Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

 Doi metri sub pământ (Roman foileton) (30

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 1 (133), Decembrie 2019
V-ați iubit vreodată țara?
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

 Doi metri sub pământ (Roman foileton) (30

Primit pentru publicare: 23 Ian. 2020
Autor: Prof. Vasile LEFTER, Focșani
Publicat: 23 Ian. 2020
© Vasile Lefter© Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


                                         Doi metri sub pământ
                                            (Roman foileton)
                                                       30

După duminica dinaintea Crăciunului, orovenii au fost anunțați că topometriștii au trasat vechile morminte după schițele existente la primărie și la biserică. Pentru că unele cruci erau din marmură sau din piatră cioplită și nu puteau fi cărate cu ce aveau la îndemână urmașii celor decedați, preotul Agălinei făcu rost de un tractoraș cu remorcă și de un excavator pentru a fi deslocate crucile mai grele.  Satul era acum dominat de femei, majoritatea în vârstă. Bărbații ,puțini la număr, mai aveau treabă și pe la cârciumă.

Mai întâi  fu adusă  crucea răposatului Sofronie, căruia  Leanca Arghiroiu nu-i făcuse nicio pomană, fiind sărăntoaca satului. Era o cruce mică din lemn de brad, ușor de cărat. Mormântul bărbatului răpus de tuberculoză se afla într-o margine. Încă mai era în picioare un liliac bătrân, care dădea semne de uscăciune. Un îngrijitor angajat al primăriei fusese trimis în vechile cimitire pentru a ajuta oamenii fără puteri. Crucea lui Sofronie Arghiroiu fu pusă în vechiul locaș, care încă nu se astupase cu pământ.  Leanca își făcu o cruce mare, aprinse o lumânare și plecă mulțumită spre casa dărăpănată de pe malul lacului cu broaște mecanice, la care spera să se întoarcă într-o zi. Deocamdată se temea de furia strigoienilor. De fapt, nu prea se temea de moarte. Dincolo nu putea fi mai rău ca aici. După decesul  bărbatului  răpus de boala de plămâni fusese curtată de un fierar din Bogzeni. Acesta îi propuse un concubinaj, dar îi cerea să se mute la el. Leanca acceptă să guste din când în când din plăcerile carnale, însă rămase în odăița ei cu vedere spre lac.

Pe măsură ce soarele se înălța timid pe cer, orovenii care mutau cruci se înmulțiseră. Unii erau chiar puși pe glume.

-Tanti Marița, de ce muți crucea? Nu-ți era mai aproape cimitirul nou? Vrei poate să fii îngropată în același mormânt cu bărbatul care  i-a înmuiat bine oasele cât a trăit?
– Ce treabă ai tu ,cioflingarule, cu bărbatul meu ? Nu prea s-au bătut femeile pe tine. Tot satul știa că ești beteag din naștere și nu poți avea copii. Ai rămas același necioplit, o ciupercă nebună și atât.
– Ho! Oprește-te moară de piatră hodorogită. Glumeam și eu să mai treacă timpul. Vrei să te ajut să duci crucea?
– Lasă . nu te obosi! Nu vreau ca diseară să-ți faci cale și să-mi spui că ai venit să tai lemne. Nu vezi că ești o epavă pe picioroange?

Aceste înțepături  între doi foști ibovnici fură curmate de huruitul tractorașului care căra cruci mai grele.Erau crucile familiei Țârelogeanu, respectiv crucile de la mormintele Murgenilor și de la mormentele familiei Țârel, în total patru cruci grele de marmură.

Orovenii au înțeles că s-au speriat prea ușor de ceea ce putea să se întâmple. Lipsa de infomare a autorităților sau poate manipularea din partea celor interesați au dus la bulversarea traiului anost al orovenilor.

