Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Dialog între Tudor Petcu și Tudor Vișan-Miu despre Mareșalii Curții Regale Române

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Dialog între Tudor Petcu și Tudor Vișan-Miu despre Mareșalii Curții Regale Române

Primit pentru publicare: 27 Oct. 2018
Autor: Tudor PETCU
Publicat: 29 Oct. 2018
Editor: Ion ISTRATE

 

 

1.) Dragă prieten, este cunoscut faptul că amândoi împărtășim valorile monarhiei și că slujim cauzei sale în măsura putinței și priceperii noastre. Pe de altă parte, întotdeauna am apreciat cercetarea ta asiduă prin raportare la adâncimea și profunzimea unui orizont istoric atât de vast ce a conturat devenirea entității statale pe care o numim România și nu am putut trece cu vederea interesul pe care tu îl manifești inclusiv față de Mareșalii Curții Regale Române. Ai putea să îmi spui, te rog, ce anume te-a determinat să te apleci și asupra acestui subiect și care ar fi importanța sa în vederea aprofundării cunoașterii despre semnificația monarhiei române?

Îţi mulţumesc pentru această întrebare, care de la început mă obligă la o mărturisire: întotdeauna am făcut o deosebire între pregătirea mea ca istoric şi implicarea în mişcarea monarhistă. În esenţă, un angajament civic nu contrazice o formaţie profesională, cu precizarea că, în domeniul istoriei, este foarte important ca aderarea la o cauză să nu influenţeze onestitatea şi spiritul critic. Am încercat să urmez aceste principii în cercetările mele, păstrând totuşi, când era vorba de Casa Regală a României, o afecţiune pentru subiectul cercetat – care este adeseori inevitabilă. La finalul zilei, nu există nicio contradicţie între discursul meu istoric şi discursul meu „monarhist”.

Indiferent cât am fi de monarhişti sau de republicani, nu putem nega faptul că Dinastia a avut un rol în modernizarea instituţiilor şi societăţii româneşti. În lucrarea mea de licenţă (Principii dinastice în România. 1866-1947: regii şi succesorii lor, coord.: lect. univ. dr. Andrei-Florin Sora; Universitatea din Bucureşti – Facultatea de Istorie, 2018), am studiat felul în care suveranii români au răspuns aşteptărilor ţării peste care au domnit, exprimate prin vocea elitei. Concluzia mea este că Dinastia întemeiată de Carol I a reuşit să răspundă acestor aşteptări[1], devenind o dinastie naţională.

Pentru continuarea cercetării, mi-am propus să aduc o contribuţie la valorificarea surselor arhivistice care ne descriu aspecte din activitatea Casei Regale a României. Dintre multele subiecte disponibile, am considerat că ar fi oportună o cercetare privind personalul Curţii Regale. Cum, la acest moment, subiectul era mult prea vast (ar putea fi dezvoltat într-o lucrare de doctorat), pentru dizertaţia la masterul de istorie modernă am ales subiectul Serviciul Mareşalatului Curţii şi Casei Regale a României. Am ales mareşalatul fiindcă, multă vreme, mareşalul a fost cel mai important demnitar al Curţii Regale, iar funcţia a existat aproape neîntrerupt, din 1866 până în 1947. Deci, alegerea a fost destul de simplă: am ales vârful aparatului administrativ al Curţii.

Subiectul este unul deosebit de important pentru istoria Casei Regale în primul rând pentru că mareşalul Curţii avea, pe lângă atribuţiile sale administrative, rolul de a menţine legătura dintre suveran şi factorii decizionali din statul român (membrii guvernului, preşedinţii camerelor Parlamentului ş.a.). Or, noi cunoaştem, din memorii, mai mult interacţiunile nemijlocite ale regilor României cu elita politică. Studierea documentelor ne va permite, cred, să aflăm şi despre celelalte contacte, mai frecvente, intermediate de mareşal. Astfel, studierea activităţii Mareşalatului Curţii Regale va pune într-o lumină nouă rolul demnitarilor şi funcţionarilor superiori ai Palatului în relaţia dintre suveran şi elita românească, precum şi rolul acestora în mecanismul luării deciziilor suveranului.

