Publicat de Răzvan Ducan, 17 ian.2014. Redactor de ediție: ing. Nicolae Iosub

Eminescu, portret mişcat

N-au fost cercuri în
lanuri de porumb,
Şi nici pe cer lumini
misterioase,
El s-a ivit în plânset de
copil,
Înfăşând un ghem, de
carne şi oase.

În plină iarnă i-a fost
dat să aibă,
Sfântul Botez cu apă din
Iordan,
Râu care, de la Sfântul
Andrei, încoace,
Trecea şi trece, şi prin
Botoşani.

În  „Uspenia”, treflată de credinţă,
I-a fost  îmbăierea, lună-n lumină,
„Gaură de vierme”,
cristelniţa,
Între lumea păgână şi
lumea creştină.

Cutreierându-se de
uimiri, a crescut,
Cutreierând  apoi, singur, păduri,
Căutând  în cuiburi de  şcoli,
Ouă ascunse în mari
învăţături.

Şirul cărţilor citite s-a
pierdut,
Adunat pe abacul  bucuriilor sale,
Şi fiecărei biblioteci,
el i-a dat,
Cordon ombilical, de
bătucită cărare.

Femeilor cu nuri şi
blonde plete,
În jurul cărora avea
mişcări revolute,
Le-a  făcut portrete-n minereu,
În lumea  gelatinoasă de sub frunte.

Preaplinul iubirilor lui
inunda,
Arome de  tei înfloriţi, pe  hârtie,
Trup de cuvinte îmbrăcând
idei,
Binecuvântare, numită
poezie.

Avea pe degete şi pete de
cerneală,
Pregătit ca pentru
amprentare,
Ştia că pentru „mititei”
e un delict,
„Timpul” de adevăruri
grăitoare.

Basarabia şi Bucovina le
ţinea la piept,
Icoană-n suflet era Dacia
Mare,
În faţa imperiilor
hămesite de mărire,
Punea  condeiul ascuţit de ne-nfricare.

Un vis cu dobândă, peste
ani şi secoli,
A pus deoparte pentru
neamul său,
„Ce-ţi doresc eu ţie…”,
ne-a dorit el nouă,
Glorii, bucurie, la ceas
de apogeu.

A-ngrăşat pământul, la
timp de tristeţe,
Lăsându-ne graiul mai
primenit,
Apăraţi de Sfânta, Limbă
Română,
Cu tot visul nostru,
dezmărginit.