Chiar și părintele Agălinei a înțeles că mutarea bisericii a fost o eroare, scăzând încrederea credincioșilor în puterea lui Dumnezeu.
Temutul lac dormea impasibil. De la o vreme, au fost zăriți chiar pești sărind sub razele soarelui de decembrie.
Având ajutoare de nădejde, Flori asistă la plantarea celor patru cruci din marmură  pe vechile locuri. Aprinse o duzină de lumânări la  mormintele celor dragi și dădu ceva de pomană pentru pomenirea răposaților,  rostind cunoscutele formule consacrate…  să fie de sufletul…

Se întoarse acasă tristă. De sărbători va fi singură. Cornelius și frumoasa   Juana și-au amânat venire în Oroveni. A primit un mesaj cu scuze. Motivele amânării întoarcerii în Oroveni erau de natură economică. Juana de Santiago nu reușise să încheie toate tranzacțiile. Voia să –și vândă toate bunurile și, împreună cu cei apropiați, să –și continue viața alături de Cornelito la Oroveni.

Până seara, cele trei cimitire îșși recăpătară aspectul de odinioară. Singura problemă era că mort.

Iții scheletici plecaseră aproape toți dincolo de poduri. Noaptea se auzeau vaiete din partea din față a marelui cimitir de lângă firavul Orovel. Intrați la doi metri sub pământ, lângă monumentul  funerar al preotului strămutat șiel, celebrul Gică Zaineal,  scheleticii avură  surpriza să nu poată ajunge la crucile aliniate în cimitirul de circumstă.

Nu găsiră culoar de plimbare pe sub cruci, fiindcă aici nu fuseseră săpate gropi, cu vreo două-trei excepții,  acolo unde erau decedați de curând.

Mobilizarea exemplară  a orovenilor, dar și frica de a nu se întoarce oamenii lui Strigoianu, au dus  la revenirea în  vechile cimitire. Nimeni  nu putea spune care mormânt are scheletici și care nu are.  Exodul de luna trecută  fusese unul parțial. În căutarea crucilor plecaseră cei mai „în putere”. Morții vechi din care nu mai rămăsese cine știe ce au rămas lângă lac, neîncumetându-se la această aventură a strămutării.

Mulțumit după această zi de trudă generală , era și părintele. Biserica arăta parcă mai falnic decât înainte. Avea la dispoziție și banii donați de familia Țârlogeanu. Când privea teancul de bancnote , îi sclipeau  ochii. Necuratul îi șoptea la ureche lucruri drăcești, îndemnându-l să părăsească Orovenii, să ia toți banii și să se însoare undeva departe. Se cutremură la aceste gânduri, își făcu o cruce mare și se duse și el în cimitir, oprindu-se vreme îndelungată la mormântul Stamatiței, fosta sa preoteasă. Se simțea singur și într-un fel hulit de enoriași. Își puse în minte cu jurământ pe crucea răposatei, să ducă o viață de ascet, pentru a recâștiga încrederea și respectul  bunilor creștini pe care îi păstorea.

Se întunecase de-a binelea. Avea de mers mult până l casa din container de peste apă.  Se hotărî să rămână peste noapte în casa parohială, din care nu mutase  nimic dincolo. Era puțin înfricoșat la gândul că nu e nimeni în jur. Își luă inima în dinți , pregătit pentru orice. Mâncă un covrig înmuiat în apă, lăsă aprinsă o candelă și se întinse pe patul cu saltea de paie gândul zburându-i spre vremea când era tânăr și preoteasa îl mângâia drăgăstos. Urâtă boală e singurătatea! Ațipi ,oftând.

Se cufundă într-un somn de plumb. Visele îl invadară, făcându-l să tremure de spaimă. Se făcea că în fața casei parohuale s-au oprit mai mulți scheletici, aliniați ca la armată, după înălțime și grad. Cântau în cor ceva ritmic, auzit doar la ședințele de instrucție ale recruților americani:
-„Un,doi ,trei, patru, Grăbiți pasul, dragi scheleți, Mergeți mai vioi ,băieți. Lumea iar se alarmează, Ocărând se întristează, Haideți că se luminează. Avem cruci, Avem morminte, Mergem vesel înainte. Avem preot , Avem rude,Aflate pe nu știu unde. De-acum vom dormi și noi,Până la judecata dreaptă,Ce va veni peste noi.  Cei mai norocoși cândva,Poate că vor învia!”

