ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Primit pentru publicare: 24 Ian. 2018
Autor:  Tudor PETCU
Dialogul cu jurnalistul Bogdan Serban Iancu despre personalitatea Regelui Mihai, înregistrat luni, 8 ianuarie 2018
Publicat: 25 Ian. 2018
Procesare și adaptare: Dorin RODU
Editor: Ion ISTRATE

 

 

Tudor Petcu: În primul rând, doresc să îți mulțumesc pentru că ai acceptat acest dialog.

Bogdan Șerban Iancu: Tudor, cu drag.

Prima întrebare pe care aș dori să ți-o adresez este legată de proiectul emisiunii ’’Ora Regelui’’, pentru care ești unul dintre realizatori. Cum a început acest proiect? a cui a fost ideea? care crezi că a fost impactul pe care această emisiune l-a avut în republică?

Ideea a pornit de la provizoratul pe care l-a avut Radu Călin-Cristea la conducerea Televiziunii Române, care a stat foarte puţin, iar acum este membru al CNA. Este monarhist și s-a gândit, probabil inspirat şi de munca noastră, a celor din televiziune, care făceam din când în când documentare dedicate ideii de regalitate, dar, mai mult decât atât, dedicate Regelui, s-a gândit că probabil n-ar strica o emisiune de „cultură monarhistă”. Primul om pe care l-a chemat a fost Camelia Csiki, pe care o cunoştea: “Camelia, ştiu că eşti monarhistă, n-ai vrea să lucrezi?”. “Da, dar nu pot singură. Mai ştiu nişte oameni din televiziune.” Aşa s-a adunat echipa. Ideea a fost la început grea, pentru că nu ştiam care va fi impactul şi cum v-a fi receptat chiar aici, în instituţie. Să nu uităm că TVR a fost în prima linie în defăimarea Regelui. Oamenii nu s-au prea schimbat; s-au schimbat probabil mentalităţi, dar doar la nivelul “zgârierii vieţii”, nu în profunzime, dar am luat-o ca o provocare şi am zis “de ce nu?”, mai ales că suntem monarhişti şi avem ocazia “să ne spunem oful”. Am fost priviţi, multă vreme, chiar ani de zile, ca nişte “toleraţi”. Am suportat şi glume nesărate ale colegilor de-a lungul timpului, dar am primit şi încurajări. Ideea este că am reuşit să schimbăm multe, dar multe mentalităţi. Îmi amintesc că atunci când preşedintele Băsescu a făcut celebra declaraţie că Regele este trădător, în vara anului 2011, nu începuse emisiunea încă, făceam fiecare documentare din când în când; mulţi colegi ne-au cerut opinia, pentru că, deja, ideea de regalitate, cel puţin în instituţie, începuse să aibă însemnătate. Anii au trecut, emisiunea îşi păstrează un public fidel, a mai căpătat uşor, uşor şi alţii, a crescut audienţa, dar barierele se sparg greu. Asta ţi-o pot spune cu sinceritate, dovezile le am inclusiv în rândul cunoscuţilor mei, care nu renunţă la preconcepţii şi la clişee. Prin urmare, emisiunea asta trebuie să mai existe, să-şi “continue lupta”, nu neapărat de a impune – de ce nu? mie mi-ar plăcea – ideea monarhistă în România, ci ca istoria să fie cunoscută aşa cum a fost; alţii ne vor acuza şi vor spune “aşa cum vedem noi, monarhiştii, lucrurile”. Dar lucrurile nu trebuie să rămână aşa cum le-au spus comuniştii şi, din păcate, s-au perpetuat până în ziua de astăzi.  

Având în vedere că nu eşti numai unul dintre jurnaliştii români monarhişti, ai beneficiat şi de frumoasa şansă de a-l fi cunoscut pe Majestatea Sa Regele Mihai – pentru mine Majestatea Sa rămâne şi un model moral care va sta totdeauna temelia pentru viaţa mea – te rog să-mi precizezi contextul în care l-ai întâlnit şi care a fost primul impact pe care Majestatea Sa l-a avut asupra ta?

S-a întâmplat în 1997. Am avut norocul ca unul dintre foştii mei şefi, care nu mai este printre noi acum, Traian Borcescu, la rândul lui monarhist, să mă întrebe dacă nu vreau să fac un interviu cu Regele. Nu-mi venea să cred că mi-a oferit şansa asta. Am întrebat, evident, de ce eu, ce am special? “Eşti la fel de entuziast ca şi mine, iar eu sunt şef, nu pot să fac interviul. Te duci tu.” “Ok, unde mă duc?”. Regele tocmai venise în ţară în 1997, în martie, şi era Adormirea Maicii Domnului. Împreună cu alţi colegi am plecat spre Suceava. La ora 6:30 dimineaţa, eram în jurul unei mulţimi uriaşe care îl întâmpina pe Rege. Slujba a ţinut undeva spre miezul zilei, Regele a rezistat mai bine decât noi, care eram frânţi, după care s-a retras către Mânăstirea Suceviţa, unde era “cazat”. Regele nu era un tip pretenţios – după cum ai auzit şi nu, era un om foarte modest – şi a acceptat să fie cazat de nişte măicuţe la Mânăstirea Suceviţa. Am profitat de lucrul acesta, şi, la intrarea în Mânăstirea Suceviţa, am abordat-o pe doamna Simina Mezincescu, cu care luasem contact înainte, şi i-am amintit: “Doamnă, suntem aici. Mai facem interviul sau nu?”. Nu întâlnisem în viaţa mea un membru al Familiei Regale, nu ştiam cum să procedez… Mă învăţase şeful meu: “Nu te adresezi cu «Dumneavoastră», nici la per tu, apelativele sunt «Sire» şi «Majestatea Voastră».” Mai mult de atât nu ştiam. Doamna Mezincescu şi-a amintit, şi-a cerut scuze, a grăbit pasul, l-a prins pe Rege din urmă, i-a spus câteva cuvinte, Regele s-a oprit brusc şi a venit către noi. Mi-a făcut semn să mă apropii, mi-a întins o mână fermă, mi-a strâns-o şi mi-a spus: “Vă rog să mă iertaţi, acordaţi-mi 15 minute să-mi schimb cămaşa.” Am intrat împreună cu Regele în sala de primire a Mânăstirii Suceviţa. Am rămas cu Regina Ana şi, dacă îmi amintesc bine, era şi Mihai Ricci de faţă. Regele a urcat un etaj; n-a durat 15 minute până când a revenit. Între timp ne-am mişcat repede să amplasăm camera, să punem luminile. Aveam o discuţie, mai mult din priviri, cu operatorul, căruia îi spuneam că am nişte emoţii de aproape că nu pot să rostesc întrebările. Regina a observat gestul meu şi mi-a zis: “Nu-ţi face griji. E doar un om, foarte bucuros să vorbească cu un ziarist român.” A fost un moment de încurajare, dar, îţi dai seama, n-a contat foarte mult când Regele a apărut, mi-a întins din nou mâna şi m-a întrebat unde să se aşeze; masa era lungă, stăteam faţă în faţă la o distanţă de vreo 6 metri. Regele a făcut o remarcă: “Nu suntem cam departe unul de altă?”. “Da, suntem, dar colegul meu operator a decis aşa, e vorba de imagine.” A zis: “Sigur, niciun fel de problemă, ştiu cum se vorbeşte în televiziune sau în film. Facem cum consideraţi necesar.” Interviul a avut 4 întrebări, s-a referit la nişte intervenţii ale presei de stânga, care considerau – repet, era anul 1997 – că Regele se întorsese să facă traseul proprietăţilor sale, pe care doreşte să le ia de la gura poporului român înfometat. Aceştia erau termenii pe care le folosea presa de atunci, nu foarte departe de ce se spune acum în presa de astăzi care doreşte să-l denigreze pe Rege; cam la fel se procedează. L-am întrebat pe Majestatea Sa despre fiecare punct al traseului pe care îl are, tocmai pentru a avea un răspuns de la omul cel mai îndreptăţit să o facă. Mi-a spus: “Nu e vorba de aşa ceva. Am venit să-mi vizitez ţara. Puneţi-vă în postura mea, n-am văzut-o de atâta timp, şi este prima oară când pot să mă mişc liber.” Era vorba de 1997, preşedintele era Emil Constantinescu, care i-a dat o oarecare libertate Regelui, nu atât de mult cum am fi sperat cu toţii… După terminarea interviului, m-a întrebat unde lucrez, de când lucrez, cum mi se pare meseria. Îmi aduc aminte cum tremuram tot, nu ştiam la ce să răspund mai întâi. Ştiu că am îndrăznit să-l rog să-mi semneze pe o fotografie. Am reuşit să-l rog să facem o fotografie în faţa mănăstirii. Cam asta a fost prima întâlnire cu Regele.

