Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 1 (133), Decembrie 2019
V-ați iubit vreodată țara?
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

 Doi metri sub pământ (Roman foileton) (29

Primit pentru publicare: 06 Ian. 2020
Autor: Prof. Vasile LEFTER, Focșani
Publicat: 08 Ian. 2020
© Vasile Lefter, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

                                         Doi metri sub pământ 

                                            (Roman foileton) 

                                                       29 

          Fiecare om are zile bune și zile rele.Sau mai puțin bune. Mult încercatul sat de pe malul Orovelului, cu apă puțină și tulbure, era parcă sub semnul unui blestem.Ciudățeniile se țineau lanț. Oamenii, femei și bărbați, aveau somnul tulburat de vise năpraznice. O vreme părea că totul s-a liniștit odată cu plecarea lui Strigoianu. Magnetismul Munților Bucegi din apropiere atrăgea oare energie negativă din univers. Erau zile în care oamenii râdeau din orice ,fără să poată da o explicație stării euforice. În altele, nimeni nu vorbea cu nimeni. Nici măcar nu-și dădeau binețe. Din vorbă în vorbă, s-a plămădit bănuiala că de vină ar fi preotul Agălinei, care ține slujbele pe repede înainte, Slujba din duminica dinainte de Crăciun se termină într-un haos general. Biserica improvizată dincoace de poduri era ticsită de lume ca niciodată. Preotul era bucuros cu gândul la banii pe care îi va primi la mărturisiri și la cutia milei. Aștepta credincioșii la spovedanie, dar nu venea nimeni. Îi întrebă oarecum răstit:

-Nu dorește nimeni să fie spovedit înainte de Nașterea Domnului ?. Cred că cineva trebuie să înceapă cu dumneata,părinte. Prea s-au abătut necazurile asupra satului nostru. Cred că ne blestemă și morții ,că le-am mutat crucile aici și i-am forțat să-și părăsească vechile cimitire..

-Ce tot spui, Măndico? Prostii muierești. În loc să te bucuri că răposatul  Năstase a venit aproape de tine…

-A venit ca strigoi. De cum se înserează îi aud pașii prin fața cutiei de tablă. Într-o seară mi s-a părut că bate în ușă ca nebunul, strigând că vrea să facem dragoste. I-o fi dor și lui, săracul! Schelet,schelet, dar tot la cele de-ale pământenilor se gândește. Eu cu mortăciunile nu fac dragoste, cu toate că în sat nu prea mai sunt oameni pentru plăceri lumești. Toți par obosiți și doborâți de ani.

-Tot păcătoasă ai rămas, Măndițo,lele!

-Oameni buni! Dragi enoriași! Cum puteți spune asemenea vorbe în casa Domnului? Nu mai aveți pic de credință? Nu mai aveți pic de rușine față de preotul vostru, care vă păstorește cu dragoste?

-Dragoste o fi părințele, dar nu pentru noi. Și nouă ne e jenă de ceea ce auzim de la rudele din satele vecine despre preotul nostru.

-Și cam ce-ați putea auzi? Slujba mi-o fac în credință. De când am pierdut-o pe coana preoteasă, mă gospodăresc cum pot. Dacă mă ajută la treabă vreun suflet milos, plătesc..

Mai multe voci din mulțime murmurară ironic:
-Știm, părințele. Gura satului slobodă. Cum  vă explicați ,părinte , că orovenii nu dau buzna la spovedanie?
-V-ați pierdut credința, asta e!
-Ne merge din rău în mai rău. Ne-ați sfătuit să mutăm crucile. Ați mutat biserica. Noi știam că lăcașurile  sfinte sunt apărate de Dumnezeu cel mare și bun. Cine nu are credință nu are nici speranță.
– Ne-ați certat că nu prea ne omorâm cu cele sfinte. Suntem săraci , părinte! Nu prea mai avem ce pune pe masă,dar să mai punem și de-o pomenire?

        Oamenii se încurajau unul pe altul să vorbească. Biserica din container se transformase într-o pălăvrăgealălă de la moara de piatră.

-Noi ne zbatem în lipsuri și Florica face adăpost pentru câini. Dobitoacele au devenit mai importante decât oamenii.

        Auzind acestea, Florica Țârelegeanu  într-un hohot de plâns. Se simțea singură și neajutorată. Cine să-i țină parte? Plânsul încetă brusc.Cu o voce calmă,privindu-i pe cei din biserică,își făcu o cruce mare și sărutând icoana Maicii Domnului,putu articula câteva cuvinte,care sunau a rugă și blestem:
-Iartă-i Doamne,și dă fiecăruia după inima lui. Amin!

Până să se dezmeticească și să înțeleagă despre ce e vorba, lumânările din biserică, puține câte erau, se stinseră ca la o comandă, făcând loc unei lumini crepusculare. Fulgere scurte începură să intre prin pereții de metal, proiectând pe toți stâlpii icoane cu aură. Biserica se umplu de strigăte de ajutor. Câțiva au încercat să iasă. Ușile se blocaseră din cauza enoriașilor dornici să iasă, speriați de moarte. Preotul rămas lângă altar striga din răsputeri:

-Oroveni, rugați-vă!  L-ați mâniat pe Dumnezeu. Ne-a trimis semn de pedepsire pentru trufia și necredința noastră. Din mulțimea căzută la pământ, o femeie ,mai mult o scheletică, striga cât o țineau borjocii:

– Fraților, Florica ne-a adus aceste fulgere. Nu uitați că-i măritată cu băiatuș vraciului Țârel, care a necinstit cu ajutorul vrăjilor multe femei din satul nostru.

