Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 6 (126), Iunie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Doi metri sub pământ (roman foileton)

Primit pentru publicare: 10 Iun. 2019
Autor: Prof. Vasile LEFTER, Focșani
Publicat: 10 Iun. 2019
© Vasile Lefter, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

Doi metri sub pământ
                                             (roman foileton)

                                                              3

Orbit de lumina albastră și înfricoșat de uruitul din adâncuri, m-am întors cu gândul să fug. Mă lovii de un perete de lut galben. Un râs horcăit răsună în apropierea mea. Nu vedeam nimic. Mă simții smuls de o mână scheletică, asemănătoare cu cea din laboratorul de anatomie. Cu greu reușii să articulez câteva vorbe:

-Cine ești? Arată-te!

Răspunsul veni de foarte aproape, silabisit, dar inteligibil.

-Sunt purtătorul de cuvânt al mor ți-lor din cele trei cimitire. Poți să-mi spui Voce. Nu am chip. Sunt doar un schelet. Majoritatea colocatarilor de aici și-au procurat măști, dar nu le folosesc decât în aventurile nocturne, când colindă casele oamenilor pe care i-au iubit sau i-au urât. Pentru a pătrunde în lumea noastră, a mortăciunilor, e nevoie să-mi spui numele întreg .

Privindu-l atent, am observat că avea atârnat de gât un  fel de cub luminat multicolor. Era de fapt un adaptor de comunicare cu lumea de la suprafață. Și mie, la plecarea spre locuințele morților,  mi s-a dat  un obiect asemănător, de care uitasem. Lumina de pe adaptorul meu trebuia sincronizată cu lumina de pe adaptorul interlocutorului mort. Astfel, comunicarea devenea firească. Mi s-a spus că dispozitivul audio-video este prevăzut cu raze laser, utile în caz de pericol. Șefii mei de la radioul cosmic „Să comunicăm în univers” m-au asigurat că voi putea fi recuperat din uriașa groapă de la doi metri sub pământ. Singura condiție era să nu admit nicio atingere din partea mortăciunilor, nici chiar atunci când scheletele circulă îmbrăcate și poartă pe chip o mască umană.

-Te mai întreb o dată. Care îți este numele întreg? ca să te trec în evidențele Marelui Cimitir.

-Și dacă refuz să ți-l spun?

-Te întinzi într-un cosciug rămas gol și aștepți să devii schelet.

-Unde sunt proprietarii de drept ai sicrielor goale? E ceva diavolesc aici. Este un atac la proprietatea privată. Văd că au rămas doar sicriele de duzină. Cele de lux au dispărut. Cine le-a luat?

-Nu am căderea să –ți răspund. Află doar că unii proprietari de coșciuguri au suportat rigorile legii din adâncuri. Nu au respectat regulile impuse de superiori și au fost coborâți la nivelul II, la patru metri. Cei mai îndărătnici au fost lăsați cu scheletul în poziție verticală.

-Cine hotărăște aici mișcarea morților?

-Chelbosul reformat. Strigoianu. A fost desemnat prin vot de sfatul celor omorâți de neveste în somn. De fapt, ei dirijează și ieșirile așa- zișilor strigoi în miez de noapte. E un adevărat comandament , dotat cu de toate. Au tablete, camere de supraveghere, microfoane de tip securist. Noi , cei de rând , nu știm mare lucru. Se discută între schelete că unii  dintre șefi nu ar fi chiar morți cu adevărat. Sunt doar metamorfozați prin tehnici speciale. De cine anume? Dumnezeu sau Satana știu. Noi, morții de rând, o ducem rău și aici, ca și pe vremea când ne închinam la soare. Eu am fost învățător la școala care acum nu mai e. Am murit de tuberculoză. Iarna dormeam în frig. Multora dintre morți le-am fost dascăl, învățându-i să scrie și să citească. Acum, nimeni nu-mi mai acordă nicio atenție. Pe nevastă și pe copii nu i-am vizitat niciodată după moarte. Sunt necăjiți și nu prea au ce să-mi dea de pomană. În zile de sărbătoare, stau și eu mai aproape de norocoșii care sunt tămâiați și în numele cărora se dă de pomană. O boare din mirosul bucatelor date pentru sufletul celor plecați ajunge și la mine. E greu să fii viu, dar nici să fii mort nu-i ușor. Preotul spune la slujbă că cei decedați merg în loc cu verdeață, unde nu e nici durere , nici întristare. În schimb, e multă singurătate.

