Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 16 → 2024
Eckhart Tolle sau despre puterea de a fi prezent
Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 3 (135), Martie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE
Eckhart Tolle sau despre puterea de a fi prezent
Primit pentru publicare: 17 Martie 2020
Autor: Tudor PTECU
Publicat: 19 Martie 2020
© Tudor Petcu, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Eckhart Tolle sau despre puterea de a fi prezent
Una dintre problemele, sau mai bine-zis dilemele
majore, care macină omul luat ca atare este faptul de a
fi prezent în sine însuşi, în orizontul său lăuntric
caracterizat de o multitudine de contradicţii, dar şi de o
sursă extraordinară care constituie leagănul bucuriei de
a fi oameni, de a ne fi născut. Nu întâmplător, Eckhart
Tolle, despre a cărui biografie nu se va vorbi nici pe
departe în lucrarea de faţă, aduce în lumină conceptul
de “putere a prezentului”, lansându-ne parcă o provocare de a îndrăzni să ne cunoaştem, dar şi de a descoperi că noi, în calitate de individualităţi suntem înzestraţi
cu foarte multe capacităţi şi posibilităţi pe care le dăm
uitării fie pe drumul cunoaşterii care nu îmbracă forma
esenţială a înţelegerii, fie pe drumul evoluţiei sociale,
care, şi aceasta la rândul ei, ne împinge într-un fel sau
altul în prăpastia dizolvării. Ce este de făcut în acest
sens?
Propunerea lui Eckhart Tolle poate fi înţeleasă
ca o încercare în primul rând din partea noastră de a ne
cultiva discernământul necesar de a face distincţia
imperativă dintre cunoaştere şi înţelegere, fără de care
întâlnirea noastră cu prezentul nu ar putea avea loc. A
cunoaşte înseamnă de cele mai multe ori a dobândi, a
asimila cunoştinţe, deci a aprehenda. Însă cunoaşterea
nu întotdeauna ne garantează înţelegerea, pentru că
adesea, chiar ceea ce ajungem să cunoaştem, ajunge
să ne înşele, să ne întindă capcane provenite din
propriul nostru orgoliu pe care trebuie să-l percepem în
calitatea sa de entitate separată de fiinţa umană.
Cunoaşterea înşelătoare pe care am încercat să o
subliniez este posibilă numai ca urmare a minţii cu care
nu trebuie să ne identificăm, cel puţin nu de fiecare
dată. De aceea, Eckhart Tolle îşi asumă cu fermitate
principiul potrivit căruia omul nu este totuna cu mintea.
Cunoaşterea este un produs al minţii care, fără să ne
dăm seama, distorsionează adevărul lucrurilor şi în felul
acesta ajungem să ne creăm propriul nostru adevăr sau
propriile noastre adevăruri din care vor izvorî la nesfârşit
alte şi alte adevăruri ce vor face obiectul superficialităţii
noastre. Mintea este un instrument acţional specific
dimensiunii sensibile în care trăim, dimensiune ce
cuprinde în sine doar copii după idei, adică imperfecţiuni
şi umbre. Cu alte cuvinte, trăim într-o lume a umbrelor,
iar mintea noastră acţionează, atâta vreme cât îi
permitem, în conformitate cu aceste umbre.
Pe de altă parte, înţelegerea este posibilă în
măsura în care menţinem în permanenţă comunicarea
cu propriul nostru sine, cu interiorul nostru ce ascunde o
comoară fiinţială şi transcendentă care nu poate fi definită cu ajutorul cuvintelor, ci în lumina comuniunii cu
noi înşine prin intermediul căreia pătrundem pe o
treaptă ascendentă a evoluţiei spirituale. Omul este
înzestrat cu absolut tot ceea ce este nevoie, dar nu
are cum să dobândească această înţelegere decât
dacă se lasă mânat de acea putere a prezentului.