2.) Rolul pe care Familia Regală l-a avut în evoluția și destinul României este mult prea binecunoscut pentru a-l mai dezbate în cadrul de față dar aș fi interesat să îmi spui în ce măsură au influențat Mareșalii Curții Regale deciziile majore pe care le-au luat cei patru regi, în special Carol I?

În acest stadiu al cercetării încă sunt multe subiecte care trebuie aprofundate, dar, fiindcă l-ai pomenit pe regele Carol I, voi da un exemplu legat de domnia acestuia. Implicarea României în războiul ruso-otoman din 1877-1878, devenit Războiul de Independenţă al României, a fost una dintre deciziile cele mai importante ale domniei regelui Carol I. Or, în anii 1874-1882, mareşalul Curţii a fost locotenentul-colonel (r) Theodor C. Văcărescu. A avut acesta un rol? Da. De pildă, a fost trimis de suveran să facă parte din delegaţia românească condusă de Ion C. Brătianu în Rusia, în anul 1876. Din delegaţie mai făcea parte ministrul Războiului (colonelul Gheorghe Slăniceanu), un aghiotant domnesc (maiorul Singurov), care a servit ca translator şi… atât! Nici măcar ministrul Afacerilor Străine nu a fost prezent la această întâlnire în care s-a discutat cu ţarul şi cu cancelarul Gorceakov trecerea trupelor ruseşti pe teritoriul României[2]. Acesta este un mic exemplu de natură să arate că mareşalul Curţii avea o influenţă care ar merita studiată în amănunt.

3.) Având în vedere că suntem în Anul Centenarului, ți-aș propune să ne raportăm la ceea ce a însemnat Marea Unire Națională înfăptuită de Regele Ferdinand și Regina Maria, rugându-te să prezinți în linii mari contribuțiile pe care le-a avut mareșalul de atunci la realizarea unui asemenea act.

Întrebarea este foarte potrivită, dar aici chestiunea este mai complicată. În ianuarie 1915, regele Ferdinand I şi-a stabilit noua curte, după trecerea a trei luni de doliu pentru unchiul său. Regele l-a numit mareşalul Curţii pe Henri Catargi[3], în locul generalului Leon Mavrocordat (care ocupase funcţia în anii 1908-1914). În noiembrie 1916, când Familia Regală s-a retras la Iaşi, mareşalul Curţii, Henri Catargi, i-a urmat în refugiu împreună cu o mare parte a Curţii, delegându-şi o parte din atribuţiile sale, pentru rezolvarea chestiunilor de la Bucureşti, lui Alexandru Tzigara-Sarmucaş, directorul Fundaţiei „Carol I”.

La Iaşi, mareşalul Curţii, Henri Catargi, şi-a îndeplinit atribuţiile administrative pentru o curte mult mai redusă (cea care se refugiase la Iaşi), iar totodată şi-a îndeplinit rolul de a menţine legătura cu autorităţile. Or, cred că cel mai interesant este felul în care Catargi a intermediat legătura între suveran şi guvernul Marghiloman, în perioada 5 martie-23 octombrie 1918. În jurnalul său, Marghiloman menţionează mai multe întâlniri şi discuţii avute cu Catargi, prin care erau transmise mesajele din partea regelui. Guvernarea Marghiloman a fost perioada tratativelor cu Puterile Centrale, când Basarabia s-a unit cu România, iar Regele a amânat semnarea păcii. Or, mareşalul Curţii a avut un rol în acest „joc abil” al Suveranului care a permis, la un moment dat, înlocuirea guvernului Marghiloman cu guvernul generalului Coandă şi reintrarea în acţiune a Armatei Române în ziua de 10 noiembrie 1918, moment care a constituit baza operaţiunilor de mai târziu pentru înaintarea în Transilvania, după 1 decembrie 1918.

