) VIII, cu germ. Borsutcheny în loc de Borsutscheny, Brehueşti V, cu german Brihojeşti, în loc de Brihojesti…

 …Sprijinul bănesc al „cazacului”, „muscaluluisau „rusului Alexa Donțu, cel care „venise cu bani mulți din Rusia, pentru biserica „Sf. Cuvioasă Parascheva (este același nume în hramul bisericii cu cel al Paraschivei Donțu-Brehuiescu!) de la Brehuiești, dar și la ridicarea edificiului Mănăstirii Agafton cu ziduri din piatră undeva prin 1780 se prea poate să fie mai mult decât o simplă ipoteză fără suport real… 

Marea inundație de pe la 1820, despre care se tot vorbea, a lărgit albia Siretului cu kilometri întregi și a dispersat satul Bursuceni, care era înșiruit de-a lungul apei pe malul drept spre Dumbrăveni și pe cel stâng Brehuieștiul spre Vlădeni, iar unii dintre sătenii noștri, inclusiv unii de origine slavă, au plecat unde au văzut cu ochii, spre Dumbrăveni, Agafton și Cucorăni…

…La aproximativ 4 km de Dumbrăveni este satul nostru natal Bursuceni, sat strămutat aparținător de Brehuiești și de Dumbrăveni odinioară, a cărui vatră străveche era undeva pe malul drept al Siretului, nu departe de Corni, Sarafinești, Bănești, Stamate.

La Siliște, acolo a fost şi prima sa biserică. După tradiţie şi după o mică inscripţie de pe un clopot vechi aflăm că în anul 1799, satul Brehuiești cu biserica sa se afla tot în „Silişte”. Prin urmare, rămâne cert că după această dată s-a strămutat satul pe amplasamentul actual. (Wikipedia)

…Nimeni nu știa mai bine povestea satului de-a fir a păr și a neamului nostru decât tatăl meu, Mihai, un om de o inteligență deosebită, cu mare dragoste de carte, niciodată împlinită, pe care eu personal nu l-am cunoscut- eram mult prea mic, aveam un an și ceva când s-a stins, atunci împlinea 37 de ani. Nu a mai avut vreme să își scrie memoriile, așa că am făcut-o eu pe cât m-am priceput, în locul lui. O simplă datorie de onoare în care niciodată nu m-am plâns de eforturile făcute până la limita imposibilului. După ce străbunicul meu Ion Murariu, gaftoneanu(l) (n. 1826 – d. 1917, 91 de ani a trăit), din neamul Rariței de la Cucorăni, și-a format o altă familie la Cătămărești cu o ipoteșteancă, după cea destrămată cu străbunica mea, Ruxandra, relațiile cu cei din prima familie, se înțelege, s-au răcit. Acesta a fost motivul pentru care ai noștri nu au mai fost prea interesați de viața lui, deși, se pare că el a fost un om cu stare materială destul de bună și i-a susținut pe toți copiii rezultați din cele trei căsnicii, și nu puțini, până au ajuns și ei la casa lor. Știam de la unul dintre bătrânii mei unchi, Vasile (a trăit până la 97 de ani), cu o memorie deosebită, că Ion, bunicul lui, era fiul lui Dumitru Murariu din Schitu Agafton (catagrafia din 1820) și al (H)are(f)tei, ulterior călugărită la Mănăstirea Agafton, iar bunicul lui Ion era Alexa, rusul, nume regăsit la catagrafia din 1772-74 (tangențial, subiectul a mai fost tratat de către scriitorul Pavel Țugui încă de prin 1996). Pe Alexa, rusul, îl aflu în Bursuceniul polcovnicului Gheorghe Carp, sat pomenit de hrisoave de pe la Ștefan cel Mare, o înșiruire de case răzlețite undeva pe dreapta Siretului, într-o poiană a unei zone împădurite odinioară, nu departe de Sarafinești, Corni, Stamate și vis-à-vis de Băneștiul cu bisericuța din lemn în care se află piatra tombală a Paraschivei, bunica maternă a Poetului Eminescu…

Bisericuța din lemn Sf. Nicolae din satul Bănești a fost construită în primul deceniu al secolului al XVIII-lea, în an(ul) 7214 (1706) aprilie 20”, în perioada domniei lui Antioh Cantemir, domnitorul Moldovei. Ctitorul bisericuței a fost Ștefan Stamate, un mic boier din satul vecin Bălușeni (Stamate). La momentul construirii bisericii, conform surselor cunoscute, satul Bănești nu exista, ori, în mod cert, Bursuceniul din apropiere, de pe malul Siretului, era la locul lui.

