Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 8 (128), August 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Doi metri sub pământ (roman foileton)

Primit pentru publicare: 27 Aug. 2019
Autor: Prof. Vasile LEFTER, Focșani
Publicat: 27 Aug. 2019
© Vasile Lefter, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

Doi metri sub pământ
                                                (Roman foileton)
                                                               13

După plecarea lui Andronache Țârel, Florica Murgeanu nu-și mai găsea liniștea. Trăia un sentiment de confuzie, ca după o lungă boală. Nu știa dacă noaptea care a trecut a fost vis sau adevăr. După atâția ani a redevenit femeie, capabilă să facă fericit un bărbat la care se gândise nopți și nopți, fără speranța de a-l mai revedea. Acum îi era puțin rușine că a îndrăznit să bată la ușa unui „străin” în miez de noapte ca ultima stricată din sat. Ce vor zice orovenii care au văzut-o? „-Ați aflat de mironosița, care s-a strecurat în rulota unui bărbat singur?” „ Flăcăii noștri nu erau de nasul ei!. ”

Florica Murgeanu era subiectul proaspăt al bârfei orovencilor. Era atât de aeriană ,că nu simța niciun fel de regret sau rușine. Andronache fusese primul și singurul ei iubit. O umbră îi întunecă bucuria revederii. Băiatul ei,  om acum cu greutate și slujbă responsabilă nu-și cunoscuse tatăl. Poate într-o zi…

Când mai avea doi pași până a ajunge la bătrâna casă cu iederă deasă, Florica fu ajunsă din urmă de gornistul primăriei. O anunță că domnul primar vrea să stea de vorbă cu ea.

Intră în curtea cu flori de câmp, își puse o rochie mai sobră și plecă repede la primărie, gândindu-se la ce e mai rău. Dacă i s-a întâmplat ceva lui Andro al ei?

Primarul Urlatu o primi zâmbitor.Îi făcu chiar un compliment:

-Ce bine arată azi Flori a noastră! Știa de vizita în rulota enigmaticului vizitator  de la vecinii gata oricând să ofere o informație utilă comunității.
-Nu ești curioasă să afli de ce te-am chemat?
-O să aflu, dacă e musai.
-Tot țepoasă ai rămas! Uite despre ce e vorba. Am făcut repartiția sirienilor migranți pe familii. Ne-am gândit că ești singură și că nu ți-ar strica niște ajutoare. E vorba de o familie de patru persoane. Părinți și doi tineri de 24-30 de ani. Primăria îți va da și un ajutor ca să repari casa. Ce zici?
-Îi mi pare foarte rău, dar am alte planuri. S-a întors omul care trebuia să-mi fie soț și nu aș vrea să încurc lucrurile.
-Dar dacă te obligăm?
-Dumneavoastră câți găzduiți, domnule primar? Aveți o hardughie de casă care stă goală de ani buni.
-Îmi face mie impresia sau ești cam obraznică?
– Cunosc legea. Nimeni nu e obligat să primească migranți. S-au adus containere pentru locuit. S-au ridicat corturi. Dacă cineva dorește să primească cei 100 de euro de la guvern pentru găzduire, îl privește. O zi bună.domnule prima! Nu uitați că s-au dus timpurile când ni se băgau cu forța chiriași în casă.

De vreo săptămână, Orovenii se transformă într-o localitatăe cu multă agitație. Oamenii locului erau cam speriați de conversațiile cu glas strigat al noilor veniți.

La ore fixe, cei de rit musulman își întindeau rogojina și se rugau lui Alah. Mâine-poimâine s-ar putea auzi și chemarea la rugăciune în plină noapte. Pe oroveni îi așteptau experiențe noi. Barem dacă în primăvară s-ar cultiva ogoarele rămase de mai mulți ani pârloage… Ar fi ceva!

Deocamdată nimeni nu mai muncea. Ulițele satului viermuiau de băștinași și de migranți. Se priveau unul pe celălalt, își vorbeau mai mult prin semne. La cei aproape 100 de sirieni erau doar doi translatori ,folosiți pentru relația cu autoritățile.

Într-o zi în fața școlii gata să se dărâme se adunară mai mulți sirieni maturi , ținând doi trei copii de mână. Voiau să învețe.