Capacităţile pe care le ascunde natura
umană şi la care s-a făcut o oarecare referire până
acum, sunt speciale datorită faptului că ele provin
din astral, sursa principală, de altfel, de unde ne
dăm seama că gândurile noastre, acţiunile noastre,
cuvintele noastre, ajung în astral. Având în vedere
că noi ne tragem seva din astral, atunci – spune
Eckhart Tolle – avem o datorie morală fundamentală
faţă de noi înşine, şi anume aceea de a trata ceea
ce nu are legătură cu sinele interior ca pe o entitate
separată. Sinele ascunde acele capacităţi spectaculoase, sau să le zicem metafizice, iar pentru
cunoaşterea Sinelui este necesară o stare perpetuă
de abandon în noi înşine, ca mod de a accede către
cele mai ascunse orizonturi de percepţie care fac
obiectul fiinţării noastre specifice, fiecare fiinţare
fiind, de altfel, un unicat, chiar ca urmare a moştenirii astrale a Sinelui a cărui nevoie primordială este
întoarcerea la Sursă. Dar atâta vreme cât vorbim
despre minte sau despre corp cu toate senzaţiile lui
specifice, inclusiv cele de durere, ar trebui să ne
dăm seama că este de datoria noastră să opunem
o anumită rezistenţă sau să spunem un NU ferm
suferinţei, durerii, incertitudinii etc. Tocmai pentru
că suntem dependenţi de facultăţile empirice ale
corpului sau de triumfalismul minţii noastre,
identificabilă uşor cu ego-ul personal, ajungem să
ne asumăm un statut de victimă şi implicit să nu
promovăm extemporalul cu viaţa, care din fericire
se tot repetă pentru ca noi la un moment dat să
deprindem discernământul necesar.
Din păcate, în general, oamenii preferă
comoditatea aparenţelor. Nu întâmplător, doi mari
moralişti francezi, La Rochefoucauld şi Paul Rée
spuneau răspicat: Nimic nu este mai insultător
decât aparenţele. De exemplu, de multe ori avem
senzaţia că ne apasă o durere corporală, organică
şi instantaneu devenim victime ale propriului corp.
Noi răspundem durerii respective, sucombând
parcă la nivel de atitudine în faţa ei, dar de câte ori
încercăm să comunicăm cu această durere şi în
mod automat cu corpul nostru? Mesajul pe care
Eckhart Tolle încearcă să ni-l transmită este unul
foarte simplu: în cele mai multe cazuri noi putem fi
proprii noştri doctori, terapeuţi, desigur, respectând
proporţiile şi situaţiile, dar pentru aceasta este
nevoie să ştim să ne situăm dincolo de corp,
afirmaţie totuşi nu tocmai uşor de penetrat.
Viaţa ne pune în diferite situaţii, fiecare cu
natura ei, dar cum ştim să fim prezenţi în situaţia
respectivă? Prin a pătrunde dincolo de elementele
componente ale acelei situaţii, asumându-ne în
acest sens toate pârghiile intelectuale şi spirituale
necesare, sau păstrând o dependenţă faţă de
aparenţele multiple care ni se înfăţişează?
O putere a prezentului nu se dobândeşte
decât dacă ne acordăm răgazul necesar de a
învăţa şi alte tipuri de limbaj decât cel verbal, cum
ar fi, de pildă, cel corporal şi, nu în ultimul rând, cel
interior care emană şi revarsă lumină asupra naturii
noastre exterioare, vocea exterioară respectând în
felul acesta firescul coexistenţei cu vocea interioară. De altfel, îndrăznind să facem mult necesarul excurs interior, independenţi fiind faţă de
cuvinte, senzaţii, prejudecăţi sau aparenţe, ne cultivăm vocea interioară deja menţionată care va
reprezenta o adevărată infuzie energetică şi spirituală atât pentru vocea noastră exterioară, cât şi
pentru cei cu care interacţionăm direct la nivelul
comunicării generale. De aceea, limbajul, deci comunicarea, are nevoie să treacă dincolo de cuvinte
şi să atingă plenitudinea Cuvântului în realitatea sa
tainică.
Nimic nu este mai important decât a fi. Nu
a şti, sau a face, sau a spune, ci a fi, căci tocmai
calitatea de a fi le înglobează pe toate celelalte.
Câtă vreme suntem, ne disciplinăm sinele, ne
debarasăm de tabloul suprafeţei estetizat de multe
ori de aparenţele înşelătoare. Astfel, ajungem să
fim în raport direct cu Sursa care transmite toate
informaţiile necesare sinelui nostru aflat în continuu
proces de perfecţionare prin conturarea unor
orizonturi energetice bazate pe autosugestie şi
autocondiţionare. Altfel spus, potrivit lui Eckhart
Tolle, noi suntem cei responsabili faţă de noi
înşine, noi suntem cei care prin puterea prezentului
ajungem să spunem da sau nu, să anihilăm
dependenţa noastră de suferinţă. În măsura în care
suntem prezenţi, vom conştientiza că întotdeauna
vom avea două posibilităţi, iar alegerea noastră
depinde doar de noi înşine.
Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania