„Elită e tot poporul român și lui trebuie să-i dăm tot ce-i mai bun.”

Adrian Păunescu s-a născut la 20 iulie 1943, în satul Copăceni, comuna cu același nume, județul Bălți, România (astăzi, în raionul Sângerei, Republica Moldova), a copilărit în satul Bârca, județul Dolj și a murit la 5 noiembrie 2010, la București, fiind înmormântat la Cimitirul „Bellu” din Capitală. A absolvit Facultatea de Limba și Literatura română a Universității din București. A fost căsătorit de două ori și a avut, oficial, un fiu și două fiice. A publicat peste 50 de volume – majoritatea de poezie (însumând peste 300.000 de versuri), dar și reportaje, un jurnal, interviuri, traduceri, un roman, proză fantastică, studii critice și literatură pentru copii. A fost redactor-șef al revistei „Flacăra” și director al revistei „Zig Zag Magazin” și al ziarului „Sportul românesc”. A fondat și condus revistele „Vremea”, „Totuși, iubirea” și „Flacăra lui Adrian Păunescu”. A fost fondator și președinte al Fundației Culturale „Iubirea”, al Fundației „Constantin” și al Așezământului „Adrian Păunescu”. A întemeiat și condus Cenaclul „Flacăra” (1973-1985), continuat cu Cenaclul „Totuși, iubirea” (din anul 1990). A realizat mai multe emisiuni de radio și televiziune. A fost senator în Parlamentul României și candidat la alegerile prezidențiale. Între multe alte distincții și omagii, a primit Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler (2003), Meritul Academic (2010) și titlul de membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova (2010). Busturi ale sale sunt amplasate în mai multe localități din România și Basarabia, liceul teoretic din comuna Bârca, județul Dolj îi poartă numele (din 2003), iar la Chișinău a fost emis un timbru cu chipul său (2013).

Adrian Păunescu a fost un remarcabil poet, prozator, traducător, publicist, eseist, critic literar, textier, ziarist, director de reviste și politician. Despre Cenaclul Flacăra, mi-a vorbit într-un serial de zece interviuri telefonice realizate de la București; iată al doilea episod, datat 4 octombrie 2005:

– Bine v-am regăsit!
– Și eu, la fel. Am simțământul că vă vorbesc dintr-o postumitate vizuală; parcă am intrat într-un fel de distanță insurmontabilă, pentru că e a doua oară în care vă vorbesc fără să vă văd și, totuși, să fiu acolo.

– Ce sentiment aveți când conștientizați distanța care vă separă de începuturile Cenaclului „Flacăra”?
– O teribilă tristețe și un pic de satisfacție pentru că am trecut prin lume fără să mă tem s-o schimb și că am reușit asta în multe privințe. Amintindu-mi limitele de la care am plecat în anii ’70, îmi dau seama ce mult s-a dezvoltat gustul tinerei generații, ce mult s-a lucrat și ce mult a contat pentru atâta lume faptul că arta, în loc să se supună tribunalelor, le-a ținut locul; n-a mai împins tinerii, prin răutate și îndemnul la confruntare și egoism, către judecătorii și infracțiune, ci i-a îmblânzit și i-a făcut mai buni. Cred că foarte multe dintre cele care s-au salvat în acei ani în România tuturor iluziilor și tristeților au supraviețuit și pentru că a existat această artă a re-compatibilizării oamenilor, a aducerii lor împreună într-o sală în care să-și cultive diferența firească, dar să-și câștige genul proxim. În cei aproape 12 ani de existență a cenaclului, o generație de tineri și-a schimbat reperele fundamentale; exista pericolul ca, refuzând o artă oficială găunoasă, să se treacă la o alta neoficială la fel de găunoasă. Acesta e sentimentul – că n-am trecut degeaba prin viață.

– Care au fost motivațiile fundamentale pentru care cenaclul a „prins” atât de entuziast?
– Cred că esențială a fost poziționarea mea în condiția de om al vremii sale. Față de ceea ce lucram, am avut comportamentul pe care l-aș fi avut în raport cu ceea ce ni se oferea de către artiștii din afara numelui meu. Am să vă dau un exemplu: pe atunci, făceam o emisiune de televiziune și luptam pentru fiecare text; la un moment dat, mă sună directorul general adjunct al televiziunii din vremea aceea, [Gheorghe] Atanasiu, și-mi spune: „Ce faceți, maestre? Ce se aude acolo?” „Ascult niște cântece.” – zic. „Care?” „Astea pe care le-am găsit, acum, în nordul Ardealului.” Și-i pun să asculte niște cântece ale unui cor din Finteușu Mare [sat în orașul Șomcuța Mare, județul Maramureș] și de la Hideaga [sat în comuna Satulung, același județ], după care el spune: „Bine, dar ascultați și acasă cântecele pe care le dați în emisiuni?” Îi zic: „Dacă eu, în primul rând, nu le iubesc, cum să le difuzez? Nu știu ce vreți să spuneți: că pe oameni trebuie să-i consider proști și că eu sunt deștept? Că eu ascult doar muzică pentru elite? Nu! Elită e tot poporul român și lui trebuie să-i dăm tot ce-i mai bun.” Se poate să auzi un cântec cum e „Hai să-ntindem hora mare/Mai aici și mai colea,/Mai aproape de hotare,/Până-n Basarabia.” [Hai să-ntindem hora mare!] și să nu te emoționezi? Sau „Treceți, batalioane române, Carpații,/La arme, cu frunze și flori!/V-așteaptă izbânda, v-așteaptă și frații,/Cu inima la trecători.” [Treceți, batalioane române, Carpații!]? Sau „Dușmanul vine cu arma-n mână/Și cu trufie în pieptu-i păgân,/Vrea să dărâme vița română,/Vrea să nu fie neam de român.” [Scoală, române!]? În cenaclu, cred că asta am reușit să fac: să mă poziționez ca și când aș fi scris pentru mine, ca și când mi-aș fi propus cel mai înalt reper; iar, dacă l-am atins, am reușit și în sensul că oamenii au primit curat ceea ce făceam, iar ei au reacționat extraordinar. Din aproape în aproape, s-a creat un repertoriu peste care nu se va putea trece.

Florin Bălănescu