Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Dimensiunea occidentală a Ortodoxiei 

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 1 (121), ianuarie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion Istrate

Dimensiunea occidentală a Ortodoxiei

Primit pentru publicare: 03 Ian. 2019
Autor: Tudor PETCU
Publicat: 04 Ian. 2019
© Tudro Petcu, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Ortodoxia, cu sensul etimologic de credință dreaptă sau adevarată, de origine apostolică, s-a manifestat cu precădere în Bizanț, imperiu dătător de artă iconografică, melanj stilistic, adesea turcificat, dar spectaculos în bătăile sale mistice. Ea s-a răspândit ulterior în sud-estul și estul Europei, spre spre deosebire față de romano-catolicism care a cuprins Europa Centrala si de Vest, prinzând rădăcini puternice și pe alte continente, precum cel sud-american. Și Ortodoxia, în ciuda numărului său mult mai mic de adepți, s-a diversificat prin adaptarea sa la anumite culturi orientale sau africane, luând în considerare Biserica Ortodoxă Coptă sau Biserica Etiopiană, caracterizată de o unicitate iconografică aparte, cu iz profetic.
În comparație cu Biserica Romano-Catolică, cea Ortodoxă nu a dobândit universalitatea de care ar fi avut atâta nevoie, segmentându-se în istorie, inclusiv pe criterii naționaliste. Nu întâmplător, de cele mai multe ori vocile bisericilor ortodoxe autocefale nu s-au aflat într-un acord deplin, intervenind la un moment dat anumite dispute dogmatice sau teologice, dar cert este că Ortodoxia ca atare a asigurat identiatea religioasă și spirituală a Răsăritului.
Din cele afirmate mai sus, rezultă că Ortodoxia a fost și este percepută drept acel plămân creștin specific doar popoarelor aflate în spațiul Orientului sau al Răsăritului, principalii poli fiind Constantinopolul, cunoscut prin Patriarhia Ecumenică, și Moscova, atât de nuanțată prin cultura sobornostului.
Pe de altă parte, Ortodoxia, ca urmare a valului imens de emigrări în Occidentul european ori în SUA, s-a remarcat sfios și discret dar sigur începând cu secolul XX, prezentându-se ca o provocare mistică exotică în fața anumitor occidentali aflați în căutarea domiciliului spiritual.
Astfel, credința ortodoxă ia un prim contact puternic cu Occidentul, prin stabilirea mai multor minorități naționale din Estul Europei în țări precum Germania, Franța, Anglia, Belgia sau SUA, rușii contribuind din plin la renașterea dreptei credințe în Apusul stabil dar debusolat. O dovadă în acest sens o constituie întemeierea Institutului de Teologie Ortodoxă „Saint Serge” de la Paris, cunoscută drept cea mai mare școală ortodoxă din Occident, inclusiv astăzi. Însă, un asemenea institut este consecința misionară a activității prodigioase desfășurată de teologi ruși de renume, dintre care îi putem aminti pe Pavel Evdokimov, Vladimir Lossky sau Serghei Bulgakov.
Tentația Ortodoxiei părea să se manifeste din ce în ce mai mult în Occident, astfel încât până la primele abandonuri în adâncul credinței răspândite de Sfântul Andrei nu a mai fost decât un pas. Cu alte cuvinte, vorbim de primele convertiri ale occidentalilor la Ortodoxie, cele mai multe dintre acestea manifestându-se în Franța și SUA.
Așadar, o primă dimensiune occidentală a Ortodoxiei este reprezentată de către acei occidentali convertiți, aceștia din urmă contribuind ulterior la un fel de adaptare a dreptei credințe la culturile occidentale locale. Exemplele sunt nenumărate, dar am putea să ne referim la nume precum Olivier Clément, al cărui pașaport de intrare pe tărâm ortodox a fost întâlnirea cu părintele Dumitru Stăniloaie. De altfel, Olivier Clément a avut o strânsă relație cu spiritualitatea românească, fiind impresionat mai ales de mișcarea Rugului Aprins constituit la Mănăstirea Antim de la București.
O altă personalitate de excepție a Ortodoxiei în Occident care atrage atenția prin parcursul său impresionant este părintele Placide Deseille, singurul monah athonit din Franța. Vorbim despre un fost călugăr catolic, viețuitor la faimoasa abație Bellefontaine și apoi la Aubazinne, cu reale și solide contribuții prin studiile sale despre spiritualitatea orientală la colecția „Sources chrétiennes”, care la vârsta de 51 de ani alege să-și îmbrace sufletul în haina ortodoxă.
Desigur, ar fi extrem de multe aspecte importante despre care ar trebui sa discutăm în legătură cu această personalitate de excepție, dar pentru a se înțelege de ce părintele Placide Deseille este o parte reprezentativă a Ortodoxiei în Occident, a se citi cartea sa de convorbiri cu jurnalistul Jean-Claude Noyé, „Viața unui călugăr ortodox”.