Dacă ţi-aş intui următoarea întrebare, de ce, abia după atâţia ani i-am luat următorul interviu… M-am gândit că Regele este al tuturor, şi toţi jurnaliştii au dreptul să se ducă să-l intervieze sau să-l cunoască, şi, prin urmare, n-are sens să-l “bârâi” la cap cu întrebările unui tânăr jurnalist care voia el să se “afle în treabă”. Şi atunci am zis că i-am luat odată un interviu, e o experienţă de-o viaţă. Dar am văzut după aceea că subiectul “Rege” nu există în presă. Au trecut anii, şi pentru mine au intervenit diferite proiecte – până când a intervenit şansa, în 2008, după 11 ani, să vină o propunere de la un alt şef, monarhistă şi ea, Dana Deac, care mi-a cerut să fiu producătorul unui interviu pe care urma să-l realizeze ori cu Victor Rebengiuc, ori cu europarlamentarul PNL, actor, şef al Teatrului Nottara, Mircea Diaconu. Amândoi au refuzat din motive de proiecte personale, erau extrem de prinşi oamenii… M-am gândit mai bine şi i-am zis: “Dana, de ce nu poţi să faci un interviu cu tânăra Familie Regală?”. Era vorba de Principesa Moştenitoare Margareta şi Principele Radu, primul interviu la Peleş. A zis: “Da, sigur.” Aşa am reluat legătura cu Familia Regală şi, din momentul acela, mi-am promis că subiectul nu-l mai las din mână, pentru că, dacă nu-l dezbat eu şi alţii, el riscă să intre în anonimat. În momentul acela a urmat un interviu cu Regele, alt interviu cu Familia Regală etc.

Îți mulțumesc pentru că ai răspuns la întrebarea pe care ai intutit-o. Chiar aceea ar fi şi fost dacă nu mi-ai fi dat deja un răspuns. Evident, după aceea au urmat foarte multe întâlniri cu Majestăţile Lor Regele şi Regina Ana, ai fost şi în în Elveția… Din toate întâlnirile pe care le-ai avut cu Regele Mihai, care a fost cea mai emoţionantă pentru tine şi cuvintele din partea Majestăţii Sale care te-au impresionat şi ţi-au atins sufletul în cel mai profund mod?

E greu, vorbim de multe lucruri aici… Pe de o parte de personalitatea Regelui, care e extrem de complexă. Regele era omul care, atunci când se uita la tine, îți dădea senzația că doar tu exiști pe lumea asta – ceea ce nu mi-a întâmplat cu nimeni. în momentul în care îţi punea o întrebare, se uita în ochii tăi cât aştepta răspunsul, şi îţi dădeai seama că nu o face doar din politețe, ci pentru că este interesat de tine.

Îți dau in exemplu. În Elveţia, am avut şansa ca, după ce am filmat gipurile sale, care erau parcate la 14 km de localitate, să mă invite: ‘”Nu vrei să mergem împreună să ducem gipurile și să ne întoarcem împreună?”. Cum să refuzi aşa ceva? Pe drum n-am vorbit nimic, gipul era decapotat, este o maşină zgomotoasă… Am simţit amândoi plăcerea drumului. Dar în garaj am stat 4 ore de vorbă. Colegii mei operatori rămăseseră cu Regina, şi mă sunau şi mă întrebau: “Dar ce faceţi? Regina este impacientată.” Regele povestea întâmplări din copilărie. Unele lucruri m-a rugat atunci să nu le spun. Nu sunt mari secrete, era vorba de trăirile sale. Îți dau in exemplu. Participa la o vânătoare de fazani cu tatăl său. Regele Mihai a reușit să împuște vreo 12 fazani, Regele Carol al II-lea probabil 6 sau 8, oricum sub 10. Mihai, adolescent bucuros, învăţat fiind de tatăl său să vâneze, s-a lăudat. Regele Carol al II-lea i-a întors spatele și a plecat. Am fost şocat: “Sire, n-ar fi fost normal să se bucure?”. A dat din umeri, pe figură se vedea tristețe. L-am întrebat atunci: “Ce ați învățat de la tatăl vostru?”. Şi mi-a spus: “Doar ce să nu fac.”

Când stai lângă un astfel de om, universul se combină. Sunt doar două fiinţe pe lumea asta în momentul acela: El şi tu. Comunicaţi prin toţi porii… Poate fi considerată a laudă, dar asta am simţit. Eram două ființe care rezonam într-un univers pustiu. Am simţit toată tristeţea pe care a îndurat-o un suflet la despărţirea de ţară, pe care a încercat să și-o reprime atâția ani.

O altă întâmplare în care Regele ne-a emoţionat pe toţi a fost în timpul unui interviu, luat la Săvârşin în 2009. La întrebarea “Sire, poporul care v-a alungat, v-a alungat, v-a întors spatele, cum de îl mai iubiţi?”. Ochii i s-au înlăcrimat, vocea i s-a schimbat un pic şi a răspuns: “Cum să nu-I iubesc? Sunt românii mei!”. În momentul acela am observat, aveam trei operatori, cum toţi hohoteau de plâns deasupra camerei, se împluseră ocularele camerelor de lacrimi. A fost un moment de tăcere… N-am ştiut cum să reacţionez, pur şi simplu am trecut la altă întrebare, momentul era îngrozitor de fierbinte.

Ca să-ţi dai seama de fel de om era… Tu, ca jurnalist, ai nevoie să iei interviuri diferiţilor oameni cu care intri în contact sau de care ai nevoie, diferite personalităţi – oameni politici, sportivi etc. Ei bine, ca să iei interviuri unui politician, trebuie să fii foarte răbdător. Dacă voiam să-l intervievez pe Rege era suficient să sun, iar, dacă era în ţară, era ca şi făcut. L-am rugat o dată să-mi ofere şansa să facem o şedinţă foto, pe care s-o şi filmăm. Am sunat la Palatul Elisabeta, a doua zi ne-a şi primit. Aşa era Regele Mihai. Şi acum mi-e greu să mă gândesc la trecut… Când mi-ai cerut prima dată acest interviu, Regele era cu noi… Acum suntem în ianuarie 2018 şi deja…. în fine. Mai era ceva. Trăind Regele, eram foarte liniştit. Era ca şi cum întreaga familie românească era completă şi nimic rău nu ni se poate întâmpla.

