Ottokar Czernin s-a născut la 26 septembrie 1872, la Castelul Dymokury din Boemia, Austro-Ungaria (astăzi, în Republica Cehă) și a murit la 4 aprilie 1932, la Viena, Republica Austriacă (astăzi, în Austria), unde a și fost înmormântat. A fost un cunoscut diplomat și politician, membru al familiei aristocrate din Casa de Czernin. A absolvit Universitatea Carolină din Praga. A fost căsătorit și a avut un fiu. A îndeplinit funcțiile de ambasador al Austro-Ungariei la București (1913-1916) și de ministru de Externe al Austro-Ungariei în timpul Primului Război Mondial (1916-1918). A fost membru al Camerei Imperiale Austro-Ungare a Lorzilor (din 1912), membru al Dietei Boemiene și deputat în primul Consiliu Național al Austriei (1920-1923). Este considerat artizanul păcilor Austro-Ungariei cu Rusia (Brest-Litovsk, 3 martie 1918) și cu Regatul României (Buftea – București, 7 mai 1918). A scris volumele „Despre politica în timpul războiului mondial” (1918), „În războiul mondial” (1919) și „Jurnalul meu african” (1927). A primit Ordinul „Lâna de Aur” în grad de Cavaler al Franței (1917), Ordinul Regal „Sfântul Ștefan” în grad de Cavaler al Marii Cruci al Ungariei, Crucea de Război pentru merite civile a Franței și titlul de Cetățean de Onoare al orașului Viena (1918).

Eugen Șendrea s-a născut la 25 februarie 1951, la Bacău și a murit la 31 iulie 2016, în același oraș, unde a și fost înmormântat. A absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București. A fost căsătorit și a avut un fiu. A lucrat ca profesor la Liceul Eudoxiu Hurmuzache din Rădăuți, muzeograf la Complexul Muzeal din Fălticeni, expert și șef al Oficiului Județean pentru Patrimoniul Cultural Național din Bacău și bibliotecar la Biblioteca Județeană Costache Sturdza din același oraș. A publicat circa 25 volume și peste 4.000 de articole de istorie băcăuană, alte lucrări rămânând finalizate în manuscris. A participat la expediții de cercetare, simpozioane locale și naționale, conferințe de popularizare științifică și emisiuni de radio și televiziune. A primit numeroase distincții, între care titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Bacău (2008).

Despre unul dintre cele mai spectaculoase episoade de spionaj din Primul Război Mondial, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 16 iulie 2012, la Bacău.

– Domnule Eugen Șendrea, vă rog să detaliați incidentul diplomatic care l-a avut în prim-plan pe Ottokar Czernin.

– Era o zi de octombrie a anului 1914 în București, cu frig, cer vânăt și frunze moarte. Puținii trecători își țineau cu greu pălăriile pe cap în fața vântului tăios. Sfidând vremea, o mașină neagră și luxoasă se opri pe o stradă lăturalnică, la intrarea într-un imobil. Din ea, coborî un bărbat bine îmbrăcat; era ambasadorul Imperiului Austro-Ungar la București, Ottokar Czernin. Puțini știau, însă, că importantul ambasador era, în același timp, și un veritabil spion în favoarea Puterilor Centrale. Închise portiera mașinii, o verifică și privi, discret, în jur ca să vadă dacă a fost urmărit. Apoi, urcă treptele casei și dispăru după o ușă masivă. Abia se închise ușa, că, în câțiva pași, doi agenți ai Siguranței Statului ajunseră lângă mașină. Cu o abilitate extraordinară, deschiseră portiera, sustraseră o servietă, încuiară la loc și dispărură nevăzuți. În urma lor, doar câteva vârtejuri de vânt mai tulburară liniștea străzii. După aproape o oră, ambasadorul, binedispus, se întoarse la mașină. Descuie, dar rămase stană de piatră, observând dispariția servietei. O căută cu înfrigurare, însă degeaba. În mare viteză, porni spre sediul Ambasadei Austro-Ungare. Precipitat, urcă scările imobilului și, ajuns în biroul lui, se prăbuși pe scaun, asaltat de gânduri sumbre. Rămase nemișcat, cu ochii pironiți în tavan, când îi fu anunțată vizita unui polițist român. „Un polițist? Ce vrea?” – întrebă, încruntat, ambasadorul. „Spune că a găsit o servietă a ambasadei.” – răspunse angajatul. La aflarea veștii, Czernin sări în sus ca ars. „Să intre de urgență!” – porunci el. În fața lui, fu adus polițistul. Stăpânindu-și, cu greu, emoția și zâmbind aparent nepăsător, ambasadorul îl întrebă de unde are servieta. „Excelență, mergeam pe stradă, când am văzut doi indivizi scotocind-o. Ca polițist, mi-am dat seama că nu era a lor, căci prea se munceau să scoată hârtiile din ea. Apropiindu-mă de ei, aceștia au fugit, aruncând servieta și dispărând într-o clădire cu două intrări.” – zise polițistul. „Bine, bine, dar cum ți-ai dat seama că e a mea?” – întrebă diplomatul. „Nimic mai simplu; uitându-mă la hârtii și cunoscând puțin germana, mi-am dat seama a cui e; apoi, am văzut și antetul ambasadei. Ca să fiu sincer, la început am vrut s-o duc la comisariatul de poliție, dar, știți, și eu am o casă plină de nevoi… Poate, cu relațiile pe care le aveți, puneți o vorbă bună la mai-marii noștri, ca să mă recompenseze și pe mine cu ceva.” – adăugă polițistul, cu prefăcătorie. Ambasadorul controlă conținutul servietei. „Nu lipsește nimic.” – îi zise, mulțumit, felicitându-l și înmânându-i, apoi, o sumă frumoasă de bani. Îi telefonă, imediat, prim-ministrului Ion [Ionel] I. C. Brătianu, care, împreună cu șeful Siguranței, [Ion (Iancu)] Panaitescu, savură rugămintea ambasadorului austro-ungar. Se făcuse o treabă bună, căci fotocopiile fuseseră excelente. În afară de dările de seamă și de alte documente cu caracter secret, în servietă fusese găsit și cifrul diplomatic al ambasadorului, cu ajutorul căruia, timp de trei ani, a fost descifrată toată corespondența Ambasadei Austro-Ungare cu ministrul de Externe de la Viena.

– Care au fost consecințele acestui episod?

– Cunoscând, astfel, acțiunile ostile ce se puneau la cale împotriva sa, statul român a putut iniția, din timp, măsurile necesare prevenirii efectelor negative ale acestor acțiuni. De asemenea, descifrarea corespondenței a oferit organelor române de contrainformații posibilitatea de a afla numele informatorilor recrutați de agenții spionajului austro-ungar și de a lua măsuri de dezinformare a lor.

– Cât de importantă a fost această acțiune a seviciilor românești de spionaj?

– A fost una dintre cele mai mari performanțe ale serviciilor de spionaj și contraspionaj în timpul Primului Război Mondial, fiind unică în felul ei. Austro-ungarii vor afla abia în 1917 că românii avuseseră oportunitatea de a descifra corespondența ambasadei lor. Cu cinism, Max[imilian] Ronge, șeful serviciului austro-ungar de spionaj, i-a prezentat, ulterior, lui Czernin, devenit ministru de Externe [al Austro-Ungariei], fotografiile găsite în podul casei din București a lui Ion I.C. Brătianu; acesta se îngălbeni la față și-și aminti de festa pe care i-a făcut-o polițistul român. Și, totuși, o întrebare se pune: oare chiar a uitat Brătianu fotografiile?

Florin Bălănescu