Primit pentru publicare de la autor, prof. Teodor Epure, 26 mai 2014.
Editor: Ion Istrate, 26 mai 2014.

DUMITRU OLARU – APOSTOL, TEMERAR DESĂVÂRȘIT

”Un om mare nu are prilejul să facă totdeauna fapte mari, dar el se simte oricând vrednic de ele și e totdeauna gata să le facă. E om pentru că nu are de ce să se rușineze înaintea nimănuia și poate conduce pe alții, fără să-i rușineze.”
Nicolae Iorga

Când am pășit pentru prima oară pragul școlii și am intrat în clasă, am găsit învățătorul căruia îi păstrez și astăzi imaginea în comorile de taină ale sufletului meu. L-am găsit într-o școală modestă, cu patru săli de clasă, cu niște bănci lungi, cu sobă de tuci, care încălzea repede și se răcea la fel de repede. Nu cred că există om, oricât de sus ar ajunge pe scena socială, să nu-și amintească de primul său dascăl. Este suficient să închid ochii doar o clipă și-mi apare în față imaginea învățătorului meu, care mi-a dăruit lumină din lumina lui, deschizându-mi ochii minții. Merită deci să-mi întorc gândurile spre cel care m-a însoțit în lumea plină de taine a cărții și cu mare emoție și profund respect, îndrăznesc să scriu câteva rânduri despre el. deși au trecut ani mulți, nu i-am uitat chipul, glasul care mi-a cucerit inima, mersul, când străbătea clasa, ochii care străluceau când era vorba despre lucruri vrednice de stimat, atâtea amănunte care nu se uită niciodată.

Pe vremea marelui povestitor, Ion Creangă, i se spunea dascăl celui care punea elevului creionul în mână, învățându-l buchiile cărții, iar mai târziu, datorită importanței sale sociale și naționale, i se mai spunea și ”apostol”, în sensul oarecum înrudit cu cel al ucenicilor lui Isus, întrucât și ei răspândeau lumina devenirii întru ființă. Acest fapt mi-a permis să consider pe învățătorul meu, Dumitru Olaru, un adevărat apostol, temerar desăvârșit.

Dumitru Olaru s-a născut la 16 octombrie 1895, în comuna Tureatca, din fostul județ Dorohoi, astăzi în Ucraina. Urmează cursurile primare în satul său natal, apoi Școala Normală din Iași. În anul 1916 este mobilizat pe front, în timpul primului război mondial unde, pentru capacitatea sa militară a fost avansat la gradul de căpitan, primind în același timp, pentru faptele sale de arme, medalia ”Victoria”, conferită de regele Ferdinand. După război este numit învățător în satul său natal, transferându-se apoi la școala din Cordăreni, la școala din Petricani și, în sfârșit, la Vorniceni, de unde a ieșit la pensie în anul 1957.

Profesorul universitar Octavian Ionescu, în cartea sa, ”Însemnări istorice despre satul Vorniceni din ținutul Dorohoi” consemnează : ”Dumitru Olaru a venit în Vorniceni la 1 septembrie 1932. Absolvent și unul dintre fruntașii Școlii Normale «Vasile Lupu» din Iași, învățătorul Olaru, la venirea în Vorniceni avea deja gradul didactic I, era căpitan în rezervă și luptase pe front în primul război mondial. Cu o pregătire temeinică, o judecată sănătoasă și pătrunzătoare, o caldă și convingătoare elocință, precum și un deosebit simț gospodăresc, învățătorul Dumitru Olaru, adevărat apostol, a condus cu mult folos căminul cultural, de la 1 septembrie 193 până la 1 septembrie 1937”.