Un țiuit ascuțit sparse liniștea confesiunilor de la intrarea în țintirimul orovenilor. Pe adaptorul Vocii-purtător de cuvânt al morților locali dansau luminițe multicolore. Șeful din adâncuri aflat la punctul de comandă cu vedere panoramică era nerăbdător să afle cum a  pătruns pe domeniul din subteran un individ cu aparatură de comunicare audio și video, pe care a încercat să o bruieze, dar nu a reușit. Va trebui să raporteze superiorilor aceste lucruri, dacă nu se va descurca singur.

Din considerente diplomatice, i-am spus Mortului-paznic numele și prenumele, pentru a-i câștiga bunăvoința. Putea să-mi se adreseze cu Alexander.

Plecăm amândoi spre punctul de comandă. Nu putea fi prea departe. Erau trei cimitire în unul singur. Crucile rămăseseră la suprafață. Cel prin care mergeam acum era cimitirul bărbaților. În stânga, , era al femeilor. Se mai vedea câte o răposată care nu se ridicase încă din confortul micii case din lemn, așteptând să se scheletizeze complet. Fiecare făcea ceea ce dorea. Și aici era un fel de democrație. Democrația acelora care au mult de așteptat până la învierea morților. Sicriele îngerilor –copii erau ca niște cutii- jucărie. Pentru ei, moartea nu conta, neștiind ce este aceea viață. Doar Domnul îi are în pază. Dacă ar fi trăit, acum ar fi fost la vârsta logodnei. Plânsul mamelor, îmbătrânite deja, este și acum sfâșietor. Niciun suflet nu se poate ridica la cer, fiindcă judecata încă nu a fost înfăptuită. Nu se știe cine merge în rai și cine merge în iad până la judecata ce va să vină. Este o logică perfectă transmisă de cărțile sfinte.

Mersul printre mormintele goale era anevoios. Candele aprinse de o mână nevăzută clipeau în dreapta și în stânga cărării umede trasate de cele două rânduri de sicrie, sau de foste sicrie, ducând spre un punct generos luminat de obiecte fosforescente. Era monumentul funerar al Antoneștilor, din granit și marmoră, cu masă și bănci, cu ecrane video și radar de supraveghere a ceea ce se întâmplă la suprafață. Cavoul era proiectat pe patru nivele. Se cobora până la opt metri față de cota zero. Înălțimea la suprafață era simetrică. Din familia vechilor moșieri  Antonescu nu mai trăia nimeni. Ultimii urmași erau răspândiți prin lume. Locuitorii din Oroveni priveau cu teamă această construcție, în total contrast cu bietele morminte năpădite de buruieni și gușteri. Nu prea se omorau orovenii cu îngrijirea mormintelor. O lumânare pusă la cruce din an în Paște și vreo tămâiere a vreunei babe uitată pe acest tărâm.

Strigoianu a ales acest loc strategic, care oferea tote condițiile unui punct de comandă, atât pentru adâncuri, cât și pentru suprafață. Tainele impunătorului monument funerar nu interesau pe nimeni. Însuși preotul credea că monumentul este lucrarea diavolului. Noaptea porneau de aici strigăte de ajutor și vaiete. Fulgere țâșneau din adâncuri și când nu era ploaie. Alexander citise mult despre lumea aflată la doi metri sub pământ. Hotărârea de a pătrunde sub cruci i-a fost stimulată de conducerea radioului la care lucra, pentru a spori audiența prin informații și reportaje de senzație. La început, ideea l-a îngrozit. Abia după ce a fost pusă la punct aparatura de protecție, cu laser și holograme, a prins îmbărbătare. Știa că e șansa vieții lui de a trăi o experiență unică, al cărei sfârșit nu-l putea nici măcar intui. Oricum, își făcuse testamentul. Doamne-ajută! Cu o moarte toți suntem datori!  Nu avea familie, deci putea risca.

