Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 12 (132), Decembrie 2019
V-ați iubit vreodată țara?
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

 Doi metri sub pământ (Roman foileton) (26

Primit pentru publicare: 09 Dec. 2019
Autor: Prof. Vasile LEFTER, Focșani
Publicat: 10 Dec. 2019
© Vasile Lefter, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

                                       (Roman foileton)
                                                                                    26

                 Ziua de ieri  a fost una de sfârșit de lume. De îndată ce se anunțase măsurile de urgență. A început nebunia. Mai întâi au venit trei autocare și două remorci pentru sirieni. Li s-a comunicat că au la dispoziție trei ore pentru îmbarcare. Tabăra pentru migranți din Austria era pregătită. Nu vor avea condiții mai bune ca aici, dar ca migrant nici nu poți avea pretenții. Bieții oropsiți ai sortii nu aveau prea multe bagaje. Localnicilor chiar li se făcu milă. Le aduse pachete cu mâncare și ceva haine groase. Iarna era aproape.
Primii care porniră spre autocare fură cei cazați în buncăre de marfă.
Cei care locuiseră pe la oroveni nu prea se îndurau să plece. Se simțeau ca într-o nouă familie. Destinul însă ne este scris. Nu te poți opune astrelor. Ajutați de fostele gazde, sirienii, vreo treizeci la număr,femei, copii și bărbați, își târau saboții spre locul îmbarcării fără tragere de inimă. Încă o data plecau în necunoscut. Erau frunze duse de vânt la întâmplare. Ideea că vor ajunge în Germania nu prea îi încânta. Nici sătenii nu aveau o stare sufletească mai bună. Până mâine seară vor avea altă locuință. Una de avarie. Dacă satul va fi inundat de apa lacului cu broaște mecanice, strămutarea pe malul drept al Orovelului,partea înaltă, era hotărâtă de autorități. 

       Soldați îmbrăcați ca de război mutau buncărele folosite de sirieni cu ajutorul unor mici macarale, plantându-le în careuri trasate deja, cu plăcuță indicatoare pentru fiecare nou locatar. Totul se făcea militărește, după un plan bine pus la cale.  Mașini de mare tonaj aduceau și containere noi. Cel mai mare era pentru biserică. Și primăria se va muta tot aici, în ciuda protestelor de formă ale primarului Urlatu. Unde-I lege, nu-I tocmeală!
        Autorităților prevăzură și un spațiu amenajat pentru vite și păsări. De asemenea, unele containere erau destinate depozitării lemnelor pentru iarnă. Era o locație de avarie. Pentru primăvară erau prevăzute construcții de locuințe pe un teren deja achiziționat de primărie.

      La sunetul trompetei, orovenii se adunară în fața primăriei pentru a-și conduce oaspeții de-o javră. Era o atmosferă apăsătoare. Îmbrățișările erau însoțite de lacrimi și vorbe de încurajare. Sirienii învățaseră câteva vorbe românești. La rândul lor, orovenii prinseră și ei cuvinte uzuale. Acum totul devenea istorie.

La ora trei fix , autocarele claxonau asurzitor. Preotul Agălinei puse să se tragă clopotul și începu o slujbă creștinească, rugându-se pentru acești semeni fără noroc. Oamenii sunt oameni pretutindeni, indiferent de religie și rasă. Autocarele se puseră în mișcare. De la geamuri se zăreau mânuțe fluturând batiste. Erau copiii care descifraseră primele litere ale alfabetului. Copii fără nicio vină care plăteau pentru nesăbuința celor lacomi ,iubitori de praful de pușcă. Câtă nedreptate este pe acest pământ! Unii huzuresc, iar alții așteaptă o fărâmă de pâine, cu frica zilei de mâine. Nimeni nu pleacă în lume de acasă, fără a avea un motiv. Pe acești oroveni de-o vară i-a alungat războiul. Ospitalitatea românilor din Oroveni a fost ca o picătură într-un ocean nemilos.. 

          Întorși la casele lor, oamenii începură să împacheteze. Întrebarea de pe buzele fiecăruia era „ce luăm, ce lăsăm”.  Unii erau așa de săraci, că nici nu știau dacă trebuie să-și mute sărăcia din casa de lut în casa de tablă. Se bucurau că nu mai plouă în casă, că nu mai cade tavanul, că nu mai pun țoale scămoșate pe jos. Noile case de campanie aveau linoleum frumos colorat. Satul fierbea în întunericul nopții, care nu se grăbea să cufunde satul în somn. Să-ți părăsești casa după o viață, chinuită sau fericită, nu e un lucru ușor.

 Încet, încet, oamenii se puseră pe somn, cu gândul că e ultima noapte în casa unde au trăit zeci de ani, iubind sau plângând. Soarta e soartă.
 Pe la ora nouă din noapte, ultimele luminițe se stinseră. Totul părea căzut într-un somn de moarte, fără vise, fără treziri. 

Bucuria odihnei fu tulburată în miez de noapte de dangătul dogit al bătrânului clopot. Era clopot de pericol, de dezastru.  Începură să urle și sirenele de la apărarea locală. Era ceva grav. Niciodată clopotul nu fusese acompaniat de sirenele ALA.Apărare Locală Antiaeriană). 