…Zona Cotu-Donț”, o tarla agricolă, și o rămășiță din crângul de odinioară cu prisaca Donțului încă mai există și astăzi. Ulterior, satul meu natal s-a mutat până în locația din zilele noastre, de-a dreapta Siretului, mai înapoi, pe terasele dealurilor La izvoară și „La Heleșteu, pe moșia de la Dumbrăveni a boierului Costache Balș și a soției sale, Ana de Balș- ctitori ai bisericii satului meu undeva între 1825-29, moșie unde a fost administrator căminarul Gheorghe Eminovici. Alexa(ndru) din povestea neamului nostru (Alexa Donțu al lui Matei Eminescu?), despre care știam că a avut o fată, Paraschiva, și câțiva băieți (printre care, mezinul Dumitru, tatăl lui Ion, străbunicul meu) și cei din anturajul său- Ivan (Ioan), Neculai Don(eje), Mihai, toți patru aveau numele primilor copii de parte bărbătească ai bunicului meu patern din căsnicia cu bunica mea, Mărioara. Străbunicul meu, care avea moară la Balta Murăreștilor, pe Pârâul Luncii, nu departe de Memorial, pare să fi fost morarul din Cucorăni neidentificat de către Augustin Z. N. Pop și I. D. Marin în povestioara presupusului copil natural, Ilie/Mihail, al lui Eminescu și al frumoasei sătence blonde Ileana I. Lăzăreanu. Mi-am regăsit niște rude prin alianță, cu vârste matusalemice, le știam numele din povestire, pe Simion Ilie Sandu de la Brehuiești și pe Manolachi Cojocariu din Mîndrești, decedați în 1902, la etatea respectabilă de 119 și 120 de ani. Cu titlu de curiozitate, simplă coincidență și atât, bunicul meu patern (n. 1862 – d. 1942, care știa bine povestea neamului de la tatăl lui, Ion) a avut (identic ca la familia lui Gheorghe Eminovici!) 11 copii în vreo 18 ani (și tot 6 dintre copii, morți în timpul vieții mamei lor- ultimul era tatăl meu, Mihai, în ambele cazuri supraviețuind 2 fete și 3 băieți) cu bunica mea, Mărioara, femeie cu vreo 30 de ani mai tânără (cam ca la Donțu cu Catrina lui Ion Brehuiescu!). Am cercetat prin surse și ipoteticele legături dintre „Ioan Donciul” (Cervicești, 1726) și Alexa Donțu, rusul (1737?–1835?), „Alexandru Donciul” (?) și chiriașul lui neamț, „Alexander Kupfer” (Botoșani, 1832), apoi cele dintre Costache I. Gaftoneanu și ginerele neamț Hartfeld de la Botoșani și Corni, teme pe care le voi relua.

…De asemenea, în satul vecin Bursuceniului, Brehuieștiul- ulterior comună, unitate administrativă care îl înglobează până pe la 1896, apoi, Vlădeniul- apare iarăși un anume Alexa Rusu, posibil același cu cel de la Bursuceni din 1774 (interesant, și pe la Corni am găsit un Alexandru, lipovanul). Ca bej(e)nari prisecari (interesant subiect, prisăcăritul, la fel ca bejenarul Alexa Donțu pe malul Siretului!), la recensământul de la 1820 apar Neculai și Ștefan Rusu, printre alții. Tot de pe la Brehuiești, cert, vor fi fost și originile acelei „fete în casă”, menajera Ecaterina-Catrina, fiica lui Ion Brehuiescu, mama Paraschivei Donțu, bunica maternă a Poetului. 

…„Şi-a luat ca menajeră pe lângă el pe o fată din Sarafineşti, anume Catrina, fiica unui ţăran, Ion Brehuescu, cu care, trăind în concubinaj, a făcut pe bunică-mea.  Mai târziu, Catrina, deşi mult mai tânără decât Donţu, a murit de holeră înaintea lui, şi venind Vasile Iuraşcă arendaş pe acolo, s’a amorezat de fata Donţului, Paraschiva, şi a luat-o în căsătorie. L’a umplut Donţu de bani. spune Matei Eminovici în discuțiile cu biograful lui Mihai Eminescu, Corneliu Botez. Un posibil răspuns întrebării de bun simț a oricărui cititor obiectiv, de ce biograful familiei Eminovici (singurul!), căpitanul veteran și inginerul Matei, mezinul, nu spune nimic despre presupușii frați ai Paraschivei ar putea fi regăsit în cuvintele „menajeră”, „ilegitim”, „concubinaj”, o trecere fugitivă peste alte detalii care ar fi lămurit chestiunea în cauză, destul de deranjantă ca imagine printre amintiri. Dacă va fi fost Alexa Donțu văduv, despărțit sau holtei, dacă a mai avut alți copii cu Catrina/Ecaterina/Catița sau poate, ceilalți fii erau cei din familia sa de dinainte, ca multe altele, simplă întrebare retorică…

Tot Matei Eminescu: „La casele tatei a fost un muscal, Contele Potloff. Acuma nu știu dacă era rudă cu Donțu. Și avea știință că Donțu are nepoți și nepoate de fată în BotoșaniÎn exprimarea  acestuia, ceva mi se pare neclar, una din două- ori se referea (doar) la frații și surorile Ralucăi, dar, nici rebelul Iordachi, ajuns pe la Secu, nici Costachi, la Vorona și nici Iancu-Iachift, la Coșula și apoi la Iași, nu par să fi fost legați de Botoșani pe la 1848-1856,  ori se referea la Raluca, la surorile acesteia și, poate, pe linie bărbătească, la alți nepoți ai Donțului, nepoți de pe la frații Paraschivei. 

 …Din mărturiile lui Matei Eminescu, deși nimic nu ne îndreptățește să credem că vorbim despre același loc, precis identificat: „Spunea mama că Donțu purta barbă și plete, și era alb ca iarna de bătrân și că ședea vara la umbra unui plop pe malul Siretului, numai în cămașe de borangic, de la Jeltuhin. Locul unde a fost stupina lui, se numește și azi «Vadul Donțului».

Vadul Donțului, accentuez, e o denumire asupra căreia ar trebui să ne aplecăm cu mai multă atenție întrucât menționarea cuiva cu numele de Alexa Rusu la 1820 în perimetrul apropiat al locului denumit La plop”, apoi și pe raza Popăuțiului, acolo unde l-am regăsit pe străbunicul meu, nepot al rusului, după aproape suta de ani, pare a fi un indiciu deosebit de interesant. Nu o dată m-am întrebat dacă am reținut corect că acel Dumitru, morarul de la Schitu Agafton, era într-adevăr cel mai mic dintre copiii acelui Alexa(ndru) din vechime, iar (și) acesta ar fi crescut la mănăstire după care a fost călugăr și apoi morarul locului, dar, se pare că, până la urmă, avem cu toții limite în ce privește memoria. Permanenta îndoială m-a pus deseori în situația de a tot aștepta noi și noi probe care au venit greu, cu multă trudă…

…În catagrafia de la 1820,  „Berho(i)eștii dum(isal)i, vistiernicului Aleco Balș”, la „Li(u)zi ce să scutesc de către dum(nealui) vist(iernicul) Aleco Balș pentru trebuința moșîi”, îl regăsesc pe un anume Lupu, jitar, și pe cineva Simion Chihaie, om al boierului mai mare peste pădurari…

…Pomenirea de către fratele Poetului, Matei Eminescu, a localității Sarafinești și nu a Bursuceniului (vatra veche, deja părăsită), spre exemplu, o văd explicabilă prin prisma faptului că prima localitate era mult mai cunoscută, cu mai mulți locuitori și, ca urmare, mult mai importantă pentru Moldova acelor ani, în timp ce satul meu era mutat de vreo sută de ani din vechea matcă pe Siret câțiva km buni înapoi. Țin cont de semnificația cuvintelor din expresia „în apropiere de Sarafinești”, apoi și de faptul că recensământul din 1820, referitor la personajul Alexa Rusu (Donțu?), îl amintește în zona Brehuiești/Bursuceni, într-un perimetru intens colonizat cu vreo cincizeci de ani mai înainte.

…L-am regăsit pe străbunicul meu patern Ion Murariu-Gaftoneanu în proximitatea conacului familiei Eminovici/Eminescu, la moara de pe Balta Murăreștilor din Cătămărești(-Vale), de asemenea, pe străbunicul matern al Poetului, cazacul/muscalul/rusul Alexa Donțu la Bursuceniul recensământului din 1772-74 și, destul de probabil, și la cel din 1820, fie la Corni (Alexandru, lipoveanul?), fie la Brehuiești, Alexa Rusu. Curat ca în celebra nuvelă „Două loturi” a lui Caragiale, ar exclama cineva cu simțul umorului, străbunicul meu patern a trăit la Cătămărești-Ipotești, sate unite prin căsătorii, prin școală și biserică (unde era membru al consiliului parohial și comunal la Cucorăni), respectiv străbunicul matern al lui Eminescu a sălășluit ca un refugiat ceva mai avut undeva în vatra veche a satului meu natal. De asemenea, fără a-i putea dovedi paternitatea, am găsit informații total necunoscute până în prezent din istoria existenței unui presupus copil natural al Poetului cu acea fiică (nepoată?) blondă a morarului din Cucorăni (acolo era străbunicul meu, Ion Murariu!), conform povestirii lui Agustin Z.N. Pop.

Printre nenorocirile abătute în vechime asupra celor din neamul nostru la Bursuceni, îmi amintesc ceva-ceva din ceea ce mi se povestea cu sinuciderea/schilodirea pe viață a unui administrator al pădurii de la Sarafinești a boierului Balș”, scriam nu demult. Coroborat cu informații mai noi din cartea (istoricu)lui Gheorghe-Florin Știrbăț, Alexandru Enacovici, Din activitatea politică”, se pare că acel administrator de la Bursuceni ar fi fost chiar tatăl lui Alexandru, Anastase Enacovici, șeful guardei”, care se purta foarte aspru cu cei de pe moșia boierului Costache Balș, și care, după ce ar fi încercat să se sinucidă după niște nereguli în registre, a rămas invalid pe viață după ce s-ar împușcat în gât (SJAN Botoșani, fond personal Eugen Nicolau, Familia Enacovici, dosar 31, f. 3). Mai mulți săteni au avut serios de pătimit și înaintea și de pe urma acestui incident, inclusiv dintre rubedeniile nostre străvechi, iar povestea, cu tot felul de variante, s-a repetat din neam în neam cu leitmotivul rău faci, rău vei ajunge”. Asta, mai ales după ce aproape l-a omorât în bătaie pe feciorul lui Hodoroabă, cel din aventura cu nepoata din Viena a nevestei boierului Balș. Pe la 1850 numele lui Anastase Enacovici apare pe lista celor cu dare de mână care au sprijinit renovarea bisericii satului Bursuceni.

… La moșia Dumbrăvenilor, 1820, i-am regăsit pe numiții Vasile și Dumitru Hodoroabă, nu și pe Gheorghe (?) Hodoroabă, tatăl acelui flăcău cu care a fugit nepoata boieroaicei Ana de Balș, dar, cum povestea a avut loc ceva mai târziu (1832 e anul căsătoriei lui Costache Balș) e posibil să fie cineva venit în Dumbrăveni sau Verești între timp, sau, poate că numele i-a fost greșit menționat de către Matei Eminovici. Căsătoria acestui boier foarte bogat cu o actriță/cântăreață de la Viena nu a fost privită cu ochi buni de către cei din generațiile aristocrate mai vechi, așa cum a rămas consemnat, și noua familie a fost izolată datorită spargerii unui anume tipar impus de protipendada vremii din Moldova acelor ani. De aici, probabil, s-au acumulat frustrări adânci, așa se explică furia și pedepsirea exemplară a celor doi tineri amorezi, fiul deosebit de frumos al (țăranu)lui Gheorghe (?) Hodoroabă și nepoata nemțoaică a Anei de Balș- boierul a intervenit prin Ambasada Rusiei la Viena, l-au adus legat acasă pe tânăr, care a luat o bătaie soră cu moartea de la Năstase Enacovici, șeful gărzii conacului, iar fata a fost surghiunită într-o mănăstire, acolo unde mama Poetului îi trimitea prin poștă bani pe ascuns de la nevasta lui Balș. Din relatarea lui Matei Eminovici, s-ar părea că atât mătușa ei, cât și Raluca Eminovici, au privit cu mai multă înțelegere și înțelepciune povestea nefericită a celor doi, palide copii ale unor Romeo și Julieta luați de valurile tinereții. Proveneau din clase sociale oarecum diferite, el, fiind chelar, fugise de pe moșia stăpânului și i-a șifonat autoritatea acestuia, ea a sustras de la conac o sumă consistentă de bani, apoi, de capul lor, ambii, după ce au trecut cordonul” (frontiera), au ieșit de-a binelea și de sub aripa ocrotitorilor lor legali, în concluzie, ce mai, vinovați pe linie, nu aveau cum să scape de consecințele faptelor lor, probabil, așa îi va fi judecat cu asprime Costache Balș. Dar, părinții Poetului, Gheorghe Eminovici și Raluca, vedeau lucrurile cu ceva mai multă îngăduință, sau, poate, erau mult mai apropiați de boieroaica de la Dumbrăveni decât de Balș, așa se pare, care, mai apoi, i-a și omis din testamentul său.
…………………………………………………………………………………………………….
…Satul (din latină fossatum = loc întărit cu șanț) era principala formă de așezare în epoca medievală. Satul avea 15 – 20 case în Moldova și Țara Românească, iar în Transilvania erau 70. Satele erau libere sau dependente. Cele dependente erau pe domeniile domnești, boierești sau aparțineau unor mănăstiri și erau locuite de rumâni. Locuințele erau construite din lemn la deal și la munte și din chirpici la câmpie, exact ca pe timpul geto-dacilor.

Satele erau așezate în zonele care puteau asigura activitatea economică- aveau pământ fertil, se aflau în apropierea unui curs de apă, etc. (Wikipedia)

Leagănul apariției și formării satului Bursuceni, conform cercetărilor noastre, pare să fi fost pe aliniamentul de cca. zece km al pârâului Sălăgeni (gârla satului nostru), de pe la Dumbrăveni până  pe la Bănești, via Corocăiești-Stamate, cu zonele adiacente bogate în fertilul pământ de gradină, aici era raiul bulgăriei”, cultivarea de legume, specialitatea casei. Distanța relativ consistentă dintre vechea și noua vatră explică indubitabil pierderea de-a lungul anilor a unei bune părți din informațiile legate de contextul, cauzele și de modul în care a avut loc exodul populației satului în plină epocă medievală.

…Scurte frânturi, rămășițe ale vieții satului natal memorate prin ochii și urechile copilului de odinioară… apele deseori umflate ale râului Siret… lunca nisipoasă întinsă înspre Corni… străvechiul sat Bursuceni, o așezare rurală primitivă cu vreo câteva zeci de bordeie… țăranii arși de soare și veșnic rupți de muncă… morile pe apă la care se stătea la rând zile în șir cu sacii de boabe… biserica nouă și bisericuța veche din lemn, ambele cu hramul Sf. Parascheva de la Brehuiești… iarna pe lângă sobă, vremea poveștilor și a oblojirii cu leacuri naturale… turmele lungi de vite și de oi… veneticii plecați din Răsărit care s-au aciuat în Brehuiești și în satul nostru, ni se spunea, cu români, ruși, țigani- robi mănăstirești…cei câțiva „comersanți evrei izolați printre săteni… mai multe nume de domnitori din istoria românilor și de boieri, Balș, Cananău, Greceanu, Bolfoss, Miclescu… neamul gaftonenilor, format în Schitu Agafton, Sarafinești, Cucorăni, Curtești, Dumbrăveni, Orășeni, Botoșani… blestemul aurului din strămoși, așa cum i-l povestea bunicului meu duhovnicul Chesarie Sinadon Răzmeriță de la Agafton…familiile celor de pe valea satului, primii localnici, Ivan, Blaga, Rusu, Ciornei…ghiolurile din bahnă, pe alocuri cu ochiuri cu apă bună de băut…năbădăioasa colonie țigănească… huciul cu  nuiele pentru coșuri de lângă Siret, străvechea poiană dintre Corocăiești, Stamate, Bănești, hățașul” Dumbrăvenilor„La cioate” sau „La stejari”, relicvele fantomatice ale fostelor păduri dezrădăcinate dintre Bursuceni, Hancea, Verești, Văratic, din Lunca Siretului… 

Până la reforma agrară a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, ca mai toți țăranii moldoveni, și locuitorii satului Bursuceni erau clăcași, apoi au devenit mici proprietari de terenuri.

Din cercetarea și analiza comparativă a mai multor hărți întocmite de către austrieci la 1772 (?), 1788-90 și 1910, apoi a alteia rusești de la jumătatea sec. al XIX-lea și a celei actuale, satul Bursuceni este plasat mai întâi la gura de vărsare a Pârâului Sălăgeni pe malul Siretului în dreptul localității Bănești de astăzi, apoi, după o neclară escală” temporară undeva în hățașul” Dumbrăvenilor pe malul Siretului, actualmente se află pe terasele dealurilor din locurile numite La Izvoară” și La Heleșteu”.

Descoperirea pe o veche hartă militară austriacă (copii aflate în custodia Academiei Române) din 1772 (?) a amplasamentului istoric (foarte probabil, încă de pe vremea urmașilor lui Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare) a satulului Bursuceni undeva în vecinătatea Băneștiului din comuna Fântânele, Suceava, și a tarlalei numite „Cotu-Donțdintre Stamate și Bănești demonstrează o dată în plus că întreaga povestire de familie din volumul Nașterea, renașterea și stingerea unei legende”, așa cum s-a transmis ea pe cale orală, este una cât se poate de bine ancorată în realitate. 

Această identificare face legătura între mărturiile inginerului topograf/căpitanului veteran Matei Eminovici referitoare la zona în care a trăit străbunicul său matern răsăritean, cazacul Alexa Donțu și acel Alexa, rusul, regăsit în catagrafia satului Bursuceni.

Prima dintre hărțile utilizate, F. W. Bawr, Carte de la Moldavie pour servir á l’Histoire militaire entre les Russes et les Turcs. Levée par l’Etat Major sous la direction de F.G. de Bawr. Marchal Général de logis, Leutenant Gen. des Armées de S.M. Imp. de toutes les Rusfies. Chevalier de l’ordre de S’Alexandre Newsky, de S’George & de S’Anne.

Harta Moldovei a fost realizată de către ofițerul prusac Friedrich Wilhelm von Bawr, unul dintre comandanții trupelor rusești în campania din 1769-1774 împotriva Imperiului Otoman, campanie care s-a dus pe teritoriul Moldovei. Regăsim în partea inferioară a hărții o reprezentare a generalului Bawr alături de împărăteasa Ecaterina cea Mare. Legenda descrie înaintarea trupelor rusești pe teritoriul Moldovei, precum și a localităților unde au fost instalate taberele militare. Războiul ruso-turc a fost finalizat în 1774 prin semnarea tratatului de la Kuciuk-Kainargi, acord care a consfințit sfârșitul războiului.

Harta a fost realizată undeva după 1770, după încheierea campaniei rusești marcată de înfrângerea trupelor otomane. Harta descrie în detaliu și cele mai mici așezări, la baza hărților realizate de Bawr stând numeroasele hărți realizate în timpul războiului. Ulterior, a fost anexată Bucovina în anul 1775, partea de nord-vest a Principatului Moldovei de către Monarhia Habsburgică, conglomerat multietnic din vreo 14 națiuni care a devenit Imperiul Austriac în 1804 și Austro-Ungaria în 1867.

(Pentru conformitate, menționăm că piesa face parte din licitația – Chipuri și pilde ale istoriei românilor – De la Cantemir la Xenopol – Vremea Cărturarilor” – organizată în data de 14 decembrie 2020).

O altă hartă pe care mă bazez este cea tip manuscris întocmită de Hora von Otzellowitz la 1790 și intitulată „Brouillon oder Original Aufname der funf Moldavichen Districten, copii primite de la d-l prof. C. Cojocariu și altele după cele aflate la Academia Română.

Faptul că la 1772 satul Bursuceni- nume unic în perimetrul teritorial analizat și în intervalul ultimelor secole, este regăsit pe un modest fir de apă care  se varsă în Siret, respectiv, la 1790  pe moșia Dumbrăvenilor, pare să dovedească spusele înaintașilor noștri care vorbeau despre strămutarea vetrei satului. Fie inundațiile, fie promisiunile unor condiții avantajoase la așezarea pe moșia Dumbrăvenilor sau, poate, un schimb de terenuri între familiile boierești rivale Balș și Cananău, cauzele migrației satului nu ne sunt deocamdată cunoscute.