Vocea – paznic îl conduse până la o intersecție bruscă, indicându-i aleea din dreapta. Mai merse vreo cincizeci de metri în semiîntuneric și, deodată,  simți o mână care-l țintui locului. Un fulger ca un arc voltaic lumină un fel de scenă cu un tron din marmoră roșie. O namilă în costum de cosmonaut și o mască cu față schimonosită îi făcu semn să se apropie la doi metri, distanță la care simți iar că o mână îl apasă puternic, împiedicându-l să mai înainteze. Uriașul de pe tronul de marmoră sau de granit începu să-l interogheze cu o voce care venea de pe alt tărâm:

-De obicei, sunt un conducător bine informat. Surprinzător, despre prezența ta în această lume a morților îmi creează un disconfort din punct de vedere al autorității și al misiunii nobile ce mi-a fost încredințată. Știu doar că te numești Alexander , că până mai ieri lucrai ca reporter la un radio care vrea să ne strice aranjamentele, la comanda unor forte potrivnice nouă. Ca să nu ajung la măsuri extreme, aruncându-te într-un sicriu liber, vreau să-ți pun câteva întrebări. Să-mi răspunzi sincer. De aici nu vei mai ieși. Ori  te iau ca slujbaș în ajutor, ori te supun caznelor inventate de scheletici. Prima întrebare și cea mai arzătoare. Cum ai reușit să pătrunzi în lumea de la doi metri sub pământ fără să fii mort?

– Prin practici ezoterice, asupra cărora lumea ta nu are nicio putere și nici nu le poate afla.

– Mai explicit , te rog.

-Ele sunt transmise unui grup restrâns de inițiați.

-Nu le pot obține cu forța?

-Se vede că nu știi multe. La voi , informațiile importante ajung greu. Am asupra mea o dotare care mă face mai puternic decât lumea ta. Încearcă să-mi faci un rău și te vei convinge.

-Chiar nu cred. Strigoianu făcu un semn în aer și un grup de schelete mă înconjură. Ghinionul lor a fost că țineam instinctiv mâna dreaptă pe cubul cu leduri activate. Scheleticii au fost aruncați la câțiva metri, spre uimirea comandorului Strigoianu. Nu mai pun la socoteală că șefii mei mă monitorizează de la distanță, 24 din 24.

-Se pare că lucrurile sunt ceva mai complicate. Găsesc eu o cale de a rezolva imixtiunea ta în lumea mormintelor.

Luat prin surprindere, Strigoianu uită deschis un canal radio De jos veneau sunete codate. Un clipocit de apă curgătoare de mare debit și viteză. Înainte de a închide Fanta de lumină, apucai să văd sub tronul lui un fel de barcă sofisticată cu trei ciudați costumați în izopren și cu măști mortuare. De gât aveau atârnate un fel de microfoane. Încep să apară misterele. Ar fi mare păcat să fiu expulzat prin metode ce-mi scapă și să nu descopăr această lume ascunsă oamenilor obișnuiți. Aventura mea la doi metri sub pământ este programată doar pentru 40 de zile, număr luat din practica bisericii. E o perioadă fixată pentru cea mai importantă pomenire după moarte. Credința că sufletul decedatului se înalță la cer este contrazisă de cărțile sfinte.

Mi-am întors privirea spre impunătorul tron de marmoră, dar Strigoianu nu mai era. Mor de ciudă că mi-a fost distrasă atenția și nu am observat mirajul.

Pe ecranul uriaș din spatele tronului se proiecta un grup de fete în alb , mișcându-se languros pe ritmurile boleroului lui Ravel. Din surpriză în surpriză. Monumentul Antoneștilor nici pe departe nu era dedicat morților. Înțeleg din ce în ce mai bine că aici este o fortificație diabolică, în care morții sunt doar pretext de inducere în eroare și de acoperire a unor întâmplări care deocamdată îmi scapă.

Dacă voi rezista cele patruzeci de zile la doi metri sub pământ, voi deveni celebru și voi ajuta oamenii să înțeleagă că punerea mortului în sicriu este o afacere de succes abia după ce este coborât în groapă.

Va urma…