Cum crezi că at trebui înțeles, din punctul tău de vedere, pentru că l-ai cunoscut pe Majestatea Sa, destinul Majestății Sale? Crezi că a fost unul tragic, că exilul său a fost o modalitate prin care Majestatea Sa şi-a descoperit, poate mai bine, iubirea faţă de România?

Sub nicio formă. Poate iubirea lui față de țară s-a manifestat mai sfâșietor pentru că era departe. Ca și cum iubești o femeie, sunteți despărțiți din motive care nu țin de voi doi, şi normal că tânjeşti, te iuţi la o fotografie îndelung, dar ea este completă când eşti în preajma ei. Regele nu a putut avea o poveste de dragoste  completă cu țara lui, pentru că a fost îndepărtat, dar asta nu i-a diminuat-o sau amplificat-o, ci doar… l-a făcut să înţeleagă… Vezi, nu m-am gândit niciodată la întrebarea pe care mi-ai pus-o tu.

Cred că a putut, câteodată, să privească la țară, așa cum niciunul dintre români, de orice fel, n-au putut s-o facă. Ar fi putut s-o facă ca un privitor de artă. În momentul în care eşti apropiat la câţiva centimetri de o pictură, vezi urmele pensulei, dar, când faci câțiva pași în spate, ca să privești tabloul complet, ca să înțelegi întreaga compoziție, te pui un pic în pielea artistului. Regele Mihai a avut şansa asta, pe care nu şi-a dorit-o: – să-și vadă țara într-un context internaţional, pe care oricum îl știa sau îl intuia, şi prin educaţie, şi prin pregătirea pe care o avea. Ulterior, a putut să o vadă şi mai bine, ca dovadă şi acele mesaje pe care le trimitea, de Crăciun, de Anul Nou, care erau un meta-limbaj; nu putea să spună exact ce voia, pentru că deja România avea legături diplomatice cu majoritatea țărilor lumii, inclusive cele care îl găzduiau pe Rege în momentul acela. Regele nu-şi putea permite să pună în încurcătură ţările respective cu statul comunist român. Atunci, toate mesajele sale erau, de fapt, un meta-limbaj, trebuia să înţelegi ce spune omul acesta din suflet… Ele sunt o dovadă clară a legăturii Regelui cu ţara lui, dar nu cred că exilul i-a schimbat cu nimic legătura cu ţara, ci i-a oferit doar o senzaţia de sfâşiere, de dor de ţara lui…

Care ar fi argumentele tale conform cărora Majestatea Sa ar putea reprezenta un punct de reper fundamental pentru societatea noastră contemporană, pentru conştiinţa noastră?

Ca să se întâmple lucrul acesta, Regele Mihai trebuie cunoscut. Ca să fie cunoscut, cam jumătate din neamul nostru at trebui să renunțe la cărticica micului communist… Când vorbeşti de o carte, de un film pe care nu l-ai văzut, aşa este şi în istorie – deja ai opiniile altora. Îţi dau un exemplu. Site-ul Adevărul… dacă citești comentariile de la orice articol dedicat Regelui sau monarhiei… vezi că 3 sferturi sunt pline de ură la adresa acestui om, pe care îl fac trădător, îl acuză că a lăsat de izbelişte 170.000 de soldaţi în, aşa zic ei, “așa-zisul armistițiu” care n-a fost recunoscut de ruşi… Că ruşii, aşa zic ei, ar fi trebuit să fie bătuți măr de un singur om. Regele Mihai să-i strângă de gât pe fiecare în parte, să scape țara de ei. Nimeni nu gândește rational. Ca să îl înţelegi pe Rege trebuie să renunți la balastul ăsta…

Referinţa o fac la elite. Niciunul nu compară, la o vârstă apropiată, pe Mihai Șora, Neagu Djuvara, inclusiv un om pe care eu îl stimez şi îl iubesc nespus, Ion Dugran, pilot de vânătoare din Al Doilea Război Mondial, încă în viaţă, cu o minte brici…

…Lascăr Zamfirescu, colegul de clasă palatine al Regelui…

Corect. Cu toate acestea, pe niciunul nu-I poţi compara cu Regele. Nici măcar pe Seniorul Corneliu Coposu, care avea o moralitate desăvârşită. De ce spun asta? Pentru că şi Corneliu Coposu avea o limitare – era membru al unui partid. Avea o moralitate desăvârşită, de aceea, dintre români, Regele spunea că îl aprecia cel mai mult. Dar niciunul nu era rege. Ce înseamnă să fii Rege? Să poţi iubi pe fiecare român în parte, admiţând şi acceptându-I convingerile diferite de ale tale. Aceste este Regele Mihai… De aceea, cred că nimeni nu ar putea suferi o comparație cu El.

Recomand – greu astăzi – că ne pierdem uzul de a citi. Recomand tuturor cartea scrisă de regretatul Ciobanu împreună cu Regele Mihai. De acolo înțelegi tot ce trebuie… Ai văzut ce filosofie simplă, curată, pe înţelesul fiecăruia, de la moralitate, la religie, la politică, la geopolitică, la geografie – la orice, omul acesta ți le spune cu o sinceritate incredibilă.

Din răspunsurile Majestății Sale îţi dai seama că nu are cum să mintă.

Mircea Ciobanu, la un moment dat, foloseşte chiar tehnica interviului, îl pune un pic în dificultate. Uneori repetă aceeași întrebare. Majestatea Sa răspunde la fel.

Ca și Vartan Arachelian, care a făcut în ’90 interviul cu Majestatea Sa.
Consideri, pe de altă parte, că modestia şi smerenia sunt principalele trăsături de caracter ale Majestăţii Sale, chiar şi atunci când a fost jignit în ultimul hal de preşedintele Traian Băsescu?

A fost jignit şi de Iliescu, chiar şi de preşedintele Emil Constantinescu, printr-un non-combat al său… Cred că răspunsul este evident aici. Cu toate acestea, nici unul din noi doi nu l-am cunoscut de aproape, în intimitate, pe Rege.

Un reputat istoric roman mi-a povestit, la in moment dat, de o izbucnire a Regelui. […] Până şi Regele şi-a pierdut cumpătul. Este vorba despre ginerele său, Principele Radu. Mulți din preajma Regelui spuneau că este securist, că a fost colaborator. Exasperat de toate acestea, Regele a bătut cu palma în masă – cel puţin aşa mi s-a povestit, dar cred că şi eu aş fi făcut la fel – și a spus ‘’vreau dovezi. Sunteți în stare să veniți cu dovezi?’’. Nimeni n-a putut. Prin urmare, subiectul, pentru Rege, a fost încheiat. Nu era nimic de discutat, era alegerea fiicei sale.

Mă gândesc la acest destin incredibil al Majestăţii Sale. S-a născut Rege, a fost Rege în adevăratul sens al cuvântului, după care viaţa i-a oferit o altă realitate existenţială pe care a trebuit s-o confrunte practic pentru totdeauna. Dar Majestatea sa a dat dovadă de o demnitate rară, în sensul că nu a avut nicio problemă în a trece, dinspre statutul de Rege, înspre statutul de ceea ce Aristotel ar fi numit animal social. Scuză-mi exprimarea, dar am proprietatea termenului: animal social în adevăratul sens al cuvântului, care nu și-a pierdut nicicând noblețea, în sensul în care modelul moral al Majestăţile Sale ne invită pe toţi la ideea de nobleţe, că ea este accesibilă oricărui dacă îşi exercită virtuțile cu care a fost înzestrat. Crezi că toate aceste aspecte se datorează demnității pe care a manifestat-o în toate timpurile şi în locurile în care i-a fost dat să ființeze?