…E vizibilă amplasarea pe malul drept al Siretului a vetrei vechi a satului Bursuceni (Borsutscheny), orientativ în dreptul localității Bănești, Fântânele, pe harta austriacă a generalului Bawr (Bauer) de la 1772, apoi la 1790, satul este mutat câțiva km mai sus, pe harta lui Hora von Otzellowitz apare pe moșia Dumbrăvenilor… Cert, nu mai există niciun alt sat sau pârâu din zona Moldovei cu care acestea să poată fi confundate, chiar dacă sătenii noștri uneori mai încurcau Gârla-Morii cu gârla numită Pârâul Sălăgeni… Alexa, rusul, presupusul cazac Alexa Donțu, străbunicul lui Eminescu e pe lista locuitorilor acelui sat în catagrafia fiscală de la 1772-74… Pârâul Sălăgeni, care vine de la Stamate într-un iaz, e un curs de apă pe care era mai demult fântâna lui Gheorghe Bejenaru, spune dna Florica Vieriu de la Primăria Fântânele, pârâu care se varsă în albia lărgită a Siretului… Aici a fost demult tare moara lui Roșu, era din neamul soacră-mii, da, pe vechiul pârâu, sistematizat, decolmatat, pe vremea colectivizării, au fost locuri prielnice pentru mori pe apă până pe la război, spune fostul meu consătean Nicu Bujor, acum căsătorit la Bănești cu sora unui fost coleg de-al meu din liceu. Apa vine de la Bursuceni- de la Sălăgeni și din heleșteul nostru, se mai adună ceva din pârâul lui Lupașcu de la Izvoară, ceva din iazul lui Dăscălescu, apoi, prin pădure la Mandiuc la Corocăiești, mai sunt niște izvoare în iaz la Stamate, și uite-așa se face pârâul mare. Mai simplu, gârla Sălăgeni preia apa din heleșteul nostru, trece pe lângă Bursuceni, pe lângă țigănime, Corocăiești, Stamate, ia și de colo, ia și de colo, și se varsă la Bănești în Siret… Tot el e cel care îmi dă o mulțime de alte detalii despre zonă, despre cei din familia Bejenaru, despre iaz și despre malul Siretului, pe acolo unde are și ceva pământ. Crede că Siretul a inundat masiv, a tot rupt din malul drept, și nu exclude ca fosta vatră de sat Bursuceni să fie pe fundul apei sau pe celălalt mal, cine mai știe. De asta, oare, spuneau mereu ai noștri ceva de malul stâng al Siretului, aproape de Sarafinești? Fosta luncă/huci/poiană cu lăstăriș și păpuriș de altădată, acum defrișată, a rămas  loc de pășunat pentru stânele ciobanilor… Vadul Donțului e în apropiere, iar pe malul stâng, foarte probabil, este crângul cu prisaca de odinioară… Bursuceniul era pe vremuri mult mai apropiat de Sarafinești, lucru care explică limpede prezența acolo a urmașilor străbunicului meu patern (nepot al acelui rus și paracliser al bisericii familiei Eminovici de la Ipotești) până în ziua de azi, la cea de-a șasea generație…

…Din ceea ce am găsit în incursiunea mea prin arhivele naționale, una care se întinde pe parcursul a două secole și jumătate, am aflat că la Bursuceni catagrafia de la 1772-74, Rimskii-Korsakov (Alexandru Mikhailovici Rimskii-Korsakov, unul dintre colaboratorii generalului Alexandru Suvorov, cel despre care se spunea că dusese vreo 60 de bătălii, toate câștigate) îl menționa, printre alți ruși, pe un anume scutelnic (sătean scutit de bir) Alexa (rusul), ulterior acceptat fiind pe baza mărturiei scrise a lui Matei Eminescu – fratele Poetului, foarte probabil, drept străbunic dinspre mamă al lui Mihai Eminescu; de asemenea, era amintită familia ceva mai răsărită a săteanului Ilie Morcov din Bursuceni, scutelnic al polcovnicului (colonelului) Gheorghe Carp.

Numele acestor familii, Carp, Știrbu și Morcov le mai auzisem prin poveștile familiei, cred că fusesem și ceva rude prin alianță cu ultimii doi pomeniți. În total, recensământul vorbește despre 28 de nume de capi de familie menționate (m-am oprit asupra numelor Neculai Doneje, Mihai, Alecsa, Ivan 1, Ivan 2, ruși, George, crav (păstor?), nume regăsite frecvent mai târziu printre cele ale înaintașilor familiei din povestirea unchilor mei, inclusiv cel al lui Iordache Ciohoran, un mazil de la Orhei” și Năstase „Frinze”, posibil Frunză.

…Cum, la 1775, în recensământul făcut din ordinul generalului Spleny pentru Ocolul Siretului, Bursucenii sunt menţionaţi cu „1 boier, 2 popi, 8 ţărani”, față de anul 1772 apare o înjumătățire care poate sugera că unii dintre săteni au plecat în altă parte. Se destrăma vechiul Bursuceni sau poate că era vorba despre cel de pe noul amplasament pe moșia Dumbrăveniului?