Preotul Agălinei sări din somn. Se închină la icoana Maicii Domnului. Dincolo de fereastră i se părea că aude voci. O clipă crezu că halucinează, că a luat-o razna. Ridică perdeaua și aproape de zidul cel mare al cimitirelor i se păru că vede un șir de schelete de un alb nefiresc. Erau morții grăbiți să-și ocupe mormintele părăsite pentru un timp.

A doua zi, făcu o slujbă de binecuvântare pentru morții orovenilor. Oamenii, multe femei și vreo cinci-șase bărbați, plecară liniștiți spre casele ocupate provizoriu . Morții nu se vor mai transforma noaptea în strigoi. În vechile morminte, poate își vor regăsi liniștea mult dorită.

Venirea  Crăciunului nu mai era prilej de bucurie pentru sătenii din Oroveni. Fiecare își pregătise o bucată de carne pentru masa altădată prilej de sărbătoare.

Era liniște și ziua și noaptea. Nu se mai auzeau glasuri de copii repetând  colinde pe la șura de paie. Vreo trei bărbați trecuți de prima tinerețe se hotărâră să meargă totuși pe la noile case de ocazie ale orovenilor. Li se alăturară și vreo cinci femei cu voci frumoase. Unii se gândiră chiar să readucă în satul –surogat vechea practică a mascaților. A fost o surpriză pentru toată lumea. După datină, colindatul a început de la preot. S-a bucurat mult părintele Agălinei. I-a omenit cu o felie de colac, nuci și un pahar de vin. Bani nu le-a dat , asigurându-i că banul este ochiul dracului.

Colindătorii au luat pe rând containerele-locuință, fără a aștepta să fie răsplătiți pentru colind. Românul este însă orgolios și nu acceptă să fie considerat calic. Fiecare s-a străduit să recompenseze după puteri  gestul plin de noblețe al cetei de colindători,care nu a ocolit pe nimeni.

Florica Țârlogeanu aștepta cu emoție ceata care nu mai venea. Se făcuse târziu și nici urmă de colindători. Nu cumva au uitat-o? Nu cumva oamenii din Oroveni sunt supărați pe  familia ei?

Fu smulsă din aceste gânduri negre de lătratul câinelui din cușca de la poartă. Se grăbi să coboare. Poarta era deschisă, dar nu se vedea nimeni. Ceva se întâmpla. Nedumerită, se întoarse  cu gând să intre în casă. Poate doar i se păruse că vine cineva.  Afară bătea un vânt ce prevestea zăpadă.Mai avea câțiva pași până la intrarea principală . Tocmai când puseră mâna pe clanță,zeci de glasuri îi strigară „La mulți ani, Flori !” Ceata de oroveni începu cu glas fermecător un prim colind pentru tineri. Urmară colinde pe care ea însăși le cântase în tinerețe împreună cu multe din orovencele venite astăzi la casa ei. Cineva mobilizase tot satul. Pentru oroveni, Flori era o sfântă. Atâta bunătate și curățenie sufletească , mai rar de găsit. Flori asculta  fiecare colind, plângând.Toată viața i se derula prin față.

Uitase de frig. Se amestecase printre colindători și ea însăși cânta ca pe timpuri. DOAMNE, CUM AU ZBURAT ANII!

După ultimul colind, un colind pentru flăcăi, îi invită pe toți în living. Prietenele ei aduseră prăjituri de post, țuică și vin. Unii erau pentru prima dată aici. Trecuseră de miezul nopții. Urătorii se pregăteau să plece. Flori, după datină, le pregătise câte un plic cu bănuți de sărbători. Nimeni nu mai zicea nimic. La urmă ,lângă ieșire.mai era un colindător cu mască. Flori bănuia ceva. Dar nu era sigură. Îl rugă să-și scoată masca.  Se auzi o exclamație de uimire. Era însuși preotul satului, părintele Agălinei, care fusese convins de inițiatorii grupului  de colindători că locul preotului este lângă mireni.Și la bine, ți la rău!

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.592 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5