4.) Deși întrebarea pe care ți-o adresez acum este destul de generală, aș dori să îmi spui cine este din punctul tău de vedere cel mai important Mareșal din istoria Curții Regale Române și prin ce crezi tu că s-a destins acesta din urmă față de ceilalți.

În istoria Curţii Regale, mareşalul Curţii cu rolul cel mai important în organizarea Casei Regale a fost Theodor C. Văcărescu, autorul Ceremonialului Curţii Domneşti din 1875, adaptat, după proclamarea Regatului, sub forma de Ceremonialul Curţii Regale.

Totuşi, în istoria României, cel mai important mareşal al Curţii a fost, cu siguranţă, generalul de corp de armată Constantin Sănătescu. A fost mareşal al Curţii în perioada 1 aprilie-23 august 1944, perioadă în care, din acest rol, a pregătit planul de acţiune al Palatului, generalilor şi opoziţiei unite pentru ieşirea României din alianţa cu Axa. De altfel, în ziua de 23 august, generalul Sănătescu a trecut, de la funcţia de mareşal, în fruntea guvernului României – îndeplinind cea mai înaltă funcţie exercitată vreodată de un fost mareşal al Curţii.

5.) Consideri că în prezent se mai poate vorbi despre un anumit statut de Mareșal al Curții Regale Române și dacă da, de ce? Pe de altă parte, cine ar trebui considerat în accepțiunea ta ultimul Mareșal important al Curții Regale Române?

Consider că ultimul mareşal important al Curţii Regale a fost chiar ultimul mareşal: Dimitrie Negel, care cumula funcţiile de mareşal al Curţii şi de administrator al Domeniilor Coroanei. Acesta a fost mareşal în perioada 4 noiembrie 1944-30 decembrie 1947, care a fost deosebit de dificilă pentru Regele Mihai I. După lovitura de stat care a dus la abdicarea forţată, Negel a a făcut pregătirile pentru plecarea Regelui, a Reginei-Mamă şi a unei părţi a suitei regale[4]. Dintre aceşti însoţitori ai regelui Mihai I, majoritatea nu i-au mai putut fi alături în exil, găsindu-şi propriul trai în alte părţi, cum a făcut fostul său secretar particular şi vechi coleg de liceu, Mircea Ionniţiu (în S.U.A.), foştii aghiotanţi regali Jacques Vergotti (în S.U.A.) şi Arpad Gherghel (în Germania), şi chiar fostul mareşal al Curţii, Negel (tot în S.U.A.).

Doar patru persoane, dintre însoţitorii din exil, au putut să rămână alături de Familia Regală: doamna de onoare a Reginei-Mamă, Elena Catargi (care i-a rămas alături Reginei până la moartea ei, în 1982), soţii Konrad şi Anna Schop, camerdiner (majordom) şi cameristă a Curţii, şi aghiotantul regal general de brigadă Constantin Petre-Lazăr (1896-1980). Or, generalul Lazăr, care, din loialitate faţă de Suveran, îl însoţise în exil fără să-şi poată lua soţia şi fiica, care au rămas la Bucureşti (şi nu le-a mai văzut niciodată!), a devenit şi secretarul particular al Regelui, iar, practic, a trebuit să îndeplinească atribuţiile destinate în timpul şi altor funcţii: mareşal al Curţii, maestru de vânătoare, maestru de ceremonii etc. Generalul Lazăr a fost un factotum al curţii din exil a Regelui timp de decenii, aproape până la moarte.