Adunați în fața bisericii care de mâine va pluti în lacul de acumulare, orovenii priveau cerul. Era senin cu lună plină. În înalturi nu se zărea nimic. Nici urmă de atac aerian. MULȚIMEA FIERBEA DE NELINIȘTE.Ce se întâmplase? Să fi tras clopotul nebunul satului? Dar sirenele? Nimeni dintre civili nu are acces la alarma antiatomică. Era aproape miezul nopții. La biserică era prezentă întreaga comunitate orovenească. Primarul și consilierii, polițistul și medicii etc.
      Ieși din amvon și părintele Agălinei, străin și el de motivul convocării acestei adunări obștești în miez de noapte.

      Primarul, însoțit de vice, care îi ținea microfonul și boxa portabilă, cuvântă:
-Dragi consăteni! Am trăit împreună în bună  înțelegere. Ne-am bucurat la evenimentele fericite, am plâns la nenorociri. În satul nostru nu  au fost crime, nu au fost violuri. Ne-am ajutat unii pe alții cum am putut. Câteva luni i-am primit la noi pe sirieni, chiar dacă nu toți erau de-o credință cu noi. Ați vărsat lacrimi la urcarea lor în autocare. Acum vă aduc la cunoștință că trebuie să vărsați lacrimi pentru plecarea lor într-o altă lume, pe care mulți am dori s-o cunoaștem cât mai târziu.
-Ce s-a întâmplat? Spuneți. Nu ne mai fierbeți. Presimțim că e ceva groaznic, dar ce?
– Ei bine, am să vă spun, Cele trei autocare au fost aruncate în aer de strigoieni. S-au găsit probe. A fost folosit un exploziv necunoscut, aplicat pe motoarele autocarelor. Detonarea s-a făcut de la sute de kilometri, după toate probabilitățile de oamenii lui Strigoianu. Crima s-a produs la granita cu Ungaria și nu a fost anticipată în timp real.

      Părintele Agălinei începu o slujbă de înmormântare cum nu mai auziseră orovenii. Enoriașii plângeau în hohote și înălțau rugi către bunul Dumnezeu. Glasul slujitorului Domnului creștea în profunzime și întristare. Era prima slujbă pentru mort la care nu se dădea pomană. Lucru fals! Aflând mai târziu de nenorocire, Flori luă repede legătura cu Grasa de la cârciumă și făcu pachete cu de toate pentru sirienii fără noroc. Flămânzi după o zi de frământări, oamenii adunați la biserică începură să creadă că sfioasa Florica e o sfântă trimisă pentru a-I ocroti. Totul se termină târziu în noapte. Era ultima slujbă în vechea biserică Preotul împachetase  ce era de împachetat, își inspectase noua locație și era pregătit să oficieze cum e datina orice moment religios. Făcuse mai multe poze bisericii cu gândul că într-o zi va putea înălța din temelii un lăcaș ortodox falnic și somptuos.

           Revenită după miezul nopții în frumoasa casă înălțată de Andro, Flori se întinse în patul enorm de mare și adormi suspinând. I se părea că visează și că sună telefonul. Deschise ochii cu frică și se convinse că ledul telefonului clipea provocator. Minune! Era vocea lui Andro. O imploră să nu spună nimic.Era un telefon tainic. Nimeni nu trebuia să-i spună despre ce e vorbă. Ceea ce trebuia să facă era să nu părăsească dormitorul de sus. Nu era cazul să se mute în bunkerul amenajat de primărie. Va primi vești la timp.Andro închise. Convorbirea durase 77 de secunde.

       Somnul Floricăi fugise spre zori. Nu pricepea nimic din această țesătură de secrete. Ce va zice satul când va vedea că Flori Țâreleanu nu se mută în colonia de container?

    Flori ațipi pentru un timp. Se trezi în zgomotele unor bătăi în ușa blindată Întrebă cu glas hotărât:
-Cine e?
-Suntem doi amanți ai tăi din vremea când erai o prăpădită.Am venit să-ți aducem alinare.Vrem să uiți de dorul Țâreleanului. Noi doi om face cât unul.
-Plecați repede, dacă vreți să scăpați cu viață.
-Vai ce frică ne e! Ești pregătită sa te bucuri de bărbăția noastră?
 Încă un minut și vă pulverizez.
-Hai că ești nasoală. Încearcă.

        Florica acționă pulverizatorul de particule. Așteptă să se lumineze și deschise ușa de protectie. Lângă ușă nu era nici urmă de atacatori. Intră la bănuieli. Se vede că am început să o iau razna.”
         Această ultimă zi de toamnă târzie era una mohorâtă. Burnița dușmănos și enervant. Orovenii cărau de zor harnașamente spre containerele numerotate și cu plăcuțe pe care era scris numele de familie și numărul de locatari.

 Mai greu era cu delimitarea țarcurilor pentru păsări și animale. Condiții de locuit erau. Aveau curent,aveau apă în boilere și în rezervoare, aveau panouri electrice de încălzit. Lipsea însă căldura căminului lăsat pe malul celălalt..Vremea va da răspuns la toate.

           Va urma!