…1775, OCOLUL SIRETULUI: Zamostea (1 popă, 23 ţărani), Zvoriştea din deal (2 mazili, 6 popi, 20 ţărani), Zvoriştea din vale (1 boier, 4 popi, 51 ţărani), Bereşti (1 mazil, 1 popă, 10 ţărani), Siminicea (1 popă, 32 ţărani), Dumbrăveni şi Sălăjani (1 boier, 7 popi, 68 ţărani), Corocăieşti (6 ţărani), Băluşeni (8 ţărani), Fântânele (3 boieri, 2 popi, 35 ţărani), Liteni cu Corni (1 boier, 2 popi, 24 ţărani), Şerbăneşti (1 mazil, 2 popi, 15 ţărani), Onceşti (1 boier, 4 popi, 74 ţărani), Grigoreşti (1 popă, 24 ţărani), Bursuceni (1 boier, 2 popi, 8 ţărani), Băneşti (1 boier, 2 popi, 12 ţărani), Măndăreşti (2 ţărani).

…Am găsit în istoria Moldovei numeroase date care sugerează că Orheiul și Soroca (de pe aici erau originile polcovnicului Gheorghe Carp?), alături de Fălciu erau în acele vremuri centre puternice de recrutare și de concentrare ale unor armate de luptători instruiți din care deseori se răzlețeau grupuri de mercenari. Foarte probabil că mulți dintre aceștia erau mai apoi regăsiți temporar pe lângă oricare dintre puternicii zilei de atunci.

     …Istoria, figurină complexă din plastilină în continuă remodelare prin calvarul muncii de Sisif a ce(rcetători)lor din arhive, pe baza noilor și noilor dovezi descoperite.

Concordanța informațiilor din studiile de dinainte cu cele strânse de noi și confruntarea atentă cu cele din scrisorile lui Matei Eminescu ne arată că, foarte probabil, povestirea familiei noastre, considerată de către noi un fel de legendă, era, de fapt, reluarea din neam în neam a unor relatări bazate pe întâmplări, personaje și repere istorice cât se poate de reale și verificabile în arhive, care au avut neșansa de a fi acoperite o vreme de cenușa uitării…

… Remarc cu total fair play contribuția verișorului Paul Ciornei, impecabil om de echipă,  la interpretarea corectă a informațiilor și la întocmirea acestui modest material informativ prin care subliniem că nu revendicăm nimic în nume propriu sau ca informație cu titlu de certitudine. Desigur, amintim și susținerea d-lui col. Ion Siminiceanu, d-lui prof. Constantin Cojocaru, d-lui prof. Ioan Manole, d-lui prof. Ghe. Median, d-lui ing. Nicolae Iosub, dnei Ana Coșereanu, dlui Iulian Moldovanu, d-lui prof. Sergiu Manolache, autentici profesioniști cu multă experiență, obișnuiesc să mă consult cu dumnealor. În autenticul spirit al adevărului istoric, mă voi bucura sincer dacă, după publicarea articolului, voi fi atenționat sau corectat asupra unor erori/chestiuni neclare din materialul prezentat. Mulțumiri tuturor! 

…În concluzie, alături de cele spuse la început, repet, eu sunt inițiatorul cercetărilor cu specific tematic eminescian din Cătămărești-Vale, Ipotești, Schitu Agafton, Brehuiești, Sarafinești, Bănești, Joldești, Corni, Botoșani, Dumbrăveni, din satul meu natal Bursuceni, com. Verești și de la Călinești-Cuparencu, com. Șerbăuți, ultimele trei din județul Suceava, cuprinse în cărțile Nașterea, renașterea și stingerea unei legende”, respectiv Semne pe piatra timpului”, iar informațiile le-au fost comunicate constant d-lor acad. Cimpoi, Dabija (cu profundă tristețe și mâhnire am aflat astăzi de plecarea Domniei Sale pe drumul cu sens unic către o altă lume, să sperăm, una infinit mai bună și mai dreaptă), Bălan, d-lor prof. Cistelecan, Codreanu, Coșereanu, Georgescu, Diaconu, Rachieru, Nedelcea și altor recunoscuți eminescologi, oameni de cultură pentru care am toată considerația.

Confirmarea autenticității memoriilor (căpitanu)lui Matei Eminescu asupra subiectului punctual tratat aici depinde acum exclusiv de măsura în care importanța acestui documentar pentru genealogia Poetului va fi luată în calcul/analizată de către forurile competente. 

(D.M. Gaftoneanu, 12 martie 2021, Botoșani)

 

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5