După 1990, Regele Mihai I a avut posibilitatea să reorganizeze curtea. Curtea şi Casa Regală a României a fost reînfiinţată sub forma Casei Civile a Majestăţii Sale Regelui (care exista şi în perioada monarhiei, dar avea alături şi Casa Militară), iar funcţia de mareşal a fost recreată sub titulatura de „Şef (Onorific) al Casei Majestăţii Sale Regelui”. Funcţia a fost încredinţată lui Gheorghe Antoniade, care a îndeplinit-o până în ziua morţii sale, la 22 noiembrie 1999. La 10 mai 2006, Regele a numit un nou Şef Onorific, pe domnul Andrew Popper. Acesta îndeplineşte această funcţie şi în prezent, incluzând rolul de a ţine legătura cu autorităţile statului, sau, mai clar, „a purta negocieri” în chestiunile care privesc interesele Casei M.S.R. Între timp, după dispariţia Regelui, Casa M.S.R. a fost reorganizată în Casa Majestăţii Sale Custodele Coroanei.

Nu aş merge până într-acolo cât să asimilez complet funcţia de mareşal celei de „Şef Onorific”, dar îmi permit să fac o observaţie privind o continuitate care ne este la îndemână să o observăm. În perioada monarhiei, mareşalul Curţii era cel care semna invitaţiile la diverse evenimente, oricui ar fi fost adresate (de la miniştrii la particulari). În anii recenţi, invitaţiile la evenimentele Familiei Regale sunt semnate, mai generos, ca venind din partea membrilor Familiei Regale, cu o excepţie: invitaţiile la Garden Party-ul din 10 Mai, care încep cu formula „Şeful Casei (…) este autorizat de Majestatea Sa să vă invite”. În anii Regatului, pe invitaţie ar fi scris: „Mareşalul Casei (…) este autorizat de Majestatea Sa să vă invite”.

[1] În lucrare am studiat cinci aspecte privind pregătirea şi activitatea succesorilor regelui Carol I. Aceştia au trebuit:

  1. să înveţe limba română, să cunoască literatura şi istoria naţională şi să aibă capacităţi militare (aspect studiat în cap. I. Un rege bine pregătit).
  2. să facă călătorii în ţara lor pentru ca să-şi creeze o legatură cu comunităţile locale (aspect studiat în cap. II. Un rege care-şi cunoaşte ţara).
  3. să încheie legături matrimoniale avantajoase şi, dacă vor avea un număr mare de descendenţi, să asigure o succesiune stabilă (aspect studiat în cap. III. Regele, familia regală şi succesiunea).
  4. să aibă legături solide cu biserica ortodoxă majoritară, dar în acelaşi timp să respecte şi toate celelalte confesiuni şi culte (aspect studiat în cap. IV. Un rege al tuturor).
  5. să participe la dezvoltarea vieţii culturale şi spirituale a ţării, şi să facă acest rol binecunoscut pentru a spori prestigiul dinastiei (aspect studiat în cap. V. Un rege ctitor şi filantrop).

[2] Lista delegaţiei apare în numeroase lucrări. Vezi, de pildă: Sorin-Liviu Damean, România şi Congresul de Pace de la Berlin (1878), Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2011, p. 23.
[3] Înalta Decizie nr. 31 din 6 ianuarie 1916. Este păstrată la Arhivele Naţionale Istorice Centrale (A.N.I.C.), fond Casa Regală-Oficiale, vol. I, dosar 38/1915.
[4] Am scris despre acest subiect: Tudor Vişan-Miu, Împreună, la bine şi la greu: însoţitorii regelui în exil, în Regele, comuniştii şi coroana. Adevărata istorie a abdicării lui Mihai I, volum coordonat de Alexandru Muraru şi Andrei Muraru, Iaşi, Editura Polirom, 2017, pp. 283-297.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 41 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. Cam interesantă istoria asta „fabricată”. „Mareșalii” fostei case regale, care acum, juridic, nu există, au fost militari „de operetă”! Citiți aici:
    http://lenusa.ning.com/profiles/blogs/c-l-torii-geodezice-militare-militari-de-opere
    Sunt curios dacă apare comentariul meu. Acum istoria „se cam fabrică”!
    Respect!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5