Toate cele menționate ne demonstrează că o primă dimensiune occidentală a Ortodoxiei este constituită de către acei occidentali convertiți la Ortodoxie, cum sunt cei la care tocmai s-a făcut referire, dar și mulți alții, luându-i în considerare, de exemplu, pe Andrew Louth din Anglia sau pe John Breck din SUA, fără a-l da uitării pe părintele Serafim Rose, cel care a vorbit despre religia viitorului.
Nu în ultimul rând, timpul a permis și publicarea anumitor cărți menite să ilustreze raporturile dintre Ortodoxie și conștiințele occidentale, dintre care amintim următoarele titluri de referință: „Monahism ortodox” , volum coordonat de pr. Placide Deseille, „Moștenirea ortodoxă a Ungariei” sub coordonarea părintelui Tibor Imrenyi sau „Întoarcerea la Răsărit” între ale cărui coperți sunt relatate poveștile de convertire la Ortodoxie ale mai multor filosofi americani contemporani, principalul responsabil fiind Rico Vitz.
De la Occident la Ortodoxie sau despre înnobilarea spirituală a Occidentului, așa cum a afirmat la un moment dat filosoful francez Gabriel Marcel. Cu alte cuvinte, un suflet necunoscut al Ortodoxiei, dependent de marile jurisdicții răsăritene, dar înrădăcinat în cultura proprie astfel încât să poată răspândi mesajul mântuitor.
Pe de altă parte, pentru a surprinde și o altă dimensiune a Ortodoxiei, realitățile istorice și contemporane ne obligă să ne raportăm și la Ortodoxia de rit occidental, mai ales cea franceză, independentă în totalitate de cea răsăriteană sau tradițională. Ne aflăm în fața unui fenomen ortodox destul de interesant și provocator, în același timp contestat, dar de care nu se poate face abstracție într-o cercetare autentică.
Atenția ne este atrasă în special de Ortodoxia franceză, renăscută la începutul secolului XX ca urmare a eforturilor lui Eugraph Kovalevsky a cărui intenție a fost aceea de a reda Occidentului o Ortodoxie proprie fără ca aceasta să fie în vreun fel coordonată de către Răsărit. De altfel, principiul său călăuzitor a fost îndemnul Sfântului Ioan de San Francisco și Shanghai care considera că este o adevărată erezie a considera că pentru a fi ortodox trebuie să fii oriental.
Ne referim la o Ortodoxie care nu trebuie confundată cu grupurile de occidentali convertiți la Ortodoxie, ci raportată la valori și tradiții occidentale proprii și străvechi, acestea din urmă identificându-se cu galii și celții încreștinați. Nu întâmplător, pe teritoriul Franței au reapărut Biserica Ortodoxă Celtică și Biserica Ortodoxă a Galilor, realități ecleziastice oarecum paralele cu Biserica Ortodoxă a Franței, considerată adevărata păstrătoare a patrimoniului ortodox al Occidentului.
Pentru o mai bună documentare cu privire la ceea ce înseamnă Ortodoxia de rit occidental, a se consulta pagina de internet a Institutului Saint Denys de la Paris, precum și volumul lui Maxime Kovalevsky, „Orthodoxie et Occident: la renaissance d’une Église locale”.
De asemenea, putem vorbi și despre o Ortodoxie germană cu valorile ei proprii și mai cu seamă despre Ortodoxia italiană înrădăcinată în patrimoniul și tradițiile specifice țării umanismului renascentist. Această din urmă Ortodoxie și-a redobândit existența datorită lui Antonio de Rosso, devenit ulterior Mitropolit al Bisericii Ortodoxe Italiene, a cărei veridicitate canonică și dogmatică nu a fost niciodată recunoscută de către bisericile ortodoxe tradiționale. Însă putem lua în considerare măcar ideea de Ortodoxie italiană, identificată cel mai mult cu vechile ordine cavalerești din Italia, în special cu o anumită parte a templierilor italieni.
Observăm că a vorbi despre dimensiunea occidentală a Ortodoxiei este un subiect fascinant sau cel puțin interesant pentru noi ca ortodocși viețuitori în Răsăritul european, un subiect care ne determină să regândim specificul acestei credințe religioase în lumina Adevărului căruia îi slujește, dar și universalitatea ei, fără a modifica o iotă din doctrina mântuitoare pe care și-o asumă.
Iar dacă este adusă permenant în discuție Ortodoxia ca drept mărturisitoare de adevăr, poate că ar fi indicată în vederea unei dezbateri spirituale autentice și această întrebare fundamentală: cum ar arăta o monarhie ortodoxă în secolul XXI?

 


                                



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.577 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2019 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5