Regele Mihai a fost un om special. În 2012, am fost martor la un moment pe care nu l-am trăit în România. At fi putut exista și în România, dar noi românii ne-am pierdut multe din trăsăturile bune. Unul din ele este de a recunoaşte meritele unei stele. Englezii au făcut-o. În 2012, la Londra, l-au omagiat pe Rege cum nu mi-aş fi putut imagina că poate fi omagiat un om, şi mai ales un străin.

M-a făcut să mă gândesc atunci, fiindcă noi trăim prin comparaţie, de multe ori: cum sunt eu faţă de restul lumii; cum e x faţă de y; cum este maşina aia faţă de cealaltă; cum este casa mea față de o altă casă; cum e cartea asta faţă de o altă carte; sau cum sunt  telefoanele pe care le folosim, e mai bun unul decât altul. M-a mâncat pe mine pielea să-l compar pe Rege cu ceilalți monarhi din istorie și din prezent în funcţie… și mi-a dat doar cu plus. Vorbeai de destine. Destinele țării s-au îngemânat, fără să ne dăm seama, și de acest om. Până acum o lună, am fost contemporani cu el, dar El a fost deaspura tuturor. N-o spun doar ca un român care mi-am iubit Regele foarte mult, ci comparându-I calităţile şi modul de răspuns la provocările istoriei, la necazurile de zi cu zi… Nici măcar suveranii extra-introvertiţi ai Marii Britanii nu s-au comportat precum Regele Mihai. Niciunul. Nu pot trăi decât o imensă satisfacţie că i-am fost contemporan, că mi-a fost rege mie – mie și tuturor românilor; şi, în acelaşi timp, să-mi blestem zilele că nu am avut şansa să-l avem pe tron, că am fost atât de stupizi încât să nu-l impunem cu forţa în toţi anii după 1990, şi că am preferat să ne bălăcărim în mocirla asta de republică… Nu spun că republica nu este o formă de guvernământ bună. Poate au dreptate cei care spun că este superioară unei alte forme de guvernământ, dar nu este adecvată omului contemporan nouă. Poate va fi peste o mie, două mii de ani, dar în momentul de faţă nu are cum să fie… Președintele va veni tot timpul dintr-un partid și va ține cu acel partid, nu va ține cu țara.

Şi se şi schimbă…

Nu va exista continuitate.

Există şi probleme ale monarhiei. De pildă, ce faci un rege nedemn? E complicat să-l schimbi. Înțeleg argumentul republicanilor, dar este singurul. Altul nu au, pe când la republică am zeci de argumente împotriva ei.

Aş mai găsi unul care, din punctul meu de vedere, este fundamental. Din punct de vedere etic, moral, principal, monarhia se bazează pe deviza ‘’Nihil Sine Deo’’, pe când republica nu are o asemenea rădăcină, ci se bazează o serie de libertăți care nu își au logică din punct de vedere teoretic. Deviza‘’Nihil Sine Deo’’ este completată de crezul “Nimic pentru tine, totul pentru ţară”, care a fost o tradiţie pe care toţi monarhii au respectat-o… Poate cazul lui Carol al II-lea este de discutat.

Îl prefer pe Carol al II-lea oricărui președinte român, şi mă refer mai ales la cei de după ’89. Auto-declaratul președinte Nicolae Ceaușescu era un bolșevic naţionalist, dar a fost impus nedemocratic. Or, niciun preşedinte român ales democratic după 1990 nu se poate compara cu Regele Carol al II-lea, sub nicio formă, cu toate problemele lui, Inclusiv de corupție.

Revin la Regele Mihai şi conchid: dintre cei patru regi pe care Dumnezeu ni i-a dat, El a fost cel mai moral, cel mai drept, cel mai democrat, cel mai bland şi, la in moment dat în istorie, a fost cel mai iubit. Niciun monarh nu a fost atât de iubit ca Regele Mihai. Era deja asimilat ca român 100%, având doar calitățile lor, nu și defectele lor. Cititorii tăi mă pot considera extreme de subiectiv, extrem de orbit de pasiunea pe care în continuare o am pentru acest om, dar acesta este adevărul meu, la care nu voi renunţa niciodată.

Asta cred şi eu, chiar dacă nu am avut șansa de a-l cunoaște pe Majestatea Sa. Este un om pe care, odată ce l-am descoperit, am simţit o transformare interioară cum de puţine ori în viaţa mea am simţit. Ca orice om îndrăgostit de evoluţia morală şi spirituală, am destule puncte de reper, dar Majestatea Sa este singurul punct de reper pe care nu l-am putut întâlni, deşi mi-aş fi dorit acest lucru.

Îmi pare rău că nu ai avut şansa asta…

Nu a fost posibil, dar întâlnirile pot fi și livrești. Există acea întâlnire energetică, în momentul în care exerciţi o pasiune, o admiraţie faţă de un model, acel model își exercită prezența prin impactul pe care îl are asupra ta. Asta mi s-a întâmplat, de exemplu, cu un teolog francez, Placide Deseille, care a murit ieri. A fost un om deosebit, o lumină deosebită. Nu l-am întâlnit în viaţă, dar i-am studiat viaţa şi opera cu deosebită atenţie.

Ne întoarcem la Majestatea Sa. Ai realizat o serie de interviuri cu El…

… şi în Elveția, şi și România, la Săvârşin, în decembrie 2009. Unul în martie 2009, au fost trei în Elveția.

Am văzut că, la un moment dat, ţi-a dezvăluit din pasiunea lui pentru maşini, pentru motoare, îţi arătea cele mai mici detalii… Mi se pare foarte interesant cum un Rege are pasiuni extrem de interesante, pentru că, de regulă, un rege caută, de obicei, să-şi păstreze mâna catifelată, însă pe Majestatea Sa nu-l interesa asta… Cum ţi s-a părut această pasiune, această iubire a lui faţă de maşini?

Recunosc că au fost două considerente care m-au împins să-l determin să vorbească despre pasiunile sale: şi eu am fost un pic tentat să-l întreb despre 23 august, despre abdicare, despre comunism, dar deja oferise prea multe interviuri pe acest domeniu, inclusiv colegilor mei mai mari, Vartan Arachelian și Marilena Rotaru, sau la radio şi altor televiziuni. Ce rost, să-l „bărâi” la cap şi eu? Măcar, dacă tot facem un interviu, să fie o plăcere. Ştiam şi de cartea lui Săvulescu despre pasiunea Regelui. A fost foarte simplu.