Nemaiputând să rabde insultele, Florica o descoperi în grupul de la intrare. Cu o forță nebănuită de nimeni o trase afară din biserică și se întoarse la slujbă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

        Se apropie de preot și îl rugă cu voce caldă:
-Părinte, iertați-mă pentru pornirea mea diavolescă, dar am auzit în urechi niște vorbe ciudate. Socrul meu,intrat de mulă vreme în lumea de dincolo, mi-a șoptit să nu las pe nimeni să-i intineze numele. Mi-a spus de  ă fac pe loc un parastas și să plătesc toată slujba de pomenire.
– Dragă mea Flori, ce s-a întâmplat în biserica noastră a fost un semn al Celui de Sus.

Credincioșii fură anunțați de preotul  lor, revenit din frică.despre ce avea să urmeze. Vecinele Floricai plecară în grabă după cele necesare pomenirii morților. Florica avea de gând să facă acest parastas între Crăciun și Anul Nou. Era bun și în acest moment.

        Slujba începu după tipic. Părintele își dădea toată silința să fie la înălțimea momentului. Mai întâi mulțumi Mântuitorului pentru marea sa bunătate, iertându—i de blasfemiile aduse omului cu har dumnezeesc.

Pe tot timpul parastasului, Icoanele păreau luminate cu becuri fluorescente. Era o lumină albă venită parcă din cer. Aproape tot satul era martorul unor întâmplări extraordinare. În timp ce cuvânta, părintele Agălinei auzi un glas puternic venind  dinspre icoana Sfântului Vasile cel Mare donată bisricii de Andronache Țârlogeanu:
-Prea iubiți credincioși! Eu, Sfântul Vasile cel Mare  vă poruncesc ceea ce Dumnezeu m-a povățuit în această umilă ctitorie. Până în ziua Nașterii Domnului, duceți crucile în vechile cimitire și rugați-vă ca morții voștri să-și regăsească liniștea dăruită de îngeriț  Dacă ruga voastră va fi fierbinte, morții aflați dincolo de poduri se vor întoarce în vechile morminte,urmărind lumânările aprinse.

Am primit o poruncă și pentru preotul vostru, pe care îl huliți ,uitând de învățăturile bisericești. Îi cerem ca biserica veche să fie împodobită cu vechile icoane și cu altele oferite de credincioși.

       Orovenii au rămas fără grai. Auziseră cu adevărat vocea unui Mare Ierarh sau aceste gânduri fierbeau în mintea fiecăruia dintre ei?

       După acest moment sacru, slujba se termină și începu pomenirea propriu-zisă. A fost chemată în biserică și „păcătoasa” care îl hulise pe Țârel cel Bătrân.  Și-a cerut iertare Floricăi Țârlogeanu, sărutându-i mâna. Aceasta o îmbrățișă cu lacrimi în ochi .luând-o de mână și oferindu-i un scaum la praznic. Un gest creștinesc, făcut de un om cu suflet mare.

       Ziua fiind mică, orovenii , are erau veniți de dimineață , au plecat acasă mulțumiți, dar și îngândurați. Au înțeles că greutățile erau cât pe-aci să le zdruncine încrederea în biserică și în slujitorii ei. Primiseră câteva semne privind mânia lui Dumnezeu. Toți  știau din bătrâni că Dumnezeu nu bate cu parul. Au înțeles că pentru omul neajutorat, singurul sprijin vine de la Cel din Ceruri

           O nouă noapte în containerele oferite de primărie putea fi o noapte plină de speranțe. Dacă biserica revine în vechiul lăcaș, nu vor putea reveni  și ei la casele în care au copilărit și au cunoscut bucuriile dulcii păsări a tinereții?

 Cine Știe? Poate că lucrurile vor ieși de sub zodia strigoienilor.  Abia așteptau să vină zorii. Aveau treabă multă. Mai întâi vor aranja vechea biserică.Primarul  Urlatu aflase de cele întâmplate la biserică și se apucară dis-de -dimineață să retraseze vechile morminte, luând ca reper de bază Monumentul Antoneștilor.    Schițele cu amplasarea mormintelor porneau de aici. Acum , tehnologia avansase. Exista GPS și coordonatele fiecărui oc de veci puteau fi ușor și rapid reconstituite.

           Ziua de după slujbă, o zi de luni cu lapoviță și ploaie,  aduse tot satul pe drumul dintre vechea și noua așezare. Acolo unde erau mai mulți în familie se împărțeau între mutarea rucilor și amenajarea bisericii. Oamenii prinseră curaj. Ce-o fi !o fi. Cele întâmplate în biserică îi însuflețiră și-i scoaseră  din starea de frică, din frica celor doi metri sub pământ. Era un alt Orovel. Poate a venit vremea ca Dumnezeu să le pună mâna în cap.  Nu aduce anul, ce aduce ceasul. 

Prima care-și mută crucile în vechile cimitire fu chiar Flori, ajutată de mai multe vecine ,obișnuite cu darea de mână a soției lui Andro. Le mulțumi, le cinsti cu un păhărel și plecară spre vechea biserică pentru a da o mână de ajutor. Mai duse de acasă  ștergare frumos brodate, fețe de masă pentru altar, un mic suport de lumânări, pâine și vin pentru cuminecătură.

Orovenii mai în vârstă își făceau cruce, mulțumindu-i lui Dumnezeu că și-a întors iarăși fața la ei.

       Va urma!