Învățătorul Dumitru Olaru avea un tact deosebit de a se apropia de elevi, să-i ajute în depășirea micilor dificultăți și să îndrăgească învățătura și munca cinstită. Graiul său blând, cald, potrivit și serios, devenea în unele momente, aspru. Am fost pedepsit, pe bună dreptate, în momentul când m-am încăpățânat și n-am voit să rămân la sfârșitul orelor pentru a face curățenie în clasă. (Curățenia se făcea de către noi, în ordine alfabetică, neexistând alt salariat, care să îndeplinească acest serviciu.) De la el am primit cele dintâi sfaturi, primele reguli de conduită și cele mai elementare cunoștințe care mi-au îndrumat pașii în viață. Am învățat noțiunile de ”adevăr”, ”dragoste de frumos”, pe care le voi ține minte pe tot parcursul vieții mele. Sub privirile sale, am adunat ceas de ceas, cuantumul de cunoștințe cu care am trecut dincolo de porțile școlii. Prin lecțiile sale de istorie și cântecele patriotice aduse din Bucovina, mi-a format o adevărată conștiință patriotică. Am învățat să iubesc ruinele locurilor unde au trăit acum câteva mii de ani oameni, pe teritoriul comunei noastre. Împreună cu el am vizitat relicvele istorice de pe vremea neoliticului de la Podul Ibăneasa, unde s-a descoperit ceramică cucuteniană. Ne-a învățat să iubim pădurea, izvoarele, cântecele bătrânești, basmele, ghicitorile, proverbele și zicătorile, tot ce aparține sufletului nobil al poporului nostru român.

Pentru el clasa era o scenă, lecția, o adevărată scenetă, noi, spectatori, iar învățătorul, un actor desăvârșit. Îmi amintesc cu plăcere despre o lecție de compunere cu titlul ”Barza”. Când am sosit din pauză, am găsit pe tablă scris, următorul text, după care trebuia să alcătuim compunerea : ”La sfârșitul lunii martie încep a sosi berzele din țările calde. Ele ne anunță sosirea primăverii. Sosesc în cârduri lungi și trag la cuiburile lor. O pereche de berze și-a făcut cuib pe grajdul meu. S-a uitat în jur să vadă dacă domnul învățător a măturat ograda, pentru că vin sărbătorile de primăvară, Sfintele Paști”. Curiozitatea noastră a fost maximă în momentul în care ne-a desenat pe tablă o barză, explicându-ne că ”barza este îmbrăcată cu o haină albă și tivită cu negru”. În timp ce noi scriam compunerea, domnul învățător nu lăsa niciun elev neverificat. Trecea printre bănci, zăbovind în spatele fiecăruia și ne urmărea atent pentru a putea să ne dea sfaturile necesare alcătuirii unei bune compuneri.

Peste mai mulți ani, într-o primăvară, când frunzele copacilor tremurau la adierea ușoară a vântului, firele de iarbă începeau să răsară pe marginea drumului, cucul și-a dezlegat limba și-și striga numele pe coasta dealului Filimon, de lângă biserica cea nouă, iar rândunelele își căutau cuiburile, am făcut o vizită domnului învățător. Scopul vizitei mele era să primesc unele informații privind obiceiurile și tradițiile din satul său natal, Tureatca, cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Intrând pe poartă, am observat un câine cu urechile ascuțite, conștient de misiunea sa, stătea culcat cu botul pe labe și cu ochii țintă la mine. Domnul învățător a ieșit din casă și m-a primit cu multă dragoste. Mă strânse în brațele sale tremurânde, cu o voce moale, întristată, care pătrunsese până în adâncul sufletului meu și, cu ochii pătrunzători, care sticleau de plăcerea întâlnirii. Am stat la taifas sub umbra teiului ce avea o coroană bogată, din poarta gospodăriei sale modeste. A depănat multe amintiri plăcute și neplăcute din timpul vieții sale. Am aflat că s-a născut la Tureatca, nu departe de Pomîrla și că s-a transferat la Vorniceni pentru că avea o populație școlară numeroasă și mai multe cadre didactice. Aici a găsit mulți oameni harnici și gospodari, care l-au primit cu multă dragoste și bunătate, căsătorindu-se cu fiica preotului din sat. Această meserie nobilă și frumoasă i-a conferit un spor de demnitate și mândrie. Și-a împărțit timpul între catedră și viața localității, reușind să se integreze ușor în viața social-obștească a satului. A îndeplinit funcția de președinte al cercului cultural al învățătorilor din mai multe sate, astăzi, funcția de responsabil al cercului pedagogic. Cercul cultural se ținea o dată la doi ani. Atunci, avea loc în școală o serbare la care participau învățătorii, preotul satului și autoritățile locale, se țineau cuvântări, se prezentau coruri, se jucau mici piese de teatru, se recitau poezii. Aceste cercuri culturale fuseseră înființate și încurajate de ministrul Instrucțiunilor Publice de atunci, Spiru Haret. De asemenea, mi-a povestit că, deși este la o vârstă mai înaintată, continuă să citească și să recitească opere literare memorabile, cu aceeași pasiune, pe care o avea în tinerețe.

