ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Cezar VASILESCU
Cenaclul DinOgor

Eseu cu… altfel de jurnal vienez

Am recitit după mai mult de trei decenii, cartea lui Adrian Păunescu „De la Bârca la Viena și înapoi” (ed. Sport-Turism, 1981). O apariție oarecum șoc referitoare la o excursie în ianuarie 1979 a bardului de la Bârca, împreună cu băiatul lui, Andrei, în vârstă de doar 10 ani, ca urmare a unei invitații oficiale. Bardul de la Bârca atinsese apogeul notorietății interne prin cenaclul revistei „Flacăra”, ampla revistă săptămânală cu același nume, volume de poezie, cu nemiluita (cu asaltul librăriilor la lansare), sprijinirea talentului românesc în orice domeniu de activitate, o viață erotică tumultuoasă cu divorț, amante, aventuri. Lui i se permitea aproape orice, în schimbul tocului subînțeles de a-și lăuda Conducătorul de la Scornicești.

În cele trei săptămâni de sejur vienez, funcționarii de la ambasadă s-au ținut ciurdă după el, au vizitat toate obiectivele turistice de interes (plus o raită în RFG), l-au invitat acaă la masă (de aceea probabil toți erau inteligenți și săritori, iar plonjările în istorie sunt de un farmec aparte). Se spun, după obiceiul poetului, și adevăruri incomode, care sunt împănate abuziv cu referiri elogioase la Ceașca tutelară. Și ca strategie de editură, capitolul referitor strict la călătorie („Un drum în Austria cu băiatul meu”) e la mijloc, pe parcursul a 200 de pagini, înconjurat de alte două capitole de circa o sută de pagini fiecare („Un drum prin România” și „Încotro m-a purtat gândul”), cuprinzând cronichete fără legătură cu Bârca și Viena (ca să obosească intransigenta cenzură). De la Bârca la Viena și… neapărat înapoi, pentru a nu părea o apologie a exodului de transfugi români, care se săturaseră de iadul ceaușist. Mereu pe drum, cum remarcase și bunica lui: „Măi băiete, tu parcă te-ai născut în căruță”. Dacă unica autoritate ar fi avut vreo obiecțiune asupra viziunii sale privind un alt sistem social.

În orice a creat, Adrian Păunescu n-a avut simțul măsurii, locuind între granițele paradoxului perpetuu: născut moldovean dincolo de Bălți, el va fi olteanul suprem, a avut două neveste oficiale (plus amante ca un Sukarno), trei copii recunoscuți (plus mulți nerecunoscuți?!), peste 50 de volume de versuri, cuprinzând toate (ultra) sentimentele și atitudinile (poezii tulburătoare sociale și de dragoste), a fundamentat școala de folk a generației în blugi, din tată liberal s-a declarat socialist pe viață, cu mâna stângă indica zorii unei societăți egalitare, cu cealaltă mână aduna uriașe averi de dreapta, model de neurmat (cu excepția artei), a ajutat multă lume și i-a cultivat pe toți colegii de breaslă literară (breaslă răvășită de invidie și laudă de sine), e cântat pe stadioane ca autor al vestitelor imnuri ale Universității Craiova și Rapidul, precum și al unor balade despre eroii neamului, ce au ajuns folclor, personaj legendar în Republica Moldova, dar „Porcul” printre elitiști.

La Viena va lăuda gastronomia rafinată a patriei șnițelului vienez, inițiativa privată, va călca pe urmele lui Mihai Viteazul, Avram Iancu, Eminescu, va încânta comunitatea românească veche, șocată de stilul atât de captivant al Păunescului. Tot acolo va deplânge aurul furat din Transilvania de Imperiul Habsburgic, Viena cedării Ardealului și, țineți-vă bine, va critica ironic stirpea „lăudătorilor de curte” (aici pictorii), unde el era lider incontestabil: „Nu mai pictați pe împărații lumii în picioare. Că obosesc țările sub ei. Și fac varice societățile”.

O viață „Adacadabra” (titlul unei poezii din carte de 21 de strofe: „Adacadabra mi-e dor de mama / Florile dalbe, nu m-aș mai naște / Isus Cristosul intră-n vacanță, / De la Crăciun până la Paște”, terminată la doar 67 de ani. A promis că se va mai întoarce la Viena, doar atunci când va obține premiul Herder. Nu s-a mai întors vreodată…