            Când i-am cerut primul interviu în Elveţia, i-am spus că vreau să vorbesc despre gipuri. Au fost doi ani la rând, în 2009 și 2010, când am vorbit despre maşinile lui militare și civile. În momentul în care vorbea despre mașini, se destindea. Era ca şi cum un om are toate greutăţile de pe lume şi i s-au luat de pe umeri. Redevenea copil, redevenea vesel, un om extrem de simplu care are doar bucuria de a împărtăși cu ceilalți pasiunea sa. De aici vine şi multitudinea de amănunte, de la şurubele inscripţionate cu F-ul Fordului, de la cum este schimbătorul de viteze, tot-tot-tot… O pasiune pe care nu o regăsești la alți monarhi… Vorba cuiva de la Automobil Club Român, mulți regi au colecții particulare de mașini, dar niciunul nu are maşini militare și niciunul nu şi le-a recondiționat el însuși. Colecţia este cu atât mai valoroasă cu cât pe fiecare milimetru pătrat al acestor mașini este impregnat ADN-ul Regelui.
           Regele mai avea pasiuni, muzica clasică… E un domeniu pe care se ferea să-l rostească, fiind conștient că nu multora le place muzica de acest gen.
          O altă pasiune, aviația… E un pilot desăvârşit. Își amintea de majoritatea piloților militari pe care i-a cunoscut, din al Doilea Război Mondial. E o temă sensibilă pentru tine. Aceasta e tema ultimul interviu pe care i l-am luat în 2011, la Aubonne. Subiectul a fost aviația și piloții pe care i-a cunoscut. Interviul e nedifuzat încă, nu ştiu cât o să-l mai ţin, probabil va face parte dintr-un documentar mai amplu.
          Maşina, pentru Rege, însemna momentul lui de libertate. Era momentul în care, conducând, uita de necazuri. Şofatul era camera lui secretă de fapt. Simţind maşina, poate vorbesc cuvinte prea mari, dar, el mergând, El mergea prin țara lui…. Lua contact cu oamenii, îl recunoşteau, îi făceau cu mâna, se oprea şi vorbea cu ei… Toate acestea şi-au pus amprenta asupra modului în care percepea el șofatul și mașina, lucru care nu l-a părăsit niciodată, chiar dacă a ajuns să șofeze într-o țară străină de care nu știu cât era de apropiat – cu toate că acea ţară i-a oferit azil cu braţele deschise. Mi-a povestit la un moment dat, într-un interviu că ’’Aici nu poți să mergi pe iarbă unde vrei tu. Intri pe proprietatea cuiva, care te ceartă… La noi în ţară, în schimb, poţi să mergi pe o poeniţă cu maşina, nu te va deranja niciodată…’’ Tot timpul, prin orice făcea, îţi aducea aminte de dorul lui de ţară. De fapt, cred că Regelui tot timpul îi poate fi adăugată particula țară. El a fost încarnarea acestei țări.

A întruchipat destinul acestei ţări, supusă unui destin tragic.

Cu o singură diferenţă: ţara și-a acceptat mult mai ușor statutul de victimă, pe când Regele nu.

Ideea de demnitate din păcate, unei părţi a României, i-a lipsit.

Nu tuturor. Uite, au fost partizanii din munți.

Pe care unii PSD-iști îi numesc acum trădători de țară…

Nu ştiu cum o să-i numească pe ei istoria.

[…] Mai avem unii „istorici”, care cred ei că sunt istorici, Mircea Dogaru, de exemplu, care vine cu nu-ştiu-ce-documente la un post căruia n-aş vrea să-i dau numele, pentru că mi-e ruşine că poartă numele acestei țări. Felul în care alege să denigreze un reper moral mi se pare de neiertat.

Nu ştiu dacă, în cadrul interviurilor tale, l-ai întrebat pe Majestatea Sa despre momentul octombrie 1994, atunci când a aterizat pe aeroportul Otopeni şi a fost oprit de autoritățile de atunci…

Cum l-ai caracteriza? Ştiu că e o întrebare oarecum banală, dar mi se pare esenţială.

E important. Am mai fost întrebat, mai ales acum, cu necazul funeraliilor – au fost zile fastuoase și demne, dar tot un necaz a fost. În momentul în care erai în preajma lui, aveai senzaţia că eşti cu un om pe care îl ştii de de o viață, care te face să te simţi incredibil de stăpân pe tine, de confortabil. Un om atât de bun și de blând, încât nimic rău nu se poate întâmpla. Cu o prăjitură caldă în faţa ta, cu miros de pâine coaptă… În spatele lui vedeai toți strămoșii lui, de la voievozi până la oameni simpli. Toţi erau adunaţi în spatele acestui omi, cu tot ce era mai bun. Omul acesta era un basm.

Un basm real.

Așa este, pentru că basmul porneşte de la realitate.

Primul documentar despre maşini, după filmările din 2009 şi 2010, încercam să-l fac să-mi iasă aproape ca un film artistic. Ezitam, mi-era frică să mă ocup de subiect, nu știam cum să-l apuc. A apărut o deplasare în Serbia, în valea Timocului şi în Belgrad, la care trebuia să participe Regele. Regele venea de al Săvârșin, noi de la București, ne-am dat întâlnire chiar la graniţă. Regele a venit la volanul maşinii sale, s-a dat jos la graniţă, unde trebuia să facă schimb, intram pe teritoriul Serbiei, iar SPP-iștii noştri l-au sfătuit să accepte șoferii lor. Niciun fel de problemă. Dar, înainte de toate acestea, Regele s-a dat jos din mașină și, recunoscându-mă, m-a întrebat ’’Când dai filmul cu mașinile?’’. Încă nu aveam filmul, mi-era frică să-l termin până nu eram sigur că va ieşi cum trebuia, şi, bâlbâindu-mă, am zis: ’’Când ne întoarcem din Serbia.’’ „Bine, abia aştept să-l văd!”. Îţi dai seama că, în momentul acela, nu mi-a mai stat mintea nici la deplasare, cu toate că eram cu Regele, nici la ce se întâmplă acolo, mă gândeam cum să fac filmul acesta. Bine, exagerez, că a trebuit să-mi vin în fire, dar, cum ne-am întors în București, am montat şi l-am şi dat pe post, după care, în decembrie, ne-am dus la Săvârşin să înregistrăm mesajul lui de Crăciun şi i-am făcut cadou un dvd cu reportajul. Îmi amintesc… L-a luat exact cum primește un copil un cadou mult-dorit – cu sfială, cu tandrețe și cu un pic de nerăbdare foarte bine mascată, mi-a mulțumit, a plecat şi, după 5 minute, în timp ce ne strângeam lucrurile, s-a întors şi a făcut același lucru pe care îl făcea de fiecare dată când ne despărțeam: „Dar voi cu cine mâncaţi azi? Să mâncăm împreună!”. O altă bucurie pe care n-am avut de multe ori s-o povesteşti: să mănânci cu Regele Mihai, este ceva incredibil! Atât de firesc se petrece masa… Ne oferim unii altora feluri de mâncare și în timpul acesta avem diferite conversaţii, de istorie mai ales – era domeniul de interes preferat de toţi. Regele, drăguț și elegant ca întotdeauna, ne întreba date tehnice despre noile camere de luat vederi, cum sunt cardurile, cipurile, care e diferenţa calitativă între film şi peliculă. Cam acestea erau conversațiile cu Regele. E adevărat că întrebările pe care le adresam în afara interviurilor erau mult mai îndrăzneţe. De exemplu, l-am  întrebat ce părere are despre Antonescu, știind, apropo de un Dogaru și alții, cum încearcă în continuare să pună în antiteză personalitatea lui Antonescu şi a Regelui atât de nedrept. [….] Dacă ești împotriva Regelui şi tot auzi alţi nebuni care sunt pentru, nu te întrebi: „De ce or fi pentru? Sunt toți nebuni, sunt toți plătiți de undeva, atâția bani sunt dați ca să se vorbească de bine despre Rege? Hai să caut şi eu, poate n-o fi adevărul lui Ion Coja, lui Funar, lui Vadim, adevărul unic pe lumea asta”. Apropo, dar cine au fost ei: Coja, Funar, Vadim?

Este bine că ai atins acest subiect. Întotdeauna, m-am bazat pe o diferenţă atunci cqnd mi-am exprimat admiraţia faţă de Regele Mihai, şi diferenţa constă în felul în care admiratorii vorbesc despre personalitatea Regelui şi felul în detractorii aleg să o facă.