Fostul director al școlii gimnaziale, Alecu Bălteanu, fu strigat de un vecin și înștiințat că la școală e zarvă mare. Migranții strigă ceva, dar nu prea se înțelege , c ă nu e în limba română.

Fostul director se îmbrăcă în cel mai bun costum și porni în pas vioi spre școala care de o bună bucată de vreme nu mai avea elevi. Copiii erau plecați cu părinții în afară, la muncă . Învățau în școli de limbă italiană, spaniolă, franceză etc. Ajuns în fața școlii, fostul director intră în vorbă cu translatorul. Acesta îi prezentă pe scurt dorința migranților de a-și da copiii la învățătură. Aveau cu ei și învățători ,și profesori. Nu erau deci probleme.  Între timp sosiră și primarul Urlatu, însoțit de câțiva consilieri.  Mai erau destule zile până la deschiderea oficială a anului școlar din România. Alecu Bălteanu deschise școală și le arătă migranților cum arată clasele. Aceștia nu s-au mirat și s-au angajat ca în două săptămâni să se apuce de reparat și de cosmetizat cele patru săli de clasă. Materialele vor fi asigurate  de primărie. Urlatu nu avu nimic de obiectat și le mulțumi părinților sirieni veniți cu elevii de mână pentru inițiativa cetățenească de care tocmai au dat dovadă.

Mulțumiți, și unii și alții, se duseră fiecare în rostul lui.

După întâlnirea cu autoritățile, Florica Murgeanu se simțea golită de suflet. Andro nu mai apăruse, deși rulota revenise între buruienele vechii curți, unde Țârel făcea de dragoste credulilor, asigurând un venit frumușel pentru familie. Ca să uite de necaz, Florica se urcă în primul autobuz și plecă la o mătușă din Mătăsari, aflată pe moarte.

Revenit din „misiune„,  Andonache Țârel trase rulota sub un plop și așteptă sosirea utilajelor comandate prin telefon de la Șantierul Târnovenu. Acestea sosiră după prânz, scoțând orovenii pe la porți. Erau buldozere, betoniere, camioane cu materiale de construcție. Buruienele din vechea curte părintească dispărură ca prin farmec. Excavatoarele lucrau de zor la fundație. Betonierele pregăteau beton.Etrierele fuseseră deja montate. Se lucra ca și cum ar veni apocalipsa. Betonul special se întări repede. Noaptea era una frumoasă, caldă și prietenoasă.Întreaga curte era luminată „a giorno”. Spre dimineață,  ieșiră din corturi zidarii. O demonstrație de forță! Mulți, foarte mulți muncitori,urmăriți din aproape cu planurile edificiului ce se înălța ca-n basme.. O bucătărie de campanie asigura permanent masa pentru zecile de constructori.

Andro reușise să-l găsească într-un port pe fiul său Laurențiu. Îi explicase totul pe skipe și îl rugă să facă o vizită acasă în Oroveni, pentru a-și revedea mama și a-și cunoaște tatăl. La auzul veștii, Laurențiu chiui de bucurie.  Stabiliră ca zi de revedere 15 august, de Sfânta Marie, protectoarea marinarilor. Îl rugă să nu spună nimic mamei sale și să lase totul în grija lui. Să nu-și facă probleme cu cheltuielile. Ca tată ce-i părăsise la ordin, avea obligații de neiertat.

Florica își propuse o ședere de o săptămână la cea mai dragă mătușă, care, surprinzător, își mai revenise după sosirea ei în Mătăsari.

Meșterii dormeau pri rotație.  În contract era prevăzut un bonus substanțial dacă reușeau să ridice casa într-o săptămână. Finisajele urmau să se facă în prezența Floricăi. Ea va alege culorile, mobila și celelalte detalii. Andro nici măcar nu știa dacă Flori va accepta să se mute cu el și să meargă la primărie pentru a deveni doamna Țârel cu acte în regulă. O iubea atât de mult, încât părea nebun, un meșter Manole care construia turbat de iubire. Numai că nu voia să o zidească, ci s-o păstreze.

După cinci zile, utilajele grele se retraseră, ca și cum nu se întâmplase nimic. Noua tehnologie permitea izolarea pereților fără a mai fi tencuiți. Se dăduse deja decorativa. Casa avea șase camere, câte trei pe nivel, dependințe și o terasă cu plante exotice. Interioarele erau în faza ultimă. Flori va stabili culorile și va comanda mobila. Împachetate, stăteau deja televizoarele, mașinile de spălat, aragazul etc.