Înainte de a termina discuția, mi-a mărturisit, cu același glas duios, că dorește să se transfere la Câmpulung Moldovenesc, unde fiica sa, Angela, era profesoară de limba franceză. Soția sa, Natalia, fiică a satului vornicenean, interveni prompt în discuție și-mi spuse răspicat că nu se poate despărți de teiul sub acoperișul căruia se afla și a crescut, de satul Vorniceni, unde tatăl său a păstorit 45 de ani, la biserica cea nouă, de casa părintească unde s-a născut și că aici vrea să-și petreacă bătrânețile.

Acest apostol temerar și-a dăruit în întregime viața școlii și satului care l-a adoptat. Aproape toți cetățenii din Vorniceni mai tineri de 60 de ani au deslușit slovele cărții cu ajutorul său. La el au găsit întotdeauna un sprijin și un sfat bun. Din respect față de el, majoritatea foștilor săi elevi, îi săruta mâna, atunci când se întâlneau pe stradă.

Peste câțiva ani, într-o primăvară, când ghioceii și brebeneii își ițiseră deja capul din alba nea și se-ncălzeau sub razele soarelui, soția sa, Natalia, a plecat în lumea selenară, căci timpul face gol în jurul nostru, ne omoară ființele scumpe, ne îmbătrânește și ne duce spre moarte. După acest moment nefericit, Dumitru Olaru, a simțit cum vălul de liniște ce-i înfășura sufletul, în timp ce trăia soția sa, s-a rupt brusc. Moartea soției sale, pe care a iubit-o atât de mult, l-a copleșit. Îl vedeam adeseori, vizitând mormântul soției sale, lăsând lacrimi și flori. Odată cu despărțirea de ea, i-a dispărut și zâmbetul. Învățătorul Olaru devenise alt om. Absent la tot ce-l înconjura, este mereu trist, mereu gânditor și cu privirea pierdută. Azi îl înțeleg mai mult decât atunci. Singur, a încercat cu greu să-și redobândească liniștea sufletească de odinioară. Prin fața sa au început să treacă fapte și oameni, care la vremea lor, au însemnat ceva pentru dânsul. A trecut prin fața sa războiul, când era căpitan, seceta din anii 1946-1947, momente când făcea exerciții cu grupele de premilitari și alte aspecte nedorite pe care le-a trăit în perioada regimului comunist. Acum, i se păru că înțelege mai bine faptele din trecut, asupra cărora nu s-a oprit, fiindcă viața lui s-a consumat la catedră și n-a avut niciodată răgaz să-și consulte serios conștiința. În aceste momente de cumpănă, se hotărăște să părăsească satul Vorniceni, unde a lucrat un număr însemnat de ani și să se transfere în orașul Câmpulung Moldovenesc, unde și-a petrecut bătrânețile și unde s-a sfârșit la o vârstă respectabilă.

Când m-am așezat să scriu aceste rânduri, am crezut că n-o să fiu în stare să le termin, dar mi-am dat seama că am spus tot ceea ce aveam de spus, despre adevărata față a dascălului meu. Aș mai vrea să spun doar atât : ”Plecăciune până la pământ, Domnule învățător” ! Această apreciere o fac din inimă, cu recunoștință, cu adâncă stimă și admirație pentru un suflet bun, pentru frumusețea și măreția muncii sale de educator, pentru întreaga sa conduită, un exemplu al științei și al artei de a fi om.