Exact.

Adică prezenţa fizică şi ca limbaj, cum spunea şi filosoful francez Emmanuel Levinas, este esențială pentru mine – felul în care te prezinţi cu ţinuta pe care o ai spune totul despre tine ca om. Or, tabăra pe care am menționat-o, de la comportament până la vorbă, au o atitudine de mahala, specifică personajul lui Caragiale…

Pe mine nu mă deranjează atât ei, ci cei pe care îi influenţează, care iau de-a gata lucrurile spuse de alţii fără să le treacă prin filtrul propriu şi fără să caute informaţie. Dacă le oferi informație, spun că provin de la istorici care sunt ’’cumpărați’’. Societatea omenească – nu doar cea românească – a ajuns într-un momentul în care adevărul este aproape imposibil de înţeles şi de atins, oamenii nu mai cred în nimic.

Asta se şi urmăreşte, până la urmă, acea mizantropie care să fie înrădăcinată și inoculată omului. Nu este vorba de conspiraţie, aici este un mecanism foarte bine pus la punct, cu care se lucrează. Omul contemporan a ajuns total asocial, nu mai participă la nimic din ceea ce înseamnă societate, sau preferă realitatea virtuală.

[…] Am responsabilitatea morală să te întreb și despre Regina Ana, pentru că, într-un fel sau altul, viaţa Majestăţii Sale a depins de ea. Mi se pare că a existat o dependență între cei doi, sub formă de complementaritate.

Dacă Regina nu l-ar fi iubit, şi dacă Regele n-ar fi cunscut-o pe Regina Ana, nu ar fi putut avea o familie atât de frumoasă, fără ca noi să simțim disfuncțiile pe care unele familii le au. Oamenii aceştia nu aveau certuri în casă! Dacă ar fi avut opinii divergente, și le rezolvau într-un mod atât de grațios… Regina l-a iubit foarte mult şi a fost alături de el în toate. I-a fost alături în dragostea pentru ţară, i-a respectat pasiunea pentru maşini, învelindu-l cu o pătură atunci când adormea pe un fotoliu, la amiază, înțelegându-i patima, dar şi Regele înţelegându-i şi acceptându-i aproape orice…

Acum pot să spun – amândoi au trecut în lumea drepților – Regina – și sper să nu se supere pe mine fiica Sa – era fumătoare. Vârsta şi nici grija familiei nu-i permitea să o lase să fumeze atât de mult. Regele s-a lăsat la fumat pe la vreo 60 de ani, dar Regina a continuat să fumeze toată viața, de multe ori pe ascuns. Într-un interviu, m-a întrebat: „Bogdan, ai o ţigară?”. „Sigur că da, Majestate.” „Haide afară cu mine să fumăm o ţigară, să nu mă vadă Constanța Iorga.’’ Constanța Iorga a fost femeia pe care am numit-o, de multe ori, îngerul păzitor al Regelui. A fost cea care i-a stat alaturi până în ultima secundă a vieţii – un om deosebit! Am ieşit afară. I-am oferit o ţigară, a luat țigara și a rupt-o în două, cealaltă jumătate o păstra pentru mai târziu, era un obicei pe care îl avea din război, când existau raţii de tutun… Ea a fost o femeie cumpătată chiar şi în acest viciu, în care fumătorii știu foarte bine că este greu să fii cumpătat, atunci când fumezi şi-ţi place s-o faci…. Regina gătea foarte bine, citea mult şi avea o cultură impresionantă, știa enorm de multe despre România, la început din povestirile Regelui. Ajunsese să iubească ţara asta mai mult decât propria ţară natală. Știa limba română. Mă ruga să vorbesc în limba română, ea îmi răspundea în franceză și engleză pentru că nu avea uzul dialogului, dar înţelegea foarte bine. Era o femeie foarte voluntară. Avea toate calitățile unei Regine Maria, dar avea o deschidere pe care nu știu dacă vreo regină româncă sau străină o mai avea… Ea atât de populară, de firească, cum doar Regele putea fi. Erau doi oameni atât de normali încât, dacă îi întâlneai într-o vacanţă undeva, erau un cuplu de români atât de fireşti, de normali şi de drăguți….

Cât de importantă crezi că a fost prezența Reginei Ana în viața Regelui Mihai pentru ca Majestatea Sa să supravieţuiască în timpul exilului?

Esențială. Fără Regină ar fi fost oricum singur, mama lui la un moment dat s-ar fi dus. Fără suportul Reginei, ori Regele ar fi fost probabil ori mult mai trist decât era în lipsa ţării sale, ori pierdut. Regina a fost un suport enorm. Toate suferințele Regelui sunt convins că nu i le-a mărturisit tocmai din grijă soţiei sale – este doar o presupunere personală – doar privindu-i am realizat chestiunea aceasta….. Nu cred că Regele i-a spus cât de mult suferă… Sunt convins că Regina a intuit lucrul acesta şi l-a „tras de limbă” şi l-a făcut să se destindă, să-i explice. Regele era un om introvertit. Fără Regina Ana, nu cred că Regele Mihai, ca orice om, ar fi izbutit să se păstreze la nivelul de decență și de moralitate şi de putere, la urma urmei, pe care Regina, femeia asta incredibilă, i l-a acordat.

Regina Ana a fost un om pe care eu sper că istoriografia românească va face un efort pentru a o dezvălui… Un om la fel de modest ca Regele, aş puncta un pic: poate mai ’’populară’’, în sensul că era mai ușor abordabilă, o persoană care căuta mai mult decât Regele dialogul pe toate temele. Regele se vedea că era marcat în permanenţă de dor şi grijă de ţară, îl interesau subiectele grele, cu excepția pasiunilor sale uriaşe, mecanica, șofajul, pilotatul… Regina era o femeie complexă din toate punctele de vedere… Uite cât de greu este să defineşti un om! Pe lângă complex, aş adăuga atâtea epitete, dar toate la superlativ. Cred că, dacă te-ai fi întâlnit cu Majestatea Sa Regina Ana pe stradă şi te-ai fi rătăcit în locul respectiv şi i-ar fi cerut indicaţii, ar fi fost în stare să lase tot – mi-o imaginez cu niște sacoșe de la cumpărături – și să vină să-ţi arate drumul pe unde trebuie s-o iei şi chiar să-ți propună destinații de vacanță sau lecturi în timp ce te conducea. Cam asta era chipul uman al acestei femei extraordinare.

Nu are cum să nu-mi rămână permanenţă în minte emisiunea Eugeniei Vodă de la „Profesioniştii”.

Da, un interviu senzaţional!

Prima întrebare pe care doamna Eugenia Vodă i-a adresat Reginei Ana a fost următoarea: „Cum trebuie să vă spun? Majestatea Vostră?’’. Iar Regina a răspuns, pur şi simplu: ’’Madam.’’ A fost un răspuns care m-a emoţionat foarte puternic. Într-adevăr, ca să-ţi spună cineva „doamnă” sau „domnule” trebuie să meriţi, iar Regina şi-a dat seama că, până la urmă, adevărata nobleță se găsește în această formulă de adresare. Nu oricine este demn să i se spună „domn” sau „doamnă”.

Așa este.

Era o doamnă în adevăratul sens al cuvântului, care putea să întoarcă privirile tuturor ca o adevărată regină sau, în același timp, putea să se contopească într-o masă de oameni, fiindu-le egală tuturor, dar păstrându-și această noblețe.