În fiecare noapte, în rulota sa, Andro se gândea la ce va zice Flori, singura care nu știa nimic. În rest, satul era la curent cu ce se întâmplă în fosta curte a lui Constandache Țârel. Orovencele mai în putere erau chiar geloase pe Florica, „mironosița” care nu povestise nimănui despre aventura ei amoroasă.  A răbdat 30 de ani în tăcere, în singurătate, părând nebună pentru unii, prefăcută pentru alții. Ce mai conta! Andro știa că e plecată și chiar s-a bucurat că a putut face o asemenea lucrare, care,  cu siguranță , poate, va avea efectul scontat.

Ziua fusese toridă. Zi de august ! Florica se întoarse în Oroveni cu autobuzul de patru., care oprea în fața primăriei. O rablă de dat la casare. Avea un bagaj ușor. Mătușa pe care o vizitase nu o lăsă să plece cu mâna goală. Niscaiva borcane cu dulceață, vreo zece ouă, brânză proaspătă.

Mergea gânditoare, Îi era tare dor de Andro. Se gândea că l-a pierdut din nou, de data aceasta pentru totdeauna. Salută cu respect oamenii întâlniți pe drum. I se păru că aceștia îi ascund ceva. O priveau misterios și-i răspundeau la binețe cu un zâmbet viclean. Oroveanul știe cum să mimeze cumsecădenia..Bănuia că e ceva care îi scapă. Merse mai departe, având aceeași senzație de complot colectiv pus la cale de orovenii pe care îi cunoștea de-o viață. Se simțea obosită și tristă. Nu trebuia să-l lase pe Andro singur la monumentul Antoneștilor. Imediat după colț zări silueta albă a rulotei lui Andro și tresări. Nu era nicio mișcare în jur. Se apropie ca o pisică, vrând să-l surprindă pe Andro. Ajunsă lângă rulotă, deschise încet ușa. Înăuntru nu era nimeni. Avu o tresărire dureroasă.Dacă nu   s-a mai întors? Dacă i s-a întâmplat ceva celui mai drag om din viața ei?  Îngândurată, ridică puțin privirea din pământ. I se păru că visează. La câțiva metri se înălța o casă cu etaj, cu ferestre mari, fără perdele, iar de undeva se auzea un cântec demult uitat, pe care îl fredona împreună cu chipeșul Andronache… „Căsuța noastră..” O senzație de leșin dulce o cuprinse. Când se trezi și deschise ochii, iubitul ei îi mângâia părul pe care încă nu și-l vopsise. Fără să-i spună nimic, Andro o purtă în brațe până în camera matrimonială, aranjată provizoriu, unde ,după ce o întinse în pat, se aplecă deasupra ei spunându-i candid , cu glas stins: „Flori, vrei să fii soția mea?” Un hohot de plâns și un strigăt de om disperat răsunară în camera abia zugrăvită: „Da, da, de o mie de ori da! Te întreb și eu .Vrei să fii și să rămâi unicul meu bărbat, soț și tată pentru Laurențiu al nostru? Andro o strânse în brațe ca și cum ar fi fost pentru ultima oară și ca un nebun începu și el să strige: „Da, Da, de o sută de ori da! De o mie de ori da! Flori a mea! Iartă–mă că o viață de om te-am lăsat singură. Dumnezeu poate ne mai dă timp să recuperăm anii pierduți.” Se iubiră ca eroii lui Flaubert , ca și cum venea sfârșitul lumii. Nu le trebuiră nici mâncare ,nici apă, ci doar dor, mult dor. Zorii îi găsiră pe terasă ,bând o cafea tare. Mai târziu îi arătă casa de la A la Z, Flori fiind numai zâmbet și lacrimi.

Au pus țara la cale ore în șir. O vecină care îi privise din zori le pregăti ceva bun de mâncare, bucuroasă că lângă casa ei va avea o asemenea familie minunată. De mână, merseră la Primărie și depuseră actele pentru cununia civilă. Voiau să treacă și pe la preot,  ca iubirea lor să aibă și binecuvântarea bisericii. Vântul unei posibile treziri la viață nouă bătea din nou în satul de pe malul gârlei, care de câteva zile nu mai era seacă.

Va urma!