Nobleţea se vede pe chip. Dacă l-ar fi luat pe Rege şi, necunoscându-i fizionomia, l-ai fi căutat într-o masă de un milion de oameni, până la urmă ai fi spus: omul acesta este deosebit, poate fi rege. Avea acel ceva… L-am văzut alături de Regele Simeon al Bulgariei, de Regele Juan Carlos al Spaniei, de Regina Elisabeta a Marii Britanii… Să-mi fie iertată ne-modestia, dar era deasupra tuturor.

Era oricum decanul de vârstă.

Nu contează asta!

Era decanul de prestanță și de noblețe.

Nimeni n-a putut urca la nivelul lui! Niciunul!

Însuşi moştenitorul tronului britanic, Prințul Charles, a spus asta la un moment dat. […]
Pe lângă interviuri, tu ai relaţionat la modul cel mai profund cu Majestatea Sa. Presupun că ți-a dat şi anumite sfaturi. Erau inevitabilele sfaturile, directe sau indirecte.

Indirect. Direct nu şi-ar fi permis.

A fost vreunul din ele care te-a marcat, îl ţii minte şi acum şi a devenit pentru tine unul din principiile de viaţă?

Da. Să respect fiecare om cu care stau de vorbă și să încerc să înțeleg că fiecare are o poveste în spatele lui, are trăiriile lui, are durerile lui şi, mai ales, demnitatea lui care trebuie respectată. În momentul în care vedeai felul in care te respecta un om care era Istorie, din toate punctele de vedere, o dată, de două ori, de trei ori… Ajungeai să procedezi la fel.

Am învățat și ceva mult mai prozaic: cum să șofez. Imaginează-ți un șofer la 89 de ani, în golf-ul lui, ca foarte mulți oameni de pe globul pământesc. Când mergeam către garajul unde avea gipurile, intrând pe autostradă… o fracţiune de secundă era suficientă încât să se asigure, schimbând vitezele cu lejeritate, ţinând perfect de relaxat mâinile pe volan şi contopindu-se cu maşina. Asta a fost o altă educaţie, de la cea mai înaltă instanţă.

Ştiu că poate te-ai fi așteptat la dezvăluiri….

Nu. Pe mine m-a interesat elementul simplu. Important este să fie impresionant pentru tine pentru a fi transmis mai departe.

Mulţi oameni îţi acordă respect, dar simţi că e o politeţe impusă. Omul acesta nu te respecta politeţea. Acest om era politețea însăși… Parcă El ar fi inventat politețea, firescul, conceptul de firesc… Avea prestanţă şi, în acelaşi timp, apropiere. Plecai de acolo cu un sentiment de nedescris…. Aş folosi o comparaţie grea şi urâtă în acelaşi timp: plecai drogat de un bine enorm…. I-am întrebat pe cei doi prieteni şi colegi cu care am fost să-i luăm interviul Regelui, înainte să mergem să filmăm: „Ce ştiţi despre Rege?” – „Nimic.” – „Ce aţi vrea să ştiţi?” – „N-avem nicio idee, vom vedea acum.” Nu spun că ar fi proşti sau necitiţi, dar nu s-au lovit, în interesele lor personale, de problema monarhiei în România şi subiectul personalităţii Regelui Mihai…  Au avut alte domenii de interes. Şansa i-a adus aici. M-am asigurat că voi observa un moment de transformare, că știam de va urma. I-am observat înainte, i-am întrebat, am observat răspunsul lor, şi am observat, la 6 ore, după ce am terminat prima întâlnire cu Regele Mihai, și cu ei alături, în drum spre Geneva, din gara Aubonne, erau 45 de minute – amândoi erau deja monarhiști feroce, erau „mihăişti”, erau cotropiți de personalitatea Regelui, şi au spus că, din momentul acesta, pentru ei alt om deasupra nu mai există, decât Regele Mihai. De asta sunt trist și revoltat, în același timp, că n-au avut ocazia toți românii să-l cunoască pe Rege… Să nu mai existe porcăriile care se spun, din nu ştiu ce motiv, pentru că existe o temere faţă de Casa Regală. Fiica sa, Margareta, duce mai departe moștenirea Regelui atât cât membrii Familiei Regale pot s-o facă, într-o lume tot mai sălbatică.

Pentru mine este o mărturie emoționantă. Mărturisesc că, de obicei, din anumite puncte de vedere, sunt un om foarte sensibil, şi empatizez foarte mult cu tot ce ai spus tu, pentru că realmente îl iubesc pe Majestatea Sa. Nu ştiu de ce, simt că amândoi, atât Regele Mihai şi Regina Ana, energetic au fost aici cu noi.

Mi-ar plăcea să cred asta.

Eu vreau să cred asta. De fapt, am certitudine că este aşa.

Ar mai fi o întrebare referitoare la Regele Mihai. Pe lângă pasiunea sa pentru mașini, pentru motoare și avioane şi pentru tehnologie, el nutrea o adevărată pasiune pentru credință. Nu credinţa la modul unei expresii foarte teologice şi teologale, asemenea unui teolog mistic…

Nu, era un țăran credincios…

Un Moromete cât se poate de ortodox… Pe lângă asta, El își exercitase rolul de episcop auxiliar al bisericii…

Da, dar n-a făcut-o, pentru că a spus că este o simplă oaie în turma lui Dumnezeu.

Nu ştiu dacă eşti credincios sau nu, şi nu o să te întreb asta pentru că este ceva intim până la urmă, dar: Cum înțelegi credința prin prisma Majestății Sale Regele Mihai? E o întrebare cam delicată, cred.

Aş putea spune că am căpătat, datorită Regelui Mihai, un mult mai mare respect pentru Biserică decât aveam înainte. Una e să fi credincios, una e să fi religios. Regele Mihai avea ambele lucruri în el. Era un om profund religios, avea o credinţă care respecta perfect toate canoanele Bisericii Ortodoxe. Pentru că Rege, El era un credincios perfect ortodox.

Cu un respect egal pentru toate celelalte culte.

Până și felul în care își făcea crucea şi felul cum intra în biserică şi cum se poziţiona în biserică, cum ţinea lumânarea aprinsă, toate îţi arătau un om perfect în comuniune cu Dumnezeu.

Un adevărat împărat ortodox….

Da, dar în acelaşi timp un împărat provenit „dintre noi”… provine dintr-o familie regală, dar a devenit Regele simplu al tuturor românilor. Nu avea nimic sofisticat, dar, în acelaşi timp, a fost deasupra tuturor oamenilor încoronate, tuturor filosofilor, tuturor oamenilor de știință din lumea asta, prin felul în care a reuşit să dea mai departe tot ce a învățat și tot ce a simțit despre tot ce a învățat….

Din punctul meu de vedere, sub acest aspect al credinţei şi moralităţii, Regele Mihai reprezintă şi poate ceea ce sfinţii părinţi numesc Kenoza… În accepţiunea Sf. Grigore de Nazianz, Kenoza presupune modul de a-ţi exercita virtuţile cu care te-a înzestrat Dumnezeu în aşa măsură încât să devi o icoană pentru ceilalți… Or, Regele Mihai cred că, prin simplitatea cu care a trăit, poate deveni o icoană.

Vezi, dar Regele Mihai avea o putere mai mare decât a deveni o icoană după ce-l cunoști…. Uite, atât pentru mine, cât şi pentru mine, Regele Mihai a fost o icoană înainte de a-l fi cunoscut personal. Tu n-ai apucat să-l cunoşti, dar eu mă pun în momentul dinainte de 1997, înainte de a-l cunosţe personal. L-am cunoscut prin prisma monedelor, prin prisma unor fotografii şi prin prisma unor articole… dar tot icoană a devenit. M-au ajutat și chipul, poveștile bunicului meu şi ale tatălui meu. M-au ajutat neacceptarea momentului istoric pe care a ajuns să-l străbată România, forma icoanei a căpătat chipul său, nu al altuia. Iar după ce l-am cunoscut, această icoană a căpătat o formă în 3D.

Nu e demn să spun asta, dar ştiu şi cum mirosea aerul în preajma Regelui… Ştiu parfumul discret al Suveranului cum se simţea. Îmi amintesc cum miroseau mâinile lui după ce îmi arăta cum funcţionează părți ale motorului… Toate astea, alături de istoria uriașă și cumplită pe care o purta în spate, îmi creează mie o icoană a Omului Regele Mihai de care nu mă voi despărţi niciodată… Voi continua să-i apăr memoria până la moartea mea.

Ce crezi că ar trebui să extragă un tânăr în formare din modelul Regelui Mihai ca lecție de viață?

În primul rând, o luptă neîncetată pentru aflarea adevărului, o luptă neîncetată pentru țara lui… Nu decidem nici în ce familie ne naştem, dar ne iubim familia, nu decidem nici în ce ţară ne naştem, dar suntem absolut obligaţi să ne iubim ţara, pentru că ţara este familia noastră extinsă. Ei ar trebui să înveţe – dar nu pot singuri –  să-și iubească țara, să ştie că, cunoscând istoria, nu neapărat în amănunt, vor ști cine sunt și vor putea face oricând față unor discuții cu străini care te pomeneşti că își vor cunoaște istoria, iar tu s-ar putea să nu ţi-o cunoşti pe a ta pentru că ai spus că nu te interesează…. Este important să ştii cine eşti şi cine poţi deveni.

Modestia este lucrul care ne ajută enorm să aflăm, să dezvoltăm și să înțelegem lumea în care trăim…. Să învățăm să mergem drepți pe stradă…. Regele mergea drept. Nu puteam să stau în picioare cât stătea Regele, pentru că nu merg drept… Mai am strâmbăturile mele de spate. La Rege nu le-am observat. La un moment dat se mai sprijinea, dar o făcea atât de discret, că tot drept părea…. Regele mergea drept, de aceea te privea în ochi. Regele ştia să-ți întindă mâna. Regele ştia să-ţi pună o întrebare, Regele ştia să te asculte.

Regele nu se îndepărtase de natură. Din copilărie și până la moartea, a fost înconjurat de animale, avut câini, în permanență… Ce spunea Gandhi? O națiune își dă măsura civilizației sale prin felul în care se comportă cu animalele. Regele a fost întotdeauna înconjurat animale şi le-a iubit. Cum poţi spune că un om care iubeşte animalele ar avea vreo pată pe CV-ul său?

Doar că alții o caută…

Având în vedere nu doar că ești unul dintre realizatorii acestei frumoase emisiuni care sper să aibă, dacă se poate, viață veșnică – mă rog pentru asta în orice caz – dar, având în vedere tot ciclul de întâlniri pe care le-ai avut cu Majestatea Sa Regele, înţeleg că tot ce ai acumulat reprezintă una din moştenirile tale de viaţă. Te-ai gândit vreodată să scrii o carte?

De foarte multe ori mi-am notat ce am discutat în întâlnirile cu Regele, dar n-am avut niciodată curajul. În 2012 l-am rugat să-mi acorde șansa să continuăm proiectul pe care l-a început Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Regele Mihai, care s-au terminat la începutul anilor ’90. Practic au acoperit perioada exilului. Eu am simțit că Regele este în al doilea exil și eu am vrut să continuăm, pentru că am văzut nimeni n-a făcut-o. N-aş fi avut niciun merit şi aş fi pus întrebările care interesau pe toţi: de ce n-a putut să vină, cine au fost oamenii care s-au opus, de ce s-au opus…

Regele Mihai mi-a oferit ultimul interviu în 2011…. Am senzația că a fost ultimul interviu oferit unei televiziuni şi probabil unul dintre ultimele acordate presei, fie românească sau străină. Deja în 2012-2013 nu mai acorda interviuri și m-a rugat să-i iert – a doua oară deja (prima dată fusese la primul interviu din 1997, când m-a rugat să-i acord 15 minute) – motivându-mi, foarte grațios, că am toate datele cu care pot să scriu singur cartea şi că e are încredere în mine să duc proiectul acesta până la capăt. Nu am avut curajul, nici nu m-am considerat suficient de pregătit s-o fac… Poate undeva mugurele există, dar, pentru mine, personalitatea Regelui a fost atât de covârșitoare încât nu mă cred încă la un nivel suficient de copt pentru a putea scrie despre acest om…

Care crezi că ar fi cea mai corectă şi bună modalitate, a celor care l-am iubit pe Regele Mihai, să-i cinstim memoria cu adevărat, să facem cunoscut adevărul despre viața sa și, nu în ultimul rând, la nivelul nostru, să continuăm munca pe care Majestatea Sa a încercat s-o facă?

Cred că aducând aminte despre el cu fiecare ocazie când avem şansa să o oferim noi, la rândul nostru, sfaturi altora atunci când suntem puși în situația asta… Putem spune tot timpul: Așa cum Regele Mihai a zis, Așa cum Regele Mihai a demonstrat, Aşa cum Regele Mihai a făcut… puteţi şi voi să. Menţionându-l cât mai des, îl păstrăm printre noi în permanență.

Ca cei care îmbrăţişăm ideea de Regat, cred că avem o obligaţie morală față de Rege însuși să-i ducem mai departe moștenirea, cinstind actualul Șef al Casei Regale şi munca pe care o duce, uneori disperată şi în pofida multora, pentru că… degeaba spun unii că ideea de monarhie s-a perimat, istoria nu e scrisă, istoria o scriem noi, și nu se știe cum ne vom deştepta şi cum ne vom reveni.

Eu vreau să cred că România va redeveni monarhie, indiferent de vârsta pe care o s-o am, și voi lupta la nivelul meu pentru asta. Dar tu, ca jurnalist monarhist, care faci parte din viaţa publică, care crezi că ar fi contextul care ar favoriza această revenire istorică a României la monarhie?

Dacă ar fi după mine, eu aș da o lovitură de stat. Glumesc… sau nu…

Ştii care e şansa de fapt? Ca republica să se împotmolească, ceea ce deja face, dar noi nu vedem. Vorba prietenului Val Vâlcu, noi avem planul B la îndemâna noastră. Dumnezeu ne-a oferit şansa asta, să avem o Casa Regală şi oricând să putem apela la ea. E adevărat că ai poate zeci de ani până în momentul când Coroana va fi pusă pe capul viitorului Suveran, fie că va fi femeie, fie că va fi bărbat. Ne vom lupta cu aceeaşi indivizi care promovează şi în politică, pentru că ei provin tot dintre noi, cu aceeaşi educaţie de care „beneficiază” societatea. Aceasta este lupta noastră pe care trebuie s-o ducem – crucea noastră. Ceea ce trebuie să schimbăm este felul în care ne educăm copiii. În momentul în care lăsăm educaţia deoparte, nu avem şanse. După care fiecare, la rândul nostru, trebuie să vorbească, uneori, ca în pustiu, despre exemplul uriaș pe care îl reprezintă Regele Mihai şi Familia Regală.

În cazul în care nu merge nici una, nici cealaltă, revenim la varianta cu lovitura de stat. Glumesc… sau….

Mulţumesc foarte mult. A fost o